¿DIGAS, QUIEN ES?

Zoe

2011-10-20T22:47:00.000+03:00

Din această dimineaţă, familia e mai mare. A venit Zoe, surioara Sofiei şi verişoara Norei.

Să ne trăiască. Să fie sănătoasă. Să aibă ursitoare bune. Sofia le-a convocat deja pe Fauna, Flora şi Vreme bună. Nora îi aşteaptă primul râset, să se nască o zână.

Date tehnice: cezariană, 39+, 3480 g, 49 cm.

Peter Pan

2011-09-27T00:51:00.002+03:00

Am recitit de curând Peter Pan. După vreo 10 ani, cred. Poate şi pentru că Nora este în perioada desenelor animate cu Degeţica, cărticica mică mi-a atras atenţia din bibliotecă. Îmi aminteam ceva, dar nu chiar tot, şi oricum, nu mică mi-a fost surpriza să constat că acum, cu ochi de mamă, o văd cu totul altfel.

Peter Pan nu e copil. Sau nu e numai copil. E de fapt un adult care nu vrea să fie adult şi face pe copilul. Pentru un puşti cu "toţi dinţii de lapte" are nişte reacţii sau expresii care nu sunt de copil: "Eu sunt tinereţea, sunt bucuria, sunt un pui care şi-a spart singur oul.".

Toţi copiii vor să crească, pentru că aşa le e firea, să se facă mari, să facă lucrurile pe care acum nu au voie sau nu pot să le facă. N-au suficientă conştienţă de sine cât să-şi dea seama de statutul lor privilegiat de copil, vor doar să crească. Să rămână mici e aproape tragedie.

E, Peter Pan nu vrea să crească. Ştie el de ce. Are uneori gândirea unidirecțională, naivă şi răzbunătoare a unui copil. Când s-a întors la mama lui, la un moment dat după ce a zburat de acasă, a găsit gratii la fereastră şi un bebeluş nou în camera lui. De aici a tras concluzia ca mamele sunt rele, sau mă rog, nu sunt bune. Nu i-a trecut nici o secundă prin minte că mama lui a pus gratii la ferestre să nu zboare şi celălalt copil.

Şi totuşi, caută o mamă, de aceea o aduce pe Wendy, să le fie mamă băieţilor rătăciţi. Dar se pare că mama foloseşte la spus poveşti, cârpit şosete, pus la culcare, gătit şi dat doctorii.

Într-un fel, mă sperie ideea că doar asta văd copiii în mamele lor. Refuz să cred că sunt doar "caregiver" în ochii Norei şi că ar putea să mă uite, aşa cum băieţii şi-au uitat mămicile.

Şi totuşi Peter Pan e adult. Uneori. E conştient că băieţii au nevoie de o mamă. Nu, nu şi el, doar băieţii. Pentru că el se comportă ca un tată. Îi apără, îi învaţă, are autoritate asupra lor, are grijă de ei. Când îşi aduce aminte. Pentru ca Peter Pan uită cam tot ce nu-i convine. Sau spontan, devenind "unreliable". Că doar e copil.

Trăieşte într-un Neverland, fugind de lumea reală, mai mult singur de fapt, fără să-şi asume nimic. Nici viaţa de copil, nici pe cea de adult.

Sunt destul de tulburată după o lectură ce trebuia să fie amuzantă şi uşoară. E plin de Peter Pan-i printre noi.

La început a fost foşnetul

2011-07-01T23:50:00.002+03:00

După ce am născut, tot organismul eu s-a adaptat maternităţii. Lăsând la o parte transformările fiziologice, toate simţurile sau devenit foarte acute, întru protejarea progeniturii. În afară de plânset, între mamă şi copil se creează un întreg sistem de semnalare, propriu fiecărui astfel de tandem. Când plânge, e evident că îi e foame, că s-a trezit, că are o nevoie de vreun fel. Dar înainte de plânset...

E, la început de tot, când era ora de masă a Norei, începea foiala în pătuţ. Foială tip foşnet, destul de uşor de perceput, întrucât eram la un metru de ea.

După foşnet, a fost plescăitul. Se pregătea de supt cu voce tare. Mai aveam aproximativ un minut să ma dezmeticesc de-a binelea ca să ajung la ea înainte de a începe să plângă.

Apoi îşi sugea degetul cu zgomot. Fleoşc, fleoşc, fleoşc. Perfect peceptibil de la mine din dormitor şi prin uşile închise.

De-a lungul timpului, şi cu mine s-a petrecut un fenomen interesant. Lăsând la o parte acuitatea de care dădeam dovadă în a percepe aceste mici zgomote, ceva din mine mă trezea înainte de a se trezi ea. Fie că era de 8 sau de 2 ori pe zi. Mă trezeam şi ascultam. Încă la mine în pat, după uşile închise, aşteptam semnalul de chemare. La început, era absolut matematic; acum, mare fiind, mai sunt momente când mă trezeşte ea din somn. Dar e normal să fie aşa. Nevoile ei nu mai sunt la fel de acute ca în bebeluşie.

Când a început să gângurească, gângurea.

Mai târziu, când a început să vorbească pe limba ei, ţinea conferinţe cu mocârcile, cum le spun eu găştii de pluşuri cu care doarme în pat. Stăteam în pat şi o ascultam şi râdeam de una singură. Le vorbea cu atâta convingere, le povestea chestii nemaiauzite. A fost o perioadă minunată, mă trezeam în fiecare dimineaţă cu un zâmbet larg şi fericit pe faţă.

După, a descoperit că poate să mă cheme direct. Mama, mami şi interesantul mami-co, spus exact aşa, cu pauză, şi fără diacritice. Mamiii-co! În pat, dincolo de uşi mă bufnea râsul. De unde i-o fi venit ei mamic-co, nu ştiu, că a putea să pronunţe foarte bine şi mămico.

Apoi a apărut Mariana. Trădare! Când se trezea, nu mă mai striga pe mine, ci striga Manana! tare, răspicat, să nu cumva să rămână neauzită. Nu ştiu cum reuşeste să-şi dea seama că e weekend şi atunci n-o mai strigă pe ea, ci pe mine.

Pe măsură ce şi-a dezvoltat vocabularul, chemările au devenit explicite: Mami, bino! adică să vin.

De-a lungul timpului m-au binedispus şi relaxat chemările ei matinale, dar de surprins, nu m-a mai surprins de mult. Evolua, dar evolua într-un sens previzibil, în funcţie de dezvoltarea limbajului.

Cea mai nouă, ultima descoperire în domeniu este: Alexandra, binooo dă jos din pat la mine. Ce poţi să mai zici, am râs pe înfundate cu nasu-n perne, şi până n-a strigat mami nu m-am dus.

L.E. Undeva, între momentele descrise mai sus, a mai fost o etapă: cea în care bătea în perete. Se ridica în picioare în pătuţ şi bătea cu palma în perete. Funcţiona foarte bine, că mă trezeam sigur de la bubuituri.

No strings attached

2011-02-15T21:14:00.000+02:00

Am fost la film. Fără obligaţii, cum a fost el tradus în română. De Valentine's day, coincidenţă sau nu, nu mi-e încă lămurit.

Gustul pregnant care mi-a rămas este că nu e film de văzut într-o zi destinată declaraţiilor şi promisiunilor. Cam tot ce s-a spus şi făcut într-o zi ca asta e pus brusc sub un nemilos semn al întrebării.

Filmul e simpatic şi cu happy end, dar depinde cum îl priveşti.

De regulă, când te uiţi la un film, te regăseşti într-unul dintre personaje, sau măcar vrei să te regăseşti fie pe tine, fie pe cel de lângă tine. E, la filmul ăsta e un du-te vino de "aş vrea, n-aş vrea". E vorba de o fată care nu-şi doreşte o relaţie şi refuză să se ataşeze de un bărbat; iar bărbatul în cauză e sensibil, atent şi romantic şi spre deosebire de ea, îşi doreşte o relaţie. Fix invers decât se întâmplă în realitate, unde de regulă bărbaţii sunt cei cu probleme de ataşament. De altfel, personajele sunt oarecum stereotipuri caracteristice celuilat sex în viaţa reală.

Ea propune o relaţie bazată doar pe sex, el acceptă, dar la un moment dat, năzuieşte la mai mult. Ea îl respinge şi apoi îşi dă seama că de fapt îl vrea, crede că l-a pierdut şi apoi se regăsesc triumfător. Clasic.

Sala de cinema era plină de studenţi. Şi studente. Care erau ca o conştiinţă colectivă a întregului film. Oftau la unison, râdeau la unison, tăceau la unison. Gândeau, probabil la unison. După reacţiile lor, păreau că gândesc aşa:

Toate fetele îşi doreau să aibă sângele rece pe care îl avea personajul feminin, să reuşească să nu se ataşeze ca să nu aibă de suferit de pe urma vreunui prostănac.
Aceleaşi toate fetele şi-ar fi dorit ca băiatul de lângă ele (la propriu) să-i semene personajului masculin. Romantic, atent, lăcrimos.
Toţi băieţii şi-ar fi dorit ca fata de lângă ei să vrea fix aceleaşi chestii ca fata din film. Adică numai sex, fără alte implicaţii.
Toţi băieţii l-au privit cu compasiune şi oarecare condescendenţă pe bietul lăcrimos la nunţi şi înmormântări şi şi-au şoptit în gând că ei nu vor jeli după vreo fată timp de 8 luni.
Toate fetele au visat că o relaţie bazată pe sex poate evolua într-o relaţie adevărată.
Toţi băieţii şi-au spus că o relaţie poate rămâne bazată pe sex atâta timp cât ei hotărăsc asta (pentru că în film, personajul masculin e cel care s-a "sucit")

A fost cam amar filmul, în concluzie. Nu se poate fără strings attached şi mai devreme sau mai târiziu, lucrurile se cern. Până atunci, doar ne facem că ne facem.

Oricum, la sfârşitul filmului, după liniştea din sală, deşi tocmai fusese happy-end-ul, cu siguranţă toţi cei de-acolo au reevaluat relaţia în care sunt. Cum e, cum ar trebui să fie, cum şi-ar dori să fie şi nu e. Me included.

Status quo prius

2011-02-01T23:38:00.001+02:00

Acum câteva zile m-a tulburat rău postarea Adei, cea despre divorţ. A făcut să sune din asta o chestie ce poate fi abordată managerial. Planificare, organizare, coordonare şi control. Desigur că în prag de divorţ trebuie să existe şi o latură pragmatică a problemei ce nu poate fi deloc ignorată, dar nu e numai atât.

Culmea e că, fix aceste elemente de pragmatism ne împiedică pe noi, femeile, să facem pasul, atunci când luăm această decizie într-un moment dramatic. Întrebări de genul unde mă duc cu copilul după mine, din ce bani trăiesc, cu cine îl las dacă am nevoie... aoleu, dacă mă îmbolnăvesc, încep să ne macine hotărârea care părea de nestrămutat cu un minut în urmă. De multe ori, lipsa unui răspuns imediat la oricare dintre aceste întrebări taie orice elan al unei femei în suferinţă. Că să fim serioşi, în toate cazurile pe care le cunosc, femeia a fost cea care a avut de suferit, fie că a fost înşelată, părăsită, agresată, ignorată, abuzată, etc.

Mai bine mai suport/ trec (şi) peste asta/ mă fac că uit pentru încă o vreme, decât să rămân în stradă sau să mă duc la mama. Şi ce să fac, las copilul fără tată? Şi cine o să mă mai ia pe mine? Mai bine nu mai fac nimic...

Unele dintre noi, fie că au mai puţine probleme practice, au o casă, au un job, au un sistem de suport pe care să se poată baza, fie sunt mai calculate sau pur şi simplu mai curajoase, fac pasul. Nu divorţul în sine este greu: în cazul meu, când am depus actele sau când am ieşit din tribunal după pronunţare, n-am simţit nimic. Nimic, nimic. Eram neînsufleţită ca o piatră. Acum procedura este şi mai scurtă, se poate divorţa de azi pe mâine.

Dar de-abia apoi urmează greul. Pentru ca perioada pe care Ada o numeşte "timp să mă adun" se petrece de regula, în singurătate. Şi cu cât trece timpul, singurătatea creează o nouă rutină pe care cu greu vei mai putea să o schimbi. Da, şi eu mi-am propus, ca Ada, să îmi refac viaţa. Dar e cu mult mai greu decât dacă aş fi fost doar single, nu single mum.

Eu n-am avut ocazia să am o familie de trei. Timpul în care am avut o căsnicie aparent normală după ce s-a născut Nora a fost extrem de scrut, de ordinul săptămânilor. În afară de vise, n-am avut nimic. Nu pot fi acuzată că într-o relaţie cu un bărbat nou, voi încerca să umplu un gol lăsat de fostul meu soţ, pentru că golul acela n-a apucat să fie umplut niciodată. Eu am avut rara ocazie să o iau de la zero cumva. Bucură-te ca Nora e mică, tu eşti tânără, etc - aşa mi s-a tot spus. Nora nu mai e aşa mică şi nici eu aşa tânără... Timpul trece şi trece în gol.

Şi în tot timpul ăsta pui în balanţă beneficiile şi neajunsurile vieţii pe care o ai acum, singură fiind. Desigur că cele mai multe lucruri se pot face de una singură, fără ajutor, sau că există surori, mame, prietene, prieteni, dar sunt lucruri pe care numai EL le poate face, numai de la el le aştepţi şi accepţi. Un EL inexistent, o fiinţă imaginară, deopotrivă impregnată de răul pe care l-ai trăit şi de visele şi aşteptările neîmplinite încă...

De exemplu, o banală excursie la cumpărături cu copilul atârnă concomitent cam aşa:

E bine că nu te mai grăbeşte nimeni să termini cumpărăturile când tu nici n-ai trecut pragul - E rău că trebuie să urci singură baxul de apă plată în căruţ
E bine că poţi pierde oricâtă vreme studiind cutiile cu cereale - E rău că n-are cine să te ajute să iei o decizie
E bine că poţi proba orice vrei fără să-ţi bată nimeni nerăbdător la uşa cabinei - E rău că nu poţi întreba cum îţi stă
E bine că găteşti mai puţin, cumperi mai puţină mâncare, cheltuieşti mai puţin şi nu-ţi mai baţi capul o dată la două zile cu întrebarea ce fac de mâncare - E rău că nu mai există bucuria de a găti pentru cineva (nu, copilul nu se pune). Nu mai există emoţia aceea de dinaintea primei furculiţe de mâncare şi nerăbdarea de a auzi mmm, ce bun e...
E bine că poţi lăsa copilul în voie pe la rafturi fără să-ţi spună nimeni încrâncenat că e un copil scăpat de sub control pentru că pune chiloţi în coş (!) - E rău că n-ai lângă cine să priveşti înduioşat la micul omuleţ care spune fericit chioloţii mea, mami
E bine că poţi permite copilului mici răsfăţuri interzise - E rău că nu e nimeni să spună blând doar o pungă de bomboane, Nora, nu cinci
E bine că te autoeduci să fii cumpătată - E rău că nu-ţi mai poţi pemite mici nimicuri nefolositoare, dar atât de frumoase, sau în cazul meu, o surubelniţă nouă, că galbenă n-aveam. E rău că nu-ţi mai face nimeni nici o bucurie.
E bine să ai confirmarea faptului că odrasla nu te scapă din ochi şi nu se depărtează mai mult de trei metri - E rău să n-ai o pereche de ochi în plus
E bine când vezi familii nervoase şi absente, pe principiul ce bine c-am scăpat - E rău când vezii pe alţii fericiţi pentru că tu n-ai m-ai simţit pacea aceea de mult

Şi ăsta e doar un exemplu... Trăieşti continuu o frământare chinuitoare... În toate situaţiile cântăreşti cum e şi cum ar fi fost dacă... În parc, pe stradă, seara după ce copilul adoarme, când copilul progresează, când face prostii, când ai cu cine, când n-ai cu cine, mereu şi mereu... Nu vreau să dezvolt genul ăsta de raţionament înspre partea afectivă, că e previzibil de trist.

Nu regret că am divorţat. Dar divorţul ESTE sfârşitul lumii, ca să o contrazic pe Ada. Este sfârşitul lumii aşa cum o ştiai şi cum ţi-o imaginai pentru viitor. Apoi intri într-o lume necunoscută, eliberatoare şi în acelaşi timp neprimitoare, căreia trebuie să-i supravieţuieşti cumva.

De abia atunci e greu.

Zână? Nu, mulţumesc...

2011-01-27T23:27:00.002+02:00

Astăzi am pus umărul la o faptă bună. Nu pot să-mi asum nici un credit, ideea n-a fost a mea, rezolvarea n-a fost a mea, eu doar am înlesnit comunicarea între părţi, să zic aşa. Dar contextul este zguduitor.

Eu nu sunt genul care să vrea să se lase impresionată de cazurile umanitare. În sensul că nu mă hrănesc cu suferinţa oamenilor. N-am cunoscut pe nimeni care să treacă prin aşa ceva, nici dintre cei apropiaţi, nici măcar cunoştinţa unei cunoştine. La campaniile umanitare la care am donat până acum, de regulă pentru copii, am citit transversal informaţiile, şi atunci când am avut de unde, am dat un bănuţ. Nu am vrut să văd filmuleţe, reportaje TV, acte medicale, fotografii sau să citesc cu sufletul la gură ultimele noutăţi. Poate, de fapt sigur, face parte dintr-un sistem de auto-protecţie. Să nu trăiesc ce-am trăit azi.

Prietena mea, L. m-a rugat ieri să promovez şi eu cum pot, cazul Evei. Fratele Evei este cel mai bun prieten al fiului ei. O cunoaşte şi pe Eva şi pe părinţii ei. Vestea a căzut peste toţi ca un trăznet. De două zile, L., care e zen mai tot timpul, oftează şi suspină în spatele monitorului. Fiul ei a uitat brusc de toate răsfățurile pre-adolescentine. Noi, fetele din birou, suntem mute.

Am rugat-o pe Ada să scrie ceva la ziar. Azi am văzut pe blogul ei că o mai rugase cineva să promoveze cazul. Vestea s-a răspândit în spaţiul virtual cu o repeziciune incredibilă. De necrezut, sincer. Poate aşa se întâmplă de fiecare dată, dar pentru că eu nu vreau să cunosc detaliile niciodată, nu urmăresc parcursul acestor campanii.

De când am născut, mulţumesc lui Dumnezeu că Nora e sănătoasă şi refuz să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla rău.

De două zile mă abţin să nu plâng. Astăzi, după ce L. a vorbit cu mama Evei despre surpriza pe care i-o pregăteam, ne-a spus că plângea. Logic, cumva, dar refuzasem până la acel moment să mă gândesc la suferința parinţilor, cu atât mai puţin să caut o dovadă palpabilă. N-am mai putut să mă abţin. Lacrimile curgeau şiroaie şi nu mă puteam gândi decât la Nora în locul Evei.

Am întrebat-o pe L. cum au aflat părinţii, ce simptome a avut înainte de a îi face analize. Răspunsul ei m-a bulversat complet şi definitiv. N-avea nimic, era doar palidă. Nu se mai înroșea în obraji când ieșea afară. Atât?! Atât.*

Cum adică, azi ai un copil sănatos, care mănâncă, se joacă, doar un pic palid, şi mâine ai un copil împănat cu branule şi cu diagnosticul de cancer?? Da.

Ai cum să te fereşti? Nu prea. Familia aceasta a avut noroc. Au aflat la timp. Şi au mai avut noroc cu toată comunitatea virtuală care e dispusă să-i ajute. Pronosticul, conform teoriei, e bun.

Dar dacă eu nu voi vedea că Nora e mai palidă? Dacă o să mi se pară că e doar răsfăţată când se plânge că-i obosită? Sau dacă nu mănâncă, n-o să cred că e doar mofturoasă? Şi dacă, şi dacă, şi dacă...
Am o singură speranţă: că ochii ei vor da de gol orice suferinţă. Nu expresia, cât cearcanele. Cum se simte mai rău, răceală sau burtică supărată, Norei îi apar cearcăne, suficient de evidente cât să mă facă să exclam oh, mami, nu arăţi prea bine... Dar dacă n-o să le văd? Dacă o să tărăgănez decizia de a o duce la analize? În parte de teamă, în parte pentru că nu am nici un motiv real, deci de ce să înţep copilul inutil... Oare cum o s-o privesc atunci când o să ştiu că are ceva? Dar cum o să mă privească ea? Oare celulele alea stem or fi bune la ceva? Oare o să am nevoie de bani? Oare o să se ducă la fel vestea? Oare o să-i trimită şi ei cineva o zână?

Nu. Până aici. Nu vreau să ajung vreodată să am nevoie de bani, atotputernicul internet, reţea socială extinsă la maxim, sau să trimită Ada vreo zână. Refuz să mă gândesc. Punct. Nu mă mai gândesc.

Am plâns în baie şi apoi am sunat-o pe Nora. Mi-a spus că a făcut pişu la oliţă şi că Mariana a luat varză de la Maria în castonul roşu să facă sarmale. Vocea ei cristalină, inocenţa şi bucuria ei m-au făcut să mă simt vinovată pentru gândurile negre ce-mi trecuseră prin cap. Nu ştia nimic din zbaterea mea.

*Între timp am aflat că Eva a avut şi un episod prelungit de febra şi se plângea de oboseală.

Vorbeşte Nora

2011-01-26T21:45:00.001+02:00

De mult îmi doresc să scriu despre dezvoltarea limbajului la Nora. Dar lucrurile se petrec atât de rapid, încât am ajuns sa fac exerciţii de memorie să ţin minte tot ce spune sau cum a spus la un moment dat.

Nora a început să vorbească târziu, avea aproape doi ani. Lucru destul de îngrijorător pentru mine, şi nu neapărat pentru ca nu verbaliza, dar nici nu repeta nimic din ce-i spuneam. Se uita la buzele mele, la felul în care pronunţ, dar din guriţa ei nu ieşea nici un sunet. Avea un vocabular destul de limitat, spunea numai cuvinte uzuale, şi acelea în cea mai simplă formă: mama, papa, apa, brum la maşină sau avion, am pentru ham, miau, buni, etc. Cel mai mare beneficiu al vorbirii este dispariţia frustării. Chiar dacă nu înţeleg din prima, repetă cu calm până mă prind ce vrea. E mare lucru. Până să verbalizeze, era cu mult mai agitată şi mai nervoasă pentru că sunetele ei n-avea nici cap nici coadă şi nu înţelegeam nimic.

Şi-apoi, dintr-o dată, ca pe cel mai firesc lucru din lume, a strigat-o pe soră-mea. Maiia. Era în baie cu Sofi şi tocmai ce-o strigasem eu să vină să ne aducă prosoape. Aproape instantaneu, s-a auzit ecoul firav, cu o tonalitate proprie, plin de bucuria descoperirii. Mai-ia. Chemător, frumos, cristalin. Nora.

Apoi a urmat "gât". Avem o cărticică cu obiecte de îmbracăminte. Când vedea pozele, îmi arăta cu mânuţa unde se poartă fiecare obiect. Pe muţeşte. Recunoştea toate obiectele şi pe unele le şi numea, într-un fel foarte propriu: ciocete pentru şosete, pantaloni şi pantofi - ireproductibil. Ca multe dintre cuvintele ei, erau o înşiruire de sunete care aduceau cu ce trebuiau sa fie. Nici măcar nu începeau cu p în cazul de faţă. Iar scoase din context, n-ai fi înţeles niciodată ce zice. E, cu fularul aveam o problemă. Îmi arăta că se pune pe cap. Şi tot corectând-o, am ajuns să spun gât mai mult decât oricare altă parte a corpului.

Cărticica s-a rătăcit o vreme şi când a regăsit-o şi a ajuns la fular, nu numai că n-a mai încurcat capul cu gâtul, dar a spus cât se poate de clar "gât". Am fost extrem de uimită, pentru că nu făcuse nici repetiţie prealabilă. Nu se străduise nici un pic. Nu-l stâlcise câtuşi de puţin. Aşa, dintr-o dată.

Şi încet, încet, a început să numească lucrurile, să repete ce aude, chiar dacă nu se vorbeşte cu ea. Acum le poceşte în cel mai adorabil mod. Apropo de asta, pentru ca Sofia a vorbit şi devreme şi foarte corect (acum mai are doar probleme cu literele V şi F, cu acodurile şi pluralele), sormea se temea că n-o să apucăm să ne distrăm cu vorbitul copiilor. Las' că ne face Nora norma de distracţie la poceala de cuvinte.

Acum e într-o fază în care îl înlocuieşte pe M cu P. Deşi mama e mama şi nu are probleme în a-l rosti pe M, la început de cuvânt, M e întotdeauna P. Astfel, pasă, pacale, paşină, pusi înseamnă pe rând masă, mâncare, maşină şi muci. Murdar e bidal. Mango e bpango.

Portocala a avut o evoluţie interesantă: pitită, pocaie şi acum pocală, uşor de confundat cu mâncarea.

La fel şi cerealele de seară: de la duo (?!) la teleale.

Şi mai face ceva: majoritatea cuvintelor sunt de genul feminin: cutita (cutitul), căuta (căruţul),

E atentă la nuanţe şi la diminutive şi le foloseşte ca atare: pe vecinul nostru cel mic îl cheamă Vlad, zis Vladuţ (dăduta). Deşi pe tatăl Sofiei îl cheamă tot Vlad, nu i-a zis niciodată Vlăduţ şi pe el nici n-a încercat să-l feminizeze. Apa a devenit apică, deşi zău că eu nu i-am spus aşa niciodată.

De curând a prins pronumele posesiv. Totul este al ei. Într-o unică formă, mia. Cu varianta scurtă mami-ia, adică mama mea. Cutita mia este în traducere, cuţitul meu, Kitty mia, bebe mia, pisica mia, etc. Dacă îi spun Nora, zi carte, ea zice cartea mea.

Altele, tot aşa simpatice: opaleta - salopeta, cocolata - ciocolata, budă - bluză, dolama - deodorant, teton - telefon, Tona (Tom alu' Jerry), vestitul apaţi ani (la mulţi ani, învăţat de revelion), abare - răbdare, nu ba da - care înseamnă nu, pacac - capac, adedele - la revedere, cacatolu - calculator, tetita - fetiţa, dade - trage, pinge - împinge, gura - ura, bac - îmbrăcat/dezbrăcat, taci - ce faci, dedor - televizor, patate - publicitate, coluţi - chiloţi, bădele - mărgele, ungule - unghii (va urma)

Spune corect: dinţi (cu accent pe ultimul i), curat, boboane (bomboane), dene (desene), aurt - iaurt, cântă, căţel, pisică, pisicută, bateiia - bateria, nu pot, nu mai e, bani, mall, ikea, gata (gata nani înseamnă că s-a trezit), de ce, Nora (cu R), Totia (Sofia), Luija (Luiza), iina (Irina), papuci, balonul (cu obsesiva 'a part baionu - s-a spart balonul), unde e, uite, nu e doie - nu e voie.

Sunt foarte multe cuvinte pe care nu mi le amintesc. Promit sa reeditez de câte ori o mai aud cu câte ceva nou.

Unităţi de măsură

2011-01-24T22:44:00.009+02:00

Timpul se măsoară în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani. Aşa zice la carte. Eu cred că timpul se măsoară în unităţi speciale, personalizate pentru fiecare dintre noi, la un moment dat în viaţă. Şi aşa cum o lume întreagă a convenit asupra măsurătorii standard şi are nevoie de ea, aşa şi eu am nevoie de propriile mele măsurători. Unitatea de măsură se schimbă mereu, evoluează, dar este unică într-o anumită perioadă, nu are subunităţi.

De exemplu, când eram copil la şcoală, timpul se măsura din 5 în 5 zile. De luni până vineri. În vacanţe, cum era cea de vară, fiecare zi era importantă şi timpul se măsura în perioade mai mari - cât stăm la bunici, cât stăm la mare, câte săptămâni mergem la bazin.

La liceu, din trimestru în trimestru. Acelea erau unităţile reale.
După şcoală, a început lucrul. Spre deosebire de perioadele anterioare, săptămâna era doar sâmbătă şi duminică. Iar anul nu mai era împărţit nicicum. Sâmbătă şi duminică, la nesfârşit...

În perioada în care încercam să rămân însărcinată, timpul se măsura din două în două săptămâni: ovulaţie, test de sarcină, speranţă, tristeţe. Câţiva ani. Apoi, în timpul sarcinilor, săptămâna începea în ziua în care încheiam o săptămână de sarcină. Lunea a devenit marţi, joi şi apoi şi-a revenit la luni. Vreo doi ani.

O schimbare majoră a intervenit după ce am născut. Timpul a devenit subunitar zilei. Mai exact, era divizat în fracţiuni mici, de aproximativ 3 ore. Apoi, în perioadele de somn şi trezie ale Norei. 12 ore somn, 4 ore trează, 4 ore somn, 4 ore trează. Metronomic. Până nu demult.

Acum timpul meu e amestecat. Un conglomerat dintre toate cele de mai sus. Anul e egal, săptămâna are doar sâmbătă şi duminică, iar ziua se împarte între 9 ore lucru, 4 ore cu Nora, 4 ore pentru mine, 7 ore somn.

Sunt un pic bulversată. Mi-e dor de ritmicitatea aceea molcomă, fără subunităţi, care nu cerea coregrafie cu timpii mici.

Apaţi ani, mami!

2011-01-18T23:09:00.025+02:00

Aşa mi-a spus Nora când am ajuns acasă de ziua mea. Era proaspăt trezită din somn, ciufulită, călduţă de somn, nerăbdătoare să de examenul pentru care o pregătise Mariana toată ziua.

Uşor împleticită, mi-a oferit freziile cumpărate de aceeaşi Mariana, şi-a spus dintr-o suflare Apaţiani, mami!

M-a strâns de după gât cu mânuţele ei mici, m-a pupat ud pe obraz, şi apoi mi-a spus, extrem de firesc, Bec, mami.

Şi eu te iubesc, Nora.

Copilul, clanţa, cheia

2010-11-26T13:32:00.002+02:00

Acesta este un post despre ce se poate întâmpla când (nu) sunteţi acasă.

Eu cu sora mea locuim în acelaşi bloc, una deasupra celeilalte, la etaje diferite. Amândouă fetele au bone şi pe mine acasă pentru încă vreo două săptămâni.

În această dimineaţă, onor Sofia (2 ani şi 3 luni) a închis-o pe Marga, bona ei, pe balcon, uşa de la balcon neavând clanţă decât pe dinăuntru. Situaţia se prezenta aşa: uşa de la casa încuiată cu cheia, cheia în uşă, copilul în casă, bona exilată pe balcon. Tuşi, aka eu, două etaje mai sus, în partea cealaltă a casei, imposibil de auzit biata Marga cum striga de pe balcon.

Ceasu' bun îl aduce pe un nene care trebuia să-mi aducă nişte sertare de la service şi care o vede pe Marga agitată şi plânsă, stând ca o Julietă la fereastră. Bun, să demarăm operaţiunea de salvare. Cu copilul şi bona din dotare plus cheie de rezervă, ne înfiinţăm la uşa lor.

În casă se auzea Sofia care plângea de mama focului după Marga, după mami, după suzi. Pentru că uşa era încuiată şi cheia în broască, eu nu puteam s-o deschid din afară. Am strigat-o pe Sofi şi i-am zis să-şi aducă scăunelul de la baie (d-ăla de la IKEA) şi să scoată cheia din broască. A fost, a adus, s-a suit, a întors cheia în broască înainte înapoi, dar nu total, deci n-a putut s-o scoată. Apoi linişte. Fără plânset de Sofi, fără nimic. De abia în momentul ăsta m-am panicat eu. Nu se auzise nici o căzătură, bufnitură sau altceva. Doar linişte. Din aia de care nu vrei sa auzi niciodată dincolo de o uşă încuiată.

Nenea cu sertarele, tătic la rândul lui, deci în cunoştinţă de cauză de gravitatea situaţiei, zice: sunt nişte unii de la RDS în parcare, poate au o scară, ceva, să întrăm prin balconul din spate. Zis şi făcut. Când eu eram la parter şi îi spuneam Margăi să o trimită pe Sofia la uşa de la intrare, că a plecat şi n-o mai aud deloc, Marga zice uşurată, gata, s-a rezolvat. Nenea cu sertarele (fie el sănătos o sută de ani), intrase în casă şi deschisese tot ce era de deschis.

Unde era Sofi? În pătuţ. Epuizată, probabil de plâns şi spaimă, se băgase la somn. Nu mai plângea, era liniştită în pătuţ. Când s-a reunit cu Marga a început din nou să plângă şi plângeau amândouă de sărea cămaşa de pe ele.

Apoi ne-am liniştit cu toţii. Am îmbrăcat-o pe Sofi în rochiţa de gală, să se simtă bine, şi încet, încet, au încetat şi suspinele şi totul s-a stins.

Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă la noi nu era nimeni acasă.

Ce-am învăţat din asta şi vă recomand şi vouă, în caz de Doamne fereşte:

Dacă copilul ajunge la clanţă şi ştie să tragă de ea în jos, trebuie învăţată să tragă de ea şi în sus (la alea termopan). I-am făcut acest instructaj Sofiei după aceea.
Învăţaţi copilul să răspundă fără mofturi la comenzi simple: adu scunul, urcă-te pe el, învârte cheia. Sofia le-a făcut, chiar şi în condiţii de stres, dar nu a reuşit să deschidă până la urmă.
Învăţaţi copilul cum e cu cheia. Lor oricum le place să se joace la chei şi broaşte, deci vor fi foarte fericiţi să înveţe să facă toată manevra.

Restul de sfaturi sunt pentru adulţi, bone sau părinţi: nu lăsaţi cheia în uşă, ţineţi mobilul în buzunar, faceţi cumva să nu vă izolaţi complet de copil, aveţi o bună relaţie cu vecinii, mai ales pe cei pe care îi ştiţi acasă în timpul zilei. Şi există întotdeauna 112.

E posibil ca voi să vă fi gândit deja la toate astea, dar uite, se întâmplă chestii cu toată prevederea.

Nu uitaţi să vă bucuraţi

2010-11-09T22:35:00.001+02:00

Mai am puţin şi mă întorc la serviciu. Foarte puţin. A mai rămas mai puţin de o lună. Dacă acum un an sau doi mi se părea infinită perioada asta de doi ani, astăzi mă întreb când au trecut atâtea zile şi mă uit cu groază cât de puţine au mai rămas.

Nu de job mi-e groază, ci de lipsa Norei din viaţa mea. Mă îngrozeşte că o să petrec cu ea atât de puţin timp după ce am petrecut atât de mult. Am nişte mustrări de conştiinţă imense că au fost momente în care m-a scos din minţi şi îmi venea să fug în lume, să fug de ea, de fapt.

Acum mi se pare că nu-mi mai ajunge ziua. De o săptămână avem şi bonă, deci timpul meu cu ea e şi mai scurt, că o mare parte din zi stă pe afară. Mi-e dragă tare şi parcă din ce în ce mai dragă. Bine, e şi într-o perioadă în care face mereu câte ceva nou, vorbeşte lucruri noi şi mă încântă cu o mulţime de lucruri.

Nu ştiu dacă reuşesc să transmit zbaterea din sufletul meu. N-am decât un mesaj pentru cele care au privilegiul să stea acasă cu copiii lor, măcar până la doi ani. Nu uitaţi să vă bucuraţi. Zilele acestea privilegiate nu se mai întorc. Astea sunt şi sunt finite. Apoi începe iureşul şi echilibristica cu timpul.

Nu vom mai avea dimineţi ciufulite decât în weekend, n-o să mai punem rufe la spălat, nu vom mai citi din cărticica jumulită, nu mă va mai mâna la frigider adormită încă, să-i dau papa... N-o să mai mergem la piaţă, la magazin sau la farmacie, aici în cartier... N-o să ne mai plimbăm în miezul zilei într-o toropeală plăcută. N-o să mai am seninătatea că n-am nimic altceva de făcut decât să fiu mamă.

Şi n-o s-o văd atâtea ore... N-o să văd "prima dată" din multe chestii. O să-mi traducă bona ce spune şi o să o laude cu ce a mai făcut, nu ca acum, când aproape numai eu o înţeleg şi sunt singura martora la progresele ei...

E trist. Oricât ar fi greu, nu uitaţi să vă bucuraţi. Şi când vă lasă nervii şi puterile, gândiţi-vă la tristeţea mea de acum.

În altă ordine de idei, îmi caut de lucru. În condiţiile în care salariul de la stat este mult diminuat, îmi va fi greu spre imposibil să mă descurc cu banii oferiţi de onor instuţia parlamentară. Dacă aveţi cunoştinţă de vreun job de HR şi nu numai, plătit decent, vă rămân recunoscătoare dacă îmi veţi da şi mie de veste.

Nora la un an şi 10 luni

2010-10-09T00:10:00.006+03:00

Am început să scriu asta în ziua în care Nora împlinise un an şi 10 luni. Nu l-am terminat şi nu l-am mai publicat. Dar ar fi fost păcat. Azi e altfel.

N-am mai scris de multă vreme ce face Nora. Poate prea ocupată cu rutina asta zilnică care a ajuns să-mi tocească nervii şi răbdarea...

Să începem cu lucrurile bune. A început să vorbească. Cuvinte clare: mama, apa, papa, miau, ham, ou, ceai, baie, caca, bebe, dă-mi, mie, jos, braţe, şosete şi poşetă. În rest, a dezvoltat un vocabular paralel, fără prea mare legătură cu obiectul denumit: petite - portocală, au - telefon (probabil o formă de alo), gluglu- lingură/ linguriţă, pepe - pepene sau pipi, după caz, Deia - Vera, Totia - Sofia, Bui - Buni (dar numai uneori), cece - ţiţi, Nenia/Nona - Nora (cred că asta înseamnă, deşi dacă îi arăt o poză cu ea spune că acolo e bebe) piiţi - pufuleţi, brum-brum - maşină sau avion şi o mulţime de sunete ireproductibile care denumesc banană, pâine, periuţă de dinţi, şi cam orice altceva ce recunoaşte.

E frustrant şi pentru mine şi pentru ea că nu reuşim să ne înţelegem omeneşte. Dar am reuşit să-i prind cât de cât limbajul ăsta şi mă descurc, chit că le iau prin încercări. Deşi încerc să o corectez şi să-i pronunţ cât mai clar cuvântul, ea o ţine pe a ei. Nu că n-ar putea să reproducă toate sunetele, pentru că pe limba ei, când vorbeşte, le spune pe toate, dar nu-i ies în cuvânt. Puterea exemplului nu funcţionează pentru ea: în condiţiile în care Sofia vorbeşte aproape perfect, fiind cu 4 luni mai mare, de Nora nu se lipeşte nimic.

Apoi, lucrurile care nu s-au schimbat. Este în continuare lipită de mine ca marca de scrisoare. Tot timpul. În braţe de preferat. Dacă mă las pe vine şi o îmbrăţişez, se trage, mă apucă de mână şi mă face să mă ridic să o iau în braţe. Când mă revede după vreo 5 minute de lipsă, se bucură şi chiuie de parcă nu m-a văzut o săptămână. Asta are părţi bune şi părţi rele. Uneori mă bucură şi mă flatează ataşamentul ei, alteori mă oboseşte cumplit.

Doarme în continuare fără probleme toată noaptea şi ziua cam 3-4 ore. Rar de tot are zile când nu doarme dupămasa dar şi zile când se culcă la 17.00 şi se mai trezeşte a doua zi dimineaţă la 9.00.

Avem aceleaşi probleme cu mâncarea. Nu mănâncă şi pace. De vreo lună a făcut pasiune pentru ouă. Când se trezeşte, după ce semnează condica la Bela, se duce glonţ la frigider şi repetă ou, ou, ou, obsesiv. Ia două ouă din carton şi le dă drumul uşurel în ibricul cu apă. Şi cât aşteaptă să se fiarbă, o schimb, se spală pe dinţi (e un fel de-a spune, că de fapt mănâncă pasta de dinţi şi roade periuţa). Apoi la masă ea decojeşte un ou, iar eu pe-al doilea. Îi place să-l mănânce cu linguriţa direct din coajă. Dacă îl tai, nu mănâncă gălbenuşurile. Le aruncă la gunoi. Şi cam aşa face cu orice nu vrea să mănânce.

Tot nu mănâncă lactate; mai scapă din greşeală câte o linguriţă de iaurt, o bucăţică de mozzarela, dar destul de rar. Mănâncă cu mare plăcere cam orice fructe, mai ales astea de sezon acum: prune, struguri, mere. După ce vreo săptămână a înghiţit sâmburii de prună, acum a învăţat să-i scoată şi să-i arunce la gunoi.

Înţărcare ca la carte

2010-08-24T22:29:00.001+03:00

Deşi a trecut ceva vreme de atunci, mă tot ţin să povestesc cum s-a înţărcat Nora.

Pe la un an şi patru luni a început să refuze masa de dimineaţă, singura mai consistentă în lapte. Când o duceam în braţe spre dormitorul meu, se agita, voia jos din braţe şi striga papa, papa. Ok, fără lapte, atunci. După micul dejun, sugea puţin, sau sugea combinat cu banană sau fructe.

În timpul zilei sugea când îşi aducea aminte sau când îi era somn sau era supărată. Dar să mănânce, nu. Doar aşa, de alint.

Niciodată, de când s-a născut, eu nu i-am băgat sânul în gură. Dacă vrea, cere. Şi ştia să ceară şi să se facă înţeleasă la orice vârstă. Când era mică urla şi căuta sânul cu guriţa, apoi când a mai crescut, căuta cu mâna, iar acum, mare, ştia să dezbrace şi pe sus şi pe jos. Eu n-am apucat să prind perioada în care Nora să-mi ceară ţiţi. Nici acum nu zice ţiţi calumea, iese un fel de tice.

Pe la un an jumate cred că a renunţat cu totul. Nu pot să spun o dată exactă, pentru că treceau câteva zile bune până să mai sugă oricât de puţin. Dar până n-a renunţat de tot, nu puteam să spun, gata, s-a înţărcat.

Mi-am spus asta când am fost la mare. M-a văzut mult cu sânii dezgoliţi si n-a făcut decât să le dea un pupic şi să plescăie fericită în amintirea vremurilor de altă dată. Un fel de ce bun era, mami.

Mi-a fost frică de momentul înţărcării. Eu nu i-am refuzat sânul niciodată şi n-aş fi vrut să ajung să o fac. Iată că n-a fost nevoie. Ea a ştiut mai bine. Experienţa alăptării a fost minunată pentru mine. Nu mi-a fost cumplit de greu la început, iar pe parcurs nu s-au întâmplat decât lucruri frumoase. Iar felul în care s-a înţărcat n-a fost traumatizant pentru nici una dintre noi. Nu m-am simţit neglijată (da, da, io) şi nici eu n-am frustrat-o pe ea.

Sincer, doresc tuturor mămicilor să le fie cum mi-a fost mie şi să li se întâmple exact la fel. A fost aşa cum trebuie, tot. De la început la sfârşit.

Vulcanul - continuare

2010-08-19T23:21:00.001+03:00

De aici.

Femeia s-a trezit buimacă de visul ameţitor ce-l avuse. Stătea ghemuită la rădăcina unui copac şi încă nu se dezmeticise prea bine.

Nu visase chiar tot: în jurul ei erau tot fum, cenuşă, lavă, abur, fulgere, pucioasă.

Nu-i era clar dacă visase sau chiar fusese acolo sus. Senzaţia aceea de cunoaştere a tuturor sentimentelor din lume era extrem de reală şi o tulbura cumplit. Acum ştia, văzuse, dar nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva este doar imaginaţia ei. Nu, nu şi-ar fi putut imagina niciodată aşa ceva.

S-a ridicat şi a plecat. Primii paşi i-a făcut repede, să nu cumva să se răzgândească. Apoi s-a oprit brusc şi a început să calce cu paşi mărunţi, în ritmul lacrimilor ce cădeau domol spre pământul încins. Plângea de dor, de teamă, de ciudă, de furie, de neputinţă. Simţea că-l trădează. Simţea că se trădează pe sine. În sufletul ei era un vârtej infernal. Şi totuşi mergea mai departe. Cu paşi mici, că poate el o va vedea şi o va opri. Dar destul de mari ca să se depărteze.

S-a uitat în urmă de câteva ori, întâi doar o privire, apoi s-a întors cu totul. Ca să-l mai vadă o dată, să nu-l uite, să îi râmână imprimată imaginea lui. A tot sperat că o va vedea şi el şi va încerca să o oprească. Dar printre norii de fum nu se vedea nimic. Cu fiecare speranţă deşartă plângea mai tare şi ritmul paşilor creştea.

De-acum alerga. În mintea ei se învălmăşeau toate: şi pădurile verzi, şi aburul dintre pietre şi cântcele păsărilor şi imaginile acelea fantastice din inima vulcanului şi conversaţiile nesfârşite şi cenuşa şi lava şi tunetele...

În urma ei, vulcanul exploda. Printre zgomotele de infern, i s-a părut că îl aude spunând Îmi pare rău. A tresărit o clipă, dar în haosul acela, nu putea fi decât imaginaţia ei...

Un copil fără curaj e ca o noapte fără stele

2010-08-05T23:10:00.001+03:00

E o replică din filmul Annie, dar e o vorbă de-a lui Buddha. Doar asta mi-a venit azi în gând când am văzut-o pe Nora în apă.

Până astăzi, Nora nu intra în apă decât în braţele mele. Se ţinea strâns şi se încolăcea în jurul meu. Chiuia, bătea apa cu mânuţele, se lăsa pe spate, gusta apa de mare, dar nu şi-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. Am încercat s-o fac să plutească, pe burtă sau pe spate, am încercat cu colacul, nimic. Lipită strâns de mine şi orice încercare de a o dezlipi era taxată imediat cu ţipete şi încordare.

Ei... astăzi ceva s-a schimbat. A vrut la mal. Acolo unde se sparg valurile. Mă ţinea doar de deget şi chiuia toata când era împroşcată cu spumă. Încet, încet, am tras-o mai în larg, adică la 40 cm, unde valurile erau numai bune de joacă şi nici n-o mai umpleau de nisip şi scoici. Am ţinut-o de subţiori şi am îndemnat-o să ridice picioarele, sa plutească şi ea un pic. Nu vă puteţi imagina bucuria acestei descoperiri. Când valul întârzia să vină, se uita în spate cu nerbadare; cum simţea c-o ia pe sus, râdea cu toata fiinţa ei mică. Când avea timp, îmi mai dădea câte un pupic plin de apă. Aşa, de mulţumesc şi de bucurie. Nu-mi venea să cred cât de încântată poate fi, deşi până atunci nici n-a vrut să încerce.

Dar ăsta a fost doar începutul.

După-masă ne-am trezit în zgomot de valuri furioase. Când ne-am apropiat de mare, valurile erau imense, albe şi redesenaseră ţărmul. Am privit cu jind, gândindu-mă că probabil e şi rece, nu numai vălurită. Dar după vreo jumătate de oră de prăjituri de nisip, a venit, m-a luat de mână şi m-a dus spre apă. Am zis că-şi înmoaie şi ea lăbuţele şi ne întoarcem. Dar nu. Nora avea planuri mari. Era de joacă. Valurile la mal aveau cam 70 de cm de spumă supărată. Nu mai puteam face jocul cu plutitul, ca nu plutea, era doar purtată de apă. De abia o ţineam să n-o scap. Chiuia şi râdea şi era în culmea fericirii. Numai eu de-abia mă mai ţineam pe picioare, în încercarea de a sparge valul cu corpul meu, să n-o expun pe ea. La un moment dat, am căzut şi am scăpat-o. A căzut cu faţa în jos în plină apă. Repet, eram la mal, unde apa în retragere are două palme, dar valurile alea făceau o învolburare mult mai mare. Am ridicat-o imediat şi nu zicea nimic. Mi-am zis că-i liniştea de dinaintea plânsului, atunci când stă cu gura deschisă, nu iese nici un sunet, dar urletul e pe drum.

Ei, bine, nu. Nu urla, nu se speriase, era doar deranjată că i se udase părul. Nu mi-a venit să cred. Am luat-o în braţe, am pupat-o, ea avea treabă. "Djos, djos" cu zbaterea aferentă. Dar n-am mai avut eu curaj. Am dus-o în larg, unde puteam sa sărim frumos pe valuri şi să ţipăm şi noi în rând cu lumea. La mal acolo, prea mă trântea apa pe mine şi nu puteam s-o ţin.

În larg, acolo unde poţi vedea cum vine valul şi sări în sus când eşti chiar în el, a fost delir. Nu ştia ce să facă mai întâi, să râdă, să mă strângă mai tare, să se uite după val, să chiuie, să îşi ridice bărbia deasupra apei. Nu că ar fi avut vreo problemă cu apa în gură, dar eu aşa îmi lungeam gâtul, deci trebuia să facă şi ea. Râdea şi dădea in picioare. A încercat de vreo două ori să se desprindă de mine, ca să plutească, dar mi-a fost frică să-i dau drumul. Am ţopăit prin valuri vreo oră. cred. Erau când mai mari, când mai mici, mai cu spumă, mai fără, dar o încântare toate. Evident că ne-a intrat apă şi în gură şi în urechi, am mai ratat săriturile şi ne-a mai izbit apa în plină figură.

Dar n-a zis nimic, nimic. Eu eram aşa stresată şi ea era super încântată. Când am ieşit şi m-am uitat în urmă, mi-am dat seama că era singurul copilaş din apă. Doar de pe la 6-7 ani în sus, cu colace. Eram năucă de toată experienţa asta. Sunt şi acum. Când eram în apă şi ţopăiam de zor, o doamnă mi-a spus "Ce curajoasă este". Într-adevăr, curajul nu-i lipseşte. Şi nici mie.

Vama Veche după 7 ani

2010-08-03T23:45:00.002+03:00

Da, suntem în Vama Veche. Nu pot să spun că suntem în vacanţă, că cine a fost cu copilul mic la mare ştie că numai vacanţă nu poate fi.

Am vrut să vin aici pentru că dintre toate staţiunile pe care le-am încercat de-a lungul vremii, aici m-am simţit cel mai bine.

Nu că aş face parte din vamaioţii cu state vechi, ba dimpotrivă. Când am descoperit eu VV era proaspat invadată de nou formata generaţie de corporatişti, disperaţi să iasă din rigori. Nu m-am identificat nici cu ei, nici cu ce am găsit aici (puştime scăpată de sub control). Dar spectacolul era frumos. Mixul ăsta neobişnuit era mai frumos ca în orice altă parte. N-am dormit la cort, n-am băut de n-am mai ştiut de mine, de fapt, n-am băut nimic, n-am fumat ce se fuma, nu m-am destrăbălat în nici un fel. Am stat pe margine şi am admirat priveliştea. Şi m-am bucurat să văd că există astfel de oameni, care pot trăi atât de liber.

M-am întors după 7 ani, deşi am tânjit toţi anii ăştia să revin. Am venit cu Nora. Am adus-o pe Nora în Vamă, să se bucure şi ea de privelişte.

N-o să fac acum marile comparaţii de tip ghid turistic între ce a fost şi ce e acum. Şi nevoile şi felul meu de-a fi s-au schimbat de atunci. Au apărut hoteluri mai spălate, cică de trei stele, unde poţi să locuieşti civilizat. Serviciile sunt proaste, şi nu pentru că nu sunt eu hippie. Sunt proaste şi atât. Nu pot să-i acord circumstanţa de "Vamă", pentru că nu mai e cazul.

Pentru ieşirea asta am optat să mâncăm la mic dejun fructe aduse de acasă, urmând ca mesele de peste zi să le luăm la terasele de aici. N-am vrut la pensiune ca să stau eu să gătesc, să mă car cu tigăi şi tigăiţe, recipiente, ingrediente, etc. Nu regret decizia, dar nici prea bine nu mi-e. La prânz, după plaja, Nora e deja obosită, mârâită, plângacioasă, nerabdatoare. Seara, la fel. În toate restaurantele in care am mâncat până acum, durează de la o veşnicie în sus să-ţi aducă mâncarea. Într-un grup de tineri care flecăresc şi au vreme de pierdut, merge, dar când copilul e chinuit de somn şi de foame, nu mai merge.

iar mâncarea... ah, mâncarea... La frontieră am comandat ciorbă de văcuţă si frigăruie de pui cu cartofi cu rozmarin. Pentru că ăştia nu erau de la pungă. Ciorba bunicică, cu de toate, dar cumplit de sărată. După o oră vine şi frigăruia, o ţepuşă imensă (evident, de mare atracţie pentru un copil) cu cartofi prăjiţi. Fac ochii mari şi tânăra duduie îmi spune că nu mai au de ceilalţi. I-am reproşat că trebuia să mă anunţe, pentru că Nora nu mănâncă brânză (erau bine acoperiţi cu brânză rasă). A dispărut cu frigăruie cu tot și peste vreo 20 de minute apare cu cartofii cu rozmarin. Fără scuze, fără explicaţii, nimic. Ce să-i mai dau Norei să mănânce, era deja zombie. Am înghiţit ceva pe fugă, a mai durat vreun sfert de oră să aducă nota. Nu mai calc.

Astăzi la prânz am fost la Bibi. Fiasco. Toate preparatele din peşte sunt din peşte îngheţat, la fel şi cele din pui. Nu, mersi. Am luat paste. Un milion de ani, evident. Le-am luat la pachet şi le-am mâncat în cameră. Asta după ce Nora a fost în mari crize de-mi venea să plec la Bucureşti pe jos.

Acum pe seară, am fost la galerie. Primul loc unde mi s-a zâmbit. Şi unde întrebările mele de mamă iscoditoare n-au deranjat. A fost bun. Păcat că Nora n-a mâncat nimic. Azi s-a hrănit cu pepene şi covrigei. Şi nisip. Atât.

În altă ordine de idei, e frumos la mare. Cât suntem pe plajă sau în apă, Nora e un copil minunat. Am zis că ne mutăm acolo şi îi aduc mâncarea la pachet. Dacă n-ar fi soarele atât de arzător, aş şi culca-o pe plajă, pentru că în cameră face super circ. Ea nu-i obişnuită să doarmă cu audienţă şi plânge ca atunci când era bebeluş până adoarme. Şi oftează în somn de ţi se rupe sufletul.

Pe plajă se joacă în nisip fără să mai ştii de ea. Mai vrea să plece la plimbare din când în când, să caşte gura pe la turişti sau să scormonească în alt nisip. În apă, la mine în braţe, e cea mai fericită. Chiuie, mă pupă de drag, se bălăceşte. Dar nu se dezlipeşte de mine. Stă agăţată ca o maimuţă. Bea apă de mare şi nu se sperie deloc dacă mai ia câte un val în plină figură.

În rest, e super maxi dependentă de mine. Deşi suntem cu buni, parcă nici nu există. Mami, mami, mama, mami, mama. Cu lacrimi şi disperare. Nu se pune problema să plec de lânngă ea, dar se întâmplă să o mai iau înainte, să râmân în urmă sau să mă duc până la mal să spăl jucăriile. Parcă plec pe veci, aşa se jeleşte. Uneori e frumos să ştiu că are nevoie de mine şi că mă caută, dar alteori mă extenuează.

Deocamdată atât din jurnalul de vacanţă. Mai stăm. Mai scriem.

We strive. But keep failing

2010-06-30T22:35:00.004+03:00

Noi, femeile, adică.

Eu cred că feminismul e praf în ochi. Toată viaţa ne străduim să demonstrăm că putem. Nouă însene, părinţilor, prietenilor, femeilor din jurul nostru şi duşmanilor ancestrali, bărbaţilor.

Suntem crescute să demonstrăm că putem să ne depăşim condiţia, chiar dacă această educaţie e subţire şi fragilă ca un balon de săpun. Cum să-i spui copilului tău de sex feminin că trebuie să fie puternic şi să înfrunte toate obstacolele vieţii, când tu, ca mamă, faci exact pe dos? Nu reuşeşti decât să transmiţi nenorocitul ăsta de mesaj: trebuie să te străduieşti să... diverse, e scopul tău în viaţă, dar nu vei reuşi, uită-te la mine.

Am văzut azi un videoclip. Mesajul, motivant, de altfel.

Pe naiba, fată! Zău? Pe cuvântu' tău că eşti "on a mission and stronger than ever"?? Eu nu cred. Şi nu că am ceva cu ea sau cu cântecul. E genul de clişeu pe care ni-l autoservim când suntem mai rău decât alte dăţi. Suntem frumoase, minunate, puternice, cele mai ce... Când în realitate, totul se prăbuşeste pe interior... Desigur, luate la rece, am avea cu ce să ne lăudăm... Cariere, realizări, copii crescuţi frumos, chestii materiale... dar nu ne sunt de-ajuns. Pentru că noi continuăm să ne străduim.

Ne străduim să credem că ce ni s-a întâmplat bun chiar merităm, când noi de fapt, nu prea merităm. Nu că nu am fi importante în valoare absolută, dar nu suntem educate să credem asta. Noi ne.. străduim.

Ne străduim să ne mulţumim părinţii care nu vor fi de fapt, niciodată mulţumiţi de vieţile si alegerile noastre.

Ne străduim să ne arătăm nouă însene că e frumos şi bine ce facem, şi că de fapt, nu ne străduim deloc.

Ne străduim să ne facem cariere pentru care nu vom avea recunoaştere pentru că deh, suntem femei.

Ne străduim să ne convingem că e cel mai minunat lucru din lume să faci un copil.

Ne străduim să ne convingem că putem să schimbăm şi robinete, şi becuri, şi roţi la maşină, să umflăm baloane, să reparăm jucării, să schimbăm scutece, să gătim, să călcăm şi de regulă, toate o dată.

Ne străduim să înţelegem bărbaţii de lângă noi. Citim cărţi, vedem filme educative, ne reprimăm gânduri şi sentimente ca să dovedim că avem înţelegere, domne'!

Ne străduim să ne mulţumim cu puţin şi atunci când cerem mai mult, suntem puse repede la punct că întrecem măsura.

Ne străduim să credem că dragostea adevărată nu există decât în filme. Remember Gerry.

Ne străduim să ne convingem că nu avem nevoie de reunoaşterea celor din jur. Asta e cea mai mare iluzie. Pentru toate micile şi marile gesturi aşteptăm recunoaştere. Nu, nu recunoştinţă. Iat-o, priviţi-o, a făcut nu-ştiu-ce. Şi-a depăşit condiţia originară de femeie.

Din fiecare greutate trecută, noi ieşim cu adevărat mai puternice, dar pentru noi nu e decât o mică bătălie câştigată în lupta cu condiţia femeii. Suntem captive în acest cerc vicios. Cu toate ştim asta. Ne învăţăm una pe alta să ne străduim în continuare. Să continuăm jocul. Să ne furăm căciula.

N-am soluţie. E cerc.

Vulcanul

2010-06-05T01:39:00.006+03:00

A fost o dată un vulcan. Frumos, măreţ, ca toţi vulcanii. Avea păşuni înverzite la poale, păduri dese pe abrupturi, pârâuri limpezi printre pietre, izvorând parcă de niciunde. Doar sus, spre vârf, era golaş, neprimitor, doar bolovăniş şi stânci ascuţite.

De la depărtare, părea liniştit. Doar măreţ şi impunător şi atât. Aşa, ca un monument al naturii, o dovadă a puterii inimaginabile pe care o are planeta. Era brăzdat adânc de crevase lungi şi şerpuite, cioturi de stâncă, coaste abrupte, prăpăstii fără fund, toate dovezi ale unui trecut greu şi zbuciumat. Aproape de vârf, dintre stânci şi bolovani, răsăreau invizibile fire de abur; dacă l-ai fi atins cu palma, i-ai fi simiţit tremurul. Dar vârful era sus şi nu era drum până acolo.

Înfipt în pustietate, vulcanul era singur. Solitar. Unic în lumea lui. Într-o zi, vulcanul a văzut o femeie. Şi i-a plăcut. I-a plăcut mult. Sătul de turiştii care veneau, făceau poze cu frumuseţile lui şi apoi plecau fără să se uite înapoi, a invitat-o să stea. Să stea mai mult. I-a oferit o pajişte frumoasă, lângă pădure şi lângă lac, şi a invitat-o să rămână.

- Hai stai, rămâi cu mine. Sunt tare singur. Şi e frumos aici.

- Da, e frumos, dar... tu... tu eşti... un vulcan... răspunse nesigură femeia

- Da... sunt un vulcan... şi plecă ochii cu tristeţe

- Dacă... hmmm... erupi? Ştii tu, cenuşă, lavă, pietre împroşcate, cutremure, treburi de-astea de vulcan...

- Mda, ce pot să zic... Da, poate o să răbufnesc într-o zi... poate nu... nu ştiu nici eu... Lasă, mai bine nu rămâne, du-te... Nu vreau să-ţi fac rău... Du-te şi tu cum s-au dus atâţia...

- Ei, hai, nu vorbi aşa... e frumos aici la tine... îmi place mult... voi rămâne. Îi răspunse femeia zâmbind.

- Bine, tare mă bucur... Hai să-ţi arăt împrejurimile, spuse vulcanul vesel şi voios.

Femeia era încântată de toate câte i se ofereau. Era minunat pe vulcan. Tot ce avusese natura mai bun şi mai frumos, pusese acolo. Şi flori, şi arbori şi păduri întregi, şi animale, şi vevriţe şi cerbi şi brazi şi meri şi peşti şi păsări şi de toate. Era ca-n rai. Vulcanul era fericit că cineva îl vedea cu totul, că-i străbătea pădurile şi-i admira pajiştile, îi mângâia animalele şi-i făcea cărări. Erau fericiţi ei doi, el vulcan şi ea om.

Într-o zi, avântându-se mai sus ca de obicei, femeia se opri la umbra unei stânci. În faţa ei, la nici doi paşi, a tâşnit din pământ o coloană de abur. Au atins-o pe faţă doar câţiva stropi fierbinţi, dar suficienţi cât să o sperie nespus.

- Hei, ce faci?! i-a strigat revoltată

- Hmm, nimic... Mi-a scăpat, îi răspunse el încurcat.

- Cum să-ţi scape? Era să... A fost atât de aproape...

- N-am vrut... sunt un vulcan, doar ştii... nu pot controla treburile astea i-a spus oarecum îmbufnat.

- Mda, eşti un vulcan. Uneori mai uit, răspunse ea cu tristeţe...

- Mai bine nu mai încerca să urci. E mai bine pentru tine, acolo, jos, la poale, unde ţi-am arătat. Ai ce să vezi şi-acolo. Nu mai urca! Vocea îi devenise severă şi rece. Nu mai era vulcanul care îi şoptise vânturi calde şi păduri fremătate.

- Bine, cum zici tu. Şi coborî, simţindu-se pentru prima dată speriată şi nesigură.

Zilele frumoase au continuat, cu plimbări lungi împreună şi minunăţii la tot pasul... Dar dorinţa ei de a urca şi interdicţia lui atât de fermă îi măcina pe amândoi. Uneori erau absenţi, priveau în gol, tăceau îndelung şi amândoi ştiau de ce.

Într-o dimineaţă, ea stătea împietrită lângă lac.

- Hei, ce-i cu tine? o întrebă el temător.

- Nimic. Vreau să ma laşi să ajung în vârf.

- Nu. De ce vrei asta? N-ai destul aici?

- Vreau să mă uit în tine.

- Nu se poate. Nici gând. Nici să nu te gândeşti. O să mori.

- N-o să mor. Lasă-mă, te rog.

- Nu! răspunse el tunător şi se cutremură tot. Am spus nu!

Undeva spre vârf, se prăvăliră pietre şi jerbe de foc se înălţară în aer. Se cutremură din nou şi mugi din adâncuri. Femeia nu s-a speriat, simţea că-l înfuriase. Doar era un vulcan, ce era să facă decât să arunce flăcări şi pietre.

O vreme nu şi-au vorbit. Scurtă, însă. El era prea frumos, iar ea era singura lui companie şi-l iubea mult. Dar nu mai era la fel. Amândoi ştiau ce se întâmplase şi nu puteau uita.

În timp, cutremurele s-au înteţit. Probabil provocate de furia de mai demult, râurile lui fierbinţi începură să se umfle. Răsăreau tot mai des arcuri de foc şi coloane de abur. Erau zile când ea nu putu să se plimbe nicăieri. Stătea ghemuită lângă lac, strângându-şi genunchii cu braţele, cu ochii închişi, visând la vulcanul cel bun şi liniştit, care-i şoptise atâtea triluri de păsări. Nu îndrăznea nimic. Nici să se ridice, nici să plece, nici măcar să deschidă ochii. Dacă ar fi plecat, ar fi simţit că-l trădează. Dacă rămânea, ar fi putut muri.

Într-o zi mai liniştită, l-a întrebat:

- O sa răbufneşti, nu-i aşa?

- Nu ştiu... poate... probabil... nu ştiu...

- Vrei să plec?

- Tu vrei?

- Nu. Dar... uită-te în jur... Soarele nu se mai vede de la cenuşa ta, copacii s-au uscat... păsările au zburat... cerbii au fugit la câmpie... toate apele îţi fierb... peştii au murit... pajiştile îţi sun pârjolite...

- Faci cum vrei. Aşa sunt eu. Un vulcan. Şi ştiai de la început.

- Da, ştiam... dar atunci voiai să râmân, acum mă goneşti...

- Nu te gonesc. Aşa sunt eu. Nu pot altfel.

- Bine... O să mai rămân, rosti resemnată.

Pajiştile s-au uscat de tot, lacul aproape a secat de tot, totul era un pârjol şi-o zbatere. Fum, funingine, arşiţă, cutremurături, focuri dese, fire de lavă străluceau în noapte, sus, spre vârf. Iad.

Cu ultimele puteri şi aprinsă de o dorinţă nebună de a-l salva, femeia porni spre vârf. În primele două treimi de drum el nici n-a văzut-o. Era prea chinuit de propriile focuri ca să mai ştie exact unde e şi ce face. Simţea doar că e încă acolo, cumva. Nu-şi mai vorbiseră de mult, prea ocupaţi de propriile trăiri.

- Ce faci? Răsună furios în vazduh.

- Urc. Şi nu mă poţi opri.

El s-a cutremurat cât a putut de tare, stânci au căzut cu totul, lavă incandescentă a sărit în aer, cenuşa fierbinte a învăluit totul ca într-un giulgiu.

- Tot urc, să ştii. Chiar de-ar fi ultimul lucru pe care îl voi face.

- Femeie, opreşte-te! a tunat.

- Nu. Toată viaţa mea era aici, la poalele tale. N-a mai rămas nimic. Dacă am o şansă să le am din nou, o să merg până la capăt.

- Şi ce-o să faci?

- O să ajung în vârf şi lacrimile mele te vor stinge. O să plâng în tine. Te vei opri şi totul va renaşte.

- Nu poţi să mă stingi. Sunt un vulcan. Şi vei muri.

- Nu. Eu urc.

Şi a urcat. Oricât a cutremurat-o, oricât a ars-o cu cenuşă, oricât a dat-o îndărăt, ea a urcat. Când a ajuns la marginea vintrelor lui, priveliştea aceea a fost cel mai minunat lucru pe care îl văzuse vreodată. Atâta forţă, atâta zbatere, atâta furie gemând în el. Lacrimile au început să-i curgă pe obraji. De dragoste, de furie, de neputinţă, de durere, de uimire, de emoţie, de speranţă, de fericire... Toate sentimentele din lume, şi bune şi rele, agonie şi extaz, le-a simţit doar o clipă. Când primele ei lacrimi l-au atins în adâncuri, toata lava lui fierbinte a mugit dureros şi s-a ridicat învolburată către cer, inghiţind-o.

Toate-s vechi și nouă toate

2010-04-13T00:15:00.002+03:00

De fapt, nimic nu e vechi. Totul e nou.

Știu, n-am mai scris de mult și nu prea am scuze. Să zicem că am avut alte preocupări :D.

Să încep cu Nora. Nora mea face tot ce mă îngrijoram eu că nu face destul de devreme sau de bine.

Merge. Pe 10 martie, la un an și trei luni, a pornit. A străbătut toată bucătăria, vreo 5 metri cu tot cu curbe, așa, dintr-o suflare, ca și când ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Fără încurajări, fără "hai, mami", fără urale de teamă să n-o sperii. Încă merge cu mâinile în sus ca să se echilibreze. La început râdea cu totă gura când pornea în excursie.

Vorbește. Vocabularul ei nu e deloc bogat, în afară de Bela, pisi, miau, au apărut mama, hopa, pa și bravo. Și oia, care e ori Nora, ori Sofia, nu-mi dau seama încă. Dar vocalizează. Vorbește bebelușească veritabilă toată ziua. Vorbește cu intonație și expresivitate. Mă aștept ca încet, încet, să mai spună câte un cuvânt. De fapt, cam așa și face. Îi spun acum un cuvânt oarecare, uneori îl repetă imediat, alteori deloc, și peste ceva vreme, pot trece și zile întregi, o aud măcănind brusc.

Mănâncă. Nu se omoară, dar e mai bine. I-am făcut analizele și au ieșit bine, i-am făcut și o geardia preventiv că a lins mulți papuci și roți de căruț până acum și iar n-are nimic. Are 74 de cm și 9 kg la un an și patru luni. Și i-a crescut piciorul fantastic. Până nu demult avea o lăbuță mititică și îngustă, avea la un an pantofi de 0-6 luni. Acum se lăfăie în 19 ca o prințesă.

E o iubitoare și o alintată. A început să pupe, cam cu dinți și bale, dar reacționează când îi ceri un pupic. Vine, se bagă în brațe, se lipește toată de mine sau de alții, râde și se joacă. Îmi dă de mâncare, îmi înghesuie în gură diverse obiecte, comestibile sau nu.

Scorbolește în buzunarele sacourilor, pune lucruri prin sertare, (cine știe pe unde o fi cablul meu de transfer de date din telefon), știe să pună la loc ce-i ceri, știe denumirea majorității obiectelor, le caută dacă nu sunt chiar la vedere. E spaima tuturor obiectelor cu filet, pixuri, șuruburi, cosmeticale de-ale mele. Nimic nu-i scapă. Toboganul din parc e interesant doar pentru că are șuruburi mari, lucitoare. Trage fermoare. Nu mai vrea să mănânce decât în scaun. Evident, nu al ei. Scaun normal, de adulți. Când ii e foame, se agață de scaun s-o urc. Chiar dacă eu încă pregătesc, ea stă cuminte acolo. Bea din pahar normal de sticlă, fără să verse pe ea și îl pune și pe masă. Știe să bea din sticlă. A început să nimerească mâncarea cu furculița. Cred că e ambidextră. Furculița sau pixul le ține cu dreapta, dar atunci când îi ofer ceva, ia cu stânga, deși nu-i e tocmai comod.

În continuare gustă toate ale, adică bagă tot în gură ca bebelușii. Acum e în perioada soluții de curățat. A băut din toate gelurile de duș și acum se dă lupta pentru Cif și alte produse de curățat. Să nu credeți că o încurajez în demersurile ei, dar la baie își linge spuma de pe mâini. Ia de pe corp și bagă în gură. Ce pot să-i fac? Știe că n-are voie s bage chestii în gură și atunci a dezvoltat mișcarea rapidă din cot. Duce mâna la gură cu super viteză că știe că nu-i bine ce face, dar să nu mai ai timp să o ții. Așa făcut cu nisipul din parc. S-a uitat, l-a studiat și pac, l-a îndesat în gură cu o privire semivinovată și ghidușă.

Ce să mai, face în fiecare zi câte ceva nou și mi-e dragă până peste poate. E fetița mea.

Iar eu... ce să zic... Bijutericale n-am mai facut, pe net n-am mai intrat, am fost o leneșă. De fapt, n-am fost. Am preferat să-mi petrec serile cu o persoană din ce în ce mai dragă mie. Cu care mi-e bine, mi-e călduț de primăvară.

Deci numai noutăți.

Help 1 și help 2 - alăptare și pantofi

2010-02-27T02:41:00.003+02:00

Sunt la nevoie.

Am nevoie de un sfat și de un serviciu. Desigur că aș putea apela la forumuri să găsesc soluții, dar am cam depășit faza aceea. Prefer să îmi întreb prietenele mai apropiate, care știu mai mult despre mine, copilul meu și legătura dintre noi.

Să începem cu sfatul, că ăsta mă doare cel mai tare. Dacă ați mai citit, mă plângeam că Nora nu mănâncă. Mai nimic. Toate ale le ascund prin mâncăruri pe care le agreează, o fugăresc prin casă cu mâncarea, uneori mă enervez, alteori plâng, dar de cele mai multe ori o iau de la capăt. Mă așez lângă ea, ne jucăm cu ceva și reușesc să-i mai strecor ceva în gură. Preferă să sugă. Ceea ce mă aduce la problema mea. Nu vreau s-o înțarc, dar nu sunt convinsă că laptele meu îi mai ajunge la ceva. Poate de sete, dar uneori îmi lasă impresia că nici setea nu și-o potolește, pentru că apoi poate să bea și o cană întreagă de apă/suc.

Programul ei de supt e următorul: dimineața, la primul trezit suge bine și apoi încă o repriză de somn. Când se trezește, suge iar. Ce-o mai găsi pe-acolo numai ea știe. Apoi, în timpul mesei de prânz, când nu deschide gura nici cu rugăciuni, vrea în brațe și caută sânul. Dacă o las, suge de 2 ori și gata. Dacă n-o las, face un scandal monstru. Trebuie să precizez că n i-am refuzat sânul niciodată până acum. Am mai amânat-o cu apă, gândindu-mă că îi e sete. Dar dacă nu sunt acasă cu ea o zi întreagă, nu face scandal că n-are țâță. Și a mai fost o zi când n-a vrut să sugă deloc. Am fost cu ea la birou și deși era obosită maxim, n-a vrut să sugă deloc. De abia când am ajuns acasă, după 8 ore, a vrut lapte.

Să reluăm. După prânz, dacă mă prinde, adică dacă o iau în brațe și o iubesc puțin, nu doar o transport, suge iar, semn că-i e somn. Când se trezește, suge iar. Peste ceva vreme, la masa de seară episodul de la masa de prânz se repetă. Am ajuns să fug din bucătărie când mănâncă (!) doar ca să nu mă mai vadă și să nu vrea la mine. Întrucât nu se omoară cu masa de seară, stă grămadă pe mine și suge la răstimpuri. Până la ora de culcare, nu cred că mai e nimic în sâni, că doar a lipăit toată ziua.

În concluzie, ar suge tot timpul. Dacă nu suntem acasă, nu face așa. Caută sânul doar când îi e somn. În rest e cuminte și civilizată, nu trage de haine cu disperare, cum face acasă.

Știu că nu e ok, dar nici nu știu cum să procedez să o reglez cumva. Nu m-ar deranja comportamentul ei dacă ar mânca peste zi. Așa, mă gândesc că își ostoiește foamea cu 3 picături de lapte și nu-i mai trebuie mâncare. Aș vrea să îi dau numai dimineața și seara, iar în timpul zilei să mănânce mâncare. Bine, hai, și înainte de somnul de prânz :D.

Întrebările mele sunt: cum să fac să reglez copilul și credeți că e necesar să-i bag formula? Adică atunci când îi dau să sugă, să îi completez cu formula. Din experiența de până acum, nu îi place nici laptele de vacă nici formula lu' Sofi. Se joacă cu tetina, dar nu se omoară cu laptele din sticlă. Mă gândesc să-i suplimentez ca să fiu convinsă că bea măcar lapte calumea. Nu știu, sunt tare încurcată.

Repet, nu vreau s-o înțarc și demersul meu nu este o cale ocolită de a ajunge în acel punct. Acum, dacă din experiențele voastre, credeți că asta ar fi soluția, voi spuneți-o, nu mă menajați, și oi găsi eu cale de mijloc.

Problema numărul doi - serviciul. Am nevoie de cineva cu rude/prieteni/cunoștințe în Franța. Nu vreau să se îndatoreze nimeni pentru mine, că nu face. Nu io nu fac, ci pantofii de care m-am amorezat (alții) nu merită un lanț al slăbiciunilor.

Pârdalnicii care mă țin pe jar:

Sunt de pe www.laredoute.fr, unde costa 11 euro. Sunt și pe site-ul românesc, dar costă 170 de ron, adică de 3,5 ori mai mult. De banii ăștia mi-am luat cizme! Plus că e principiul la mijloc. Prefer să plătesc transport decât să dau cât nu face pe o pereche de pantofi.

Și cum cei din Franța nu livrează în România, nu pot decât să găsesc pe cineva de-acolo care să mi-i trimită. Că mi s-a pus pata rău. I-am văzut din toamnă, dar mi-a fost jenă să scriu pe blog. Am mai stat, i-am mai admirat, am găsit alții și mai scumpi, m-am codit, m-am învârtit și până la urmă am scris, că poate am noroc și pe urmă aș fi regretat că n-am făcut-o.

Deci doamnelor, dacă aveți posibilitatea, vă rog eu, ajutați un biet suflet de mamă al cărei copil nu mănâncă să-și aline suferința cu o pereche de balerini. Vă mulțumesc.

Inelul de regină

2010-02-23T03:07:00.000+02:00

Așa cum am promis, inelul de regină. Zis și inelul de operă. Mie-mi place foarte mult, dar nu toată lumea agreează genul.

E făcut după un model de Eni Oken din sârmă argintată, mărgele de nisip mov, charlotte (adică mărgele fațetate) din argint și Fimo ("piatra").

Ce mai facem

2010-02-19T23:34:00.004+02:00

Nici nu știu cu ce să încep mai întâi.

Cu Nora. E la fel de frumoasă și de veselă și în ultimul timp, cam plângăcioasă. Încă nu merge singură, dar merge din ce în ce mai bine ținută de mânuță. Merge agățată de picioarele mele. Dacă mă opresc, mă împinge să pornesc din nou.

E în greva foamei. Mănâncă puțin și rar, iar eu mă oftic de mor pe lângă ea. Încă suge.

Are 8.600 kg și 72 de cm. Asta pentru mamele complexate de copii babani. Ia poftim, a mea e cea mai mică. Are 8 dinți și 4 măsele.

Ieri a căzut în nas în tipul operațiunii de îmbrăcare și acum are o dungă vânătă pe față. Bănuiesc că știți ce cantitate imensă de mustrări de conștiință mi-am făcut și încă îmi mai fac.

Tot nu vorbește. Nu repetă nimic și uneori mă ignoră cu desăvârșire când o strig. Totuși înțelege ce îi spun, pentru că execută comenzi simple, de genul dă-mi jucăria, închide ușa, pune lucrurile la loc, pune aici, vino și alte d'astea. Spune nu, un soi de ne, de fapt și miam miam la mâncare. Nu zice mama.

Se joacă de pleznește toată ziua și a început să interacționeze mai mult cu Sofi. De fapt, amândouă s-au schimbat și se joacă împreună. Se aleargă și se ascund și râd cu gurile până la urechi.

Iar eu... eu sunt cam tristă. Dacă mă uit în toate postările de pe blog, în toate am fost tristă/ depresată. Deci nu am doar perioade, ci așa sunt eu, doar că uneori sunt mai adâncită în tristeți și nefericire. Dacă mă întrebi, nu știu să spun ce mă supără sau mă face nefericită. Am încercat să aflu și mi-am dat seama că aș fi exact la fel, chiar dacă s-ar rezolva sau schimba diverse lucruri.

Toate bucuriile pe care le am sunt efemere. Mă bucur o clipă și apoi revin la starea mea de absență. Să nu vă imaginați acum că lâncezesc toată ziua pe canapea și privesc deznădăjduită în gol. Nu, doar că nu am o stare generală de bine. Nu mă trezesc zâmbind că a început o nouă zi.

Fac cu disperare bijutericale, țopăi de una sigură când îmi iese ceva frumos și spun că ma las atunci când nu-mi iese cum am vrut sau primesc critici negative. Am o mulțime de gânduri când fac ceva pentru altcineva (adică majoritatea) - o să-i placă cu adevărat sau o să fie doar politicos? Dar mă chinui, nu așa, superficial... Apoi sunt într-o căutare continuă de complicățenii. Nuuuu. Nu mă mulțumesc cu lucruri simple, îmi trebuie cele mai complexe proiecte. Care u sunt însă și cele mai frumoase, și dup'aia iar sufăr că n-a ieșit frumos...

Uneori n-am chef nici de astea. N-am chef să scriu pe blog pentru că simt că nu am nimic de spus. Iar să mă plâng că-s deprimată? asta vreau eu să rămână consemnat? Nu. Și atunci prefer să nu scriu.

Nici măcar sfânta terapie prin shopping nu funcționează. Azi mi-am luat pe pereche de cizme pe care mi le-am dorit toată iarna. M-am bucurat atunci, apoi încă puțin și cam gata... Și o poșetă. În care n-am făcut încă transferul. Asta ca să vă dați seama cât de gravă e situația.

Ce-am mai meșterit:

Brățară cu Fimo mov cu sclipici și sârmă argintată

Inelul tip bomboană

Strugurașul tip dudă. A ieșit foarte frumos, doar că mai degrabă semăna a dudă decât a strugure, pentru că am făcut bobițele prea mari și prea egale.

Gogoșică.

Inelul meu preferat, cu Fimo perlat și sârmă argintată.

3 inele colorate, Fimo perlat și sârmă aurită.

P.S. M-am amorezat de o pereche pe pantofi, dar nu-și merită prețul. Sunt 270 de RON și sunt de satin roșu. Zici că sunt condurii lui Dorothy.

30

2010-01-18T03:03:00.003+02:00

Gata, am schimbat prefixul. Anii 20 s-au dus. Cum ziceam acum câteva zile, mă simt mai degrabă tristă. Motive, multe.

Am avut mereu o teamă de anii 30. Zugrăviți ca fiind "floarea vârstei" unei femei, mie mi s-a părut că nu sunt altceva decât o mare gogoașă, glazurată frumos cu "cei mai frumoși ani", "floarea" sus numită și alte d'astea.

Nu mă simt altfel decât ieri. Arăt în continuare de 20 de ani, ba uneori nu-mi dai mai mult de 18 - și aici nu mă laud, dar nemachiată, în blugi și tricou, mi s-a spus că ce soră frumoasă are Nora. Dar dacă te uiți de aproape, se vede... Au început să se vadă ridurile, pielea nu mai e cum a fost, netedă și întinsă, sarcina și 17 kg în plus au lăsat semne.

Dar în suflet, mă simt bătrână și nelalocul meu. Eu cred că m-am născut bătrână. Bătrânicioasă, mai corect spus. Conservatoare (rău), schimbarea, și mai ales aceea neplanificată mă scoate de pe șine. Nu m-am distrat niciodată cu adevărat. Am luat viața în piept cu mult înainte de vreme. N-am fugit de 1 mai la mare, n-am urcat munții, n-am văzut nici țara nici restul lumii. N-am fost la chefuri, n-am fost la întâlniri cu tipi trăzniți.

Dar am consolarea că am evoluat, am învățat, mi-am făcut o carieră (care e pe punctul de a se nărui, dar prefer să nu mă gândesc la asta). Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel. Din păcate. Pentru că așa sunt eu. N-am pierdut nopțile pentru că a doua zi aveam școală/ servici.

Îmi doresc imens să o învăț pe Nora să se distreze. Să se bucure de tot ce o înconjoară și să guste din toate. Îmi doresc să fac cu ea ce n-am apucat să fac eu, și nu pentru că m-aș fi sacrificat pentru cine știe ce cauză, ci pentru că nu m-am lăsat eu. Acum am pretextul că e pentru ea și poate așa să fiu mai indulgentă. Îmi doresc să fim amândouă somnoroase și cu zgură în ochi în dimineața de doi mai când ne-om duce la școală și la servici. Și să-mi spună în mașină "Mami, mă ustură pielea de mor, mi-e somn de pic, dar ce frumos a fost!". Evident, mi-e teamă să n-o încurc, să n-o stânjenesc, și să vrea să mă ia și pe mine cu ea la mare.

După școli și cariere, am început să clădesc familia. Care acum e ciuntă, ciobită și care de fapt, nu e. Suntem o mamă cu copilul ei. Și nu, nu ține figura cu "ai o fetiță minunată, bucură-te de ea". Da, e minunată și bineînțeles că mă bucur de ea. Dar... Nu așa trebuia să fie.

Apropo de asta, proverbiala încăpățânare a Capricornului are nenumărate valențe. De exemplu asta, cu "nu așa trebuia să fie". Acum ceva vreme, mi-am format în minte imaginea mea din viitor. Soț bun, copil frumos, restul familiei aproape. Când neprevăzutul mi-a stricat imaginea aia idilică, m-am blocat. Pentru că eu nu știam decât una și bună. Fără plan B, ce-mi trebuia mie plan B, când totul era așa bine planificat? Și de atunci, am făcut șanț pe placa cu "nu așa trebuia să fie" până s-o toci de tot.

Dar, la cum mă cunosc, o să-mi treacă. Brusc, într-o după-masă. N-o să mă ma cramponez de cum trebuia să fie viața mea și nu e. Asta e.

Am și lucruri de care să mă bucur, dar ca tot omul, nu le apreciază până când nu mai sunt:

Sunt sănătoasă și Nora la fel.

Avem bani cât să ne fie bine.

Am o casă a mea, mare, utilată și loc de parcare în garaj

O am pe soră-mea două etaje mai jos; Nora o are pe Sofia (mare lucru, povestesc eu altădată).

Ai mei sunt sănătoși și ne pot ajuta.

Mama vine și mă ajută în mod practic, destul de puțin, dar lacrimile din ochii ei când o vede pe Nora ridicându-se singurică în picioare și bucuria de pe fața Norei când o vede, fac mai mult decât orice ajutor material;

Am prieteni care ma iubesc și pe care îi iubesc.

Am internet și acces la informație.

Am telefon mobil să pot vorbi cu prietenii.

Am timp să fac ce-mi place.

Am posibilitatea să evoluez ca individ.

Am o viață frumoasă, de fapt. Și multe lucruri pentru care să fiu recunoscătoare.

Ce-mi doresc de ziua mea? Ca cele de mai sus să nu se schimbe. Sau să fie și mai bune.

Am 30 de ani. Of. Eu propun să spun că am 27.

Și acum să vă arăt ce cadou mi-am făcut. Am distrus o brățară pe care am primit-o de ziua mea acum câțiva ani, dar n-am purtat-o niciodată că îmi era mică. Chiar m-am bucurat că am făcut așa, pentru că am primit-o de la o prietenă dragă și m-am simțit oarecum vinovată că n-am purtat cadoul de la ea. Sunt tare mândră, așa că mă aștept să mă mințiți frumos dacă nu vă place:

Și așa vine pe mână:

În altă ordine de idei, prințesa se ridică în picioare. Fără sprijin adică. Din fund pe vine și apoi în picioare. Era să leșin când am văzut-o prima dată. N-a făcut nici un exercițiu pregătitor, nimic. Așa, brusc și pur și simplu, ca și când ar fi fost cel mai natural lucru din lume.

Și miaună. A învățat de la Sofi. Miaună fără M, adică un fel de "ieauu". Miaună de zor când o vede pe Bela, mâtza miaună și ea (de spaimă, cred), miaun și eu de încurajare, și iese un mieunat general. Poate nu vi se pare un lucru așa extraordinar, dar în condițiile în care Nora nu numește nimic, oricât de stâlcit, pentru mine a fost o imensă bucurie să o aud că vorbește logic, chiar dacă a ales pisiceasca.

Absent motivat

2010-01-13T03:10:00.005+02:00

Mi-am pierdut mințile, recunosc. De când cu vizita la târgul de handmade, ăia cu MacBookurile, m-am gândit eu că nu se poate să fiu io chiar așa netalentată la nimic.

Am început pașnic și oarecum pragmatic, cu căsuțele de turtă dulce pe care le-am dăruit de Crăciun. Din lipsă de fonduri și listă lungă de oameni dragi, am zis că să fac cadouri handmade de mine. În ton cu sărbătorile, căsuțe. Daaaarrrrr, ceea ce părea un simplu proiect, a dat în dambla. Mi-a ieșit un întreg cartier de case, decorate toate. Am constatat că n-am scule suficiente, așa că moșul mi-a adus un dispozitiv din ăla de scris pe torturi, făcut petale, frunze și alte decorațiuni. Iată cartierul:

Am aflat rețeta royal icing-ului și pastei de zahăr, respectiv cea a pastei de lapte praf. Ceea ce m-a împins la noi nebunii.

Primul trandafir făcut din caramele tip Sugus:

Apoi, de anul nou, după ce am găsit toate ingredientele, am făcut pasta de zahăr (e pasta aceea albă sau colorată cu care se îmbracă torturile la cofetărie și mint cofetarii zicând că-i marțipan). Rezultatul:

Acum m-am apucat de făcut chestii din Fimo. Am la activ vreo 20 de mărgele și o plăcuță, asta de mai jos, cu care nu m-am hotărât încă ce pot să fac (ăla cu roșu e brelocul meu, ca să aveți idee de mărime).

Să nu cumva să credeți că e așa, de moft. Nu. Fiecare activitate este precedată de ore bune petrecute pe internet, urmărind tutoriale, citind review-uri, rețete, greșeli frecvente, tips&tricks, how-to și așa mai departe. Ore întregi, cu răbdare de chinez bătrân. Apoi îmi cumpăr materiale și scule. De abia după aceea mă apuc de lucru. Și de ce să nu recunosc, sunt mândră de ce iese din mâinile mele. Așa netalentată cum mă cred.

Deci d-aia nu scriu. Că fac alte cele. În altă ordine de idei, suntem bine. Nora face progrese cu statul în picioare, iar eu mă depresez că fac 30j de ani. Dacă îmi administrez mai bine timpul, scriu mâine despre cum simt io că îmbătrânesc.

Și a fost...

2010-01-02T05:13:00.000+02:00

La mulți ani tuturor! Asta întâi de toate.

Iar acum să încerc să-mi aduc aminte cum au fost sărbătorile din anul ăsta. Ca primă impresie, nu-mi place perioada asta pentru că mă ține departe de Nora. Alergătura, cumpărăturile, goana după cadouri, gătitul, nebunia generală, curățenia, și tot restul îmi răpesc din timpul de stat cu ea. Iar atunci când stau, sunt cu gândurile vraiște și preocupată de ce mai am de făcut.

Ca să pot să-mi văd de treburile astea și totuși s-o las în siguranță acasă, am făcut un experiment: l-am chemat pe tatăl ei să stea cu ea în zilele de dinainte de Crăciun. Mare greșeală. Nora n-a pățit nimic, dar eu m-am enervat cumplit. N-a mers și m-am jurat că nu mai fac. Eu m-am enervat, Nora s- a enervat și ea că eu eram nervoasă și am ținut-o numa' într-o mârâială și tensiune.

În a doua zi de Crăciun, Nora a făcut diaree, febră și s-a iritat ca niciodată la popou. Nici acum nu s-a vindecat complet, atât de rău a fost. După două zile și Nurofen + Panadol la 4 ore, a cedat febra. După patru zile și Smecta + Furazolidon + regim, am scăpat și de diaree. Am consumat un tub de Cicalfate, dar fundulețul e din nou roz de bebeluș.

Bradul a fost o mare dezamăgire. Adică nu bradul în sine, cât lipsa ei de reacție la el. L-am ancorat bine de masă, să nu cumva să și-l tragă în cap, dar nu i-a dat nici o atenție. Nu știu cum poate ignora 2 metri de pom. Cel mai de succes cadou e o broască de la Chicco, care orăcăie și cântă. În rest, antemergătorul (arată ca un cadru din ăla pentru bătrâni, doar că are roți și e pentru copii), abacul, mocârcile (adică păpușile și plușurile), nu sunt de interes. Dar cum vede vede broscoiul, apasă cu degețelele pe buton, și apoi o ia în brațe și îi mănâncă roțile. Iar pe pufoase le strânge în brațe și le iubește nevoie mare.

Sincer, m-am bucurat că a trecut Crăciunul. M-am relaxat abia după. Am avut timp să o giugiulesc pe maimuță, m-am liniștit cu nervii capului și a fost mai bine.

Revelionul a trecut extrem de repede. După două zile de prăjiturit, m-am trezit că-i 10 seara pe 31 decembrie, am trezit copilul, am coborât la soră-mea și iaca, s-a făcut 2010. Azi am dormit până târziu amândouă, apoi am dormit și după masă, d-aia n-am eu somn acum și ea miorțăie în pătuț.

M-am gândit mult la toți cei pe care îi cunosc, la ce fac, la cum sunt, la ce vor face. La cum le-a fost anul și ce le doresc pentru cel nou. N-am apucat să le spun tuturor nici 1% din cât am gândit. Ușurel, că mai e timp. Anul e de abia la început.

Ce mai face Nora

2009-12-20T01:36:00.002+02:00

N-am fost niciodată de acord cu împărțirea dezvoltării copilului în perioade de vârstă. Nu înțelegeam ce ar face diferit un copil de 11 luni față de unul de un an și o săptămână. Și totuși... Iată, de când a împlinit un an, face câte ceva nou și diferit aproape în fiecare zi. Ori e într-o perioadă de plin avânt într-ale cunoașterii, și împlinirea anului e doar o coincidență, ori au oamenii ăia dreptate. Dar, în altă ordine de idei, în afară de faptul că mă încântă pe mine în fiecare clipă, Nora face următoarele:

Stă în picioare. Consider că este cel mai mare progres al ei. Nu stă în picioare mult timp, doar câteva secunde, dar stă! Îi place de nu mai poate, chiuie de bucurie, dă din mâini, și uite așa se dezechilibrează. În seara asta a stat cel mai mult, așa, preț de 10 secunde și apoi a coborât pe vine cu spatele perfect drept, fără să se bâțâie necontrolat. E mortală când o văd cum face acest exerciții cu o tenacitate spectaculoasă. Face mereu genuflexiuni să-și întărească mușchii, sau stă cât mai mult în picioare sprijinindu-se cu o mână. Altfel, merge în patru labe prin casă și se ridică pe orice: picioare de mobilă, picioarele mele, foaia de ușă. Merge susținută de brațe.
A început să deschidă sertare și să scotocească înauntru. De fapt, scoate ce găsește acolo. Uneori mai pune și la loc.
Știe să scoată obiecte dintr-un recipient. Bucățele de mandarină din pahar, carduri din portofel, obiecte diverse din geantă.
Are 4 dinți. Rari și simpatici. Două măsele. Sus, una pe stânga, cealaltă pe dreapta. Deocamdată sunt în stadiul de colțișori. Se pare că iese un canin. Nu sunt sigură și mi se pare și cam devreme. Ca și primii dinți, și măselele au ieșit pe nesimțite, cel puțin pentru mine. De bălit, bălește de când s-a născut. Roade tot ce prinde, deci nimic nou. E cu mâna în gură și se pipăie la gingii. Am descoperit colțul de măsea când încercam să-i extrag ceva din gură. Când am dat-o cu Calgel, am dat-o pe toate gingiile și așa am descoperit că iese și în partea cealaltă. Poate un semnal de alarmă la dinți noi e că mușcă cu furie. Dar nici atunci nu știu dacă e vârsta, nervu' sau dintele.
Bea ser fiziologic. Perforează cu dinții ăia mici fiolele din plastic și suge conținutul. Eu sunt de vină, pentru eu i le-am dat ca s-o țin ocupată cât o schimb, pentru că e tare îndărătnică și nu vrea să stea pe spate la schimbat.
Întinde mâinile și picioarele la îmbrăcat și e destul de cooperantă. Mai nou, contribuie și la dezbrăcat, dar nu-i e foarte clar cum vine treaba și uneori dă să se îmbrace la loc. Își scoate șosetele în continuare. Dar a acceptat căciula, atâta timp cât nu i-o pun în casă. Dacă o pișcă frigul afară, nu zice nici pâs.
Zăpada are gust bun, dar e prea rece pentru ea. Am scos-o pe balcon, înfășurată în pături, ca atunci când era bebeluș, cu o mână liberă. A pipăit zăpada, a gustat-o, dar n-a mai vrut să pună mâna și a doua oară pe ea. Și părea destul de bulversată de peisajul hibernal. Astăzi când am ieșit din nou, era mult mai relaxată și n-a părut deranjată de frig, deși era un super ger și ei îi înghețase nasul.
Vorbește cu jucăriile. Până acum, dimineața când se trezea, gângurea puțin și apoi începea să scâncească a chemare. Acum mă trezesc în sporovăiala ei. Are un urs de pluș care îi veghează somnul și lui îi povestește dimineața ce-a visat, ce planuri are peste zi, i se plânge că o doare gingia, ce i-o spune lui acolo. E o adevărată plăcere s-o aud. Stau înfășurată în pături și trag cu urechea la poezia ei matinală. Zâmbesc din tot sufletul și o simt atât de dragă...
Și totuși nu spune nimic. Nimic cu sens. Tisi e în continuare pisi dar și cam orice altceva. Nu repetă nimic din tot ce-i spun, chiar dacă îi țip ca la surzi sau îi vorbesc sacadat. Se uită cu atenție la mine și atât. Îmi spun că va fi un "late bloomer" și că va vorbi mai încolo, corect și cu multe cuvinte. Va recita Eminescu din prima.
Mușcă. De drag, cel mai probabil. Dar mușcă rău. Apucă puțin, cu dințișorii ei mici și ascuțiți și capsează. Sormea zice că s-o țin de nas când mușcă, dar în chinurile alea nu găsesc niciodată butonul ei de nas. Care apropo, e julit.
Face singură "bau". Cu orice. Perdeaua, o carte, o șosetă, o jucărie. O ridică în dreptul ochilor și o dă repede la o parte. Când îi spun bau râde de se prăpădește. Oricum, are un râs de tot râsul. Râde sacadat, de parcă n-are suficient aer. Am zis mereu că o înregistrez, dar sunt atât de prinsă de bucuria ei, încât nu mă pot desprinde de ea ca să instalez aparatura.
Bate din palme. A învățat să țină pălmuțele drepte, ca să facă plici. Bate din palme și cu palmele mele, fie ținându-mă de degete și ghidându-mi mișcarea, fie bate cu pălmuța ei peste palma mea.
Mănâncă de toate, dar nu se omoară cu mâncarea. Ar mânca numai chestii dulci, dacă ar fi după ea. Oricum, eu am o teorie despre ciocolată. Copiii au un simț special cu care detectează ciocolata. Nu tot ce am în mână de mâncare o tentează. Uneori vrea să guste, alteori nici nu se uită de două ori înspre ce mănânc. Dar dintre toate chestiile maro pe care le-aș putea mânca, ciocolata o atrage irezistibil. Se agață de picioare și are o față de miloagă de mori de dragul ei. Dacă mănânci în altă cameră, te miroase. Deci tot se prinde și ia fața de milog. Și nu pot să-i rezist, oricâtă teorie aș ști.
Rupe mâncarea în bucăți. Oricât ar fi de mici, ea le mai rupe o dată.
Se spală pe dinți. Ca să n-o chinui și/sau stresez cu spălatul, cât îi fac toaleta, îi dau periuța ei de dinți năclăită cu pastă. Ea roade de zor la ea și la sfârșit, o apuc bine de ceafă, și o spăl eu, adică îi perii dinții mai cu nădejde. Dar morfolitul ăsta o ajută să se familiarizeze cu obiectu', și nu-i pare așa invaziv când i-l bag în gură.
Mănâncă de pe jos. De unde porecla de scavenger. În timpul mesei mai pică sau mai aruncă diverse chestii. Pe care chestii, dacă nu le strâng în timp util sau nu le mănâncă pisica, le recuperează mai târziu, când trece pe acolo. O bucățică de pâine, o rondea de morcov, o fărâmă de măr.
Plânge la baie. Ea, care era cea mai bună prietenă a apei, acum sunt certate rău. Nu m-am lămurit încă de ce, dar insist. Ori nu-i place apa, o fi prea caldă sau prea rece, or nu-i place dușul, deși am încercat să-i scot pălăria aia care împrăștie apa și o clătesc doar cu furtunul. Spălatul pe cap e un chin. Urlă, îi intră apă în gură, în ochi, de urechi nici nu mai zic. O spăl într-o viteză fantastică, mai repede decât atunci când era bebeluș. Bea apă caldă.
Râde și e prietenoasă cu toată lumea. A început însă să își ia un timp de analiză. Dacă până acum nu făcea diferența între apropiați și străini, acum are vreo 5 minute de gândire, după care se poartă cum se poartă ea de obicei, adică râde cu toți dinții.
Dansează.
E fericită.

Iar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit-o și mă rog să pot s-o țin așa fericită ca acum.

Cum e de fapt?

2009-12-18T01:22:00.001+02:00

Am citit această postare: Femeie! Astea 10 lucruri… [banc] și apoi comentariile. Mi-am adus aminte de postul Adei, ăla cu "De ce divorțăm", pe care nu-l găsesc acum sub nici o formă.

Și mă întreb: cum e de fapt?

Cele mai multe dintre comentarii erau cel puțin bizare, în opinia mea. Sunau a scuză din partea femeilor sau doreau să lase impresia că aceste lucruri nu le deranjează, sau și mai rău, nu le observă. Lăsând exagerările din postul lui Cabral la o parte, cred ca fiecare dintre noi se regăsește într-o măsură oarecare în ipostaza de acolo. Adică a femeii cicălitoare, sau ciocănitoare, cum îmi zicea mie fostul soț.

Pentru că, la un moment dat, din iubirea aceea feerică, cu spălat de vase cot la cot, în amândoi se produce un declic. El nu mai spală, ea ciocănește că el nu mai spală. Cine a fost primul chiar nu contează. Cert e că frumoasa conviețuire în doi devine o fugărire continuă.

- Fă tu, că eu am stat toata ziua și-am gătit, am fost la piață, că tu nu te duci niciodată, deși lucrezi la doi pași de Cora, și-am stat și după fi-tu care mi-a mâncat urechile azi, nu știu ce-a avut...

- Auzi, da' tu ce crezi, că io am stat degeaba azi? am muncit pentru tine și fi-tu. Și-s obosit și n-am nici un chef să fac nimic și e și meci. Și dacă rămân nefăcute, ce? nu poți să le lași și tu așa? Tu cu mania ta pentru curățenie, de parcă nu poți să dormi noaptea ca nu sunt vasele spălate.

Și în capul ei încep să se învârtă toate cele de peste zi, care acum nu se mai văd, că rufele sunt pe sârmă sau eventual călcate și în dulapuri, trei feluri de mâncare pe aragaz, plus ce-a făcut pentru ăla micu, curățenia de peste zi, cam de două ori pe zi, pentru că între timp copilul a hrănit toată mobila cu biscuiți. Și când vine el, vrea și ea o pauză. I-a pus în farfurie mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, așa, ca fata moșului și îndrăznește să creadă că jobul ei zilnic s-a terminat. Poa' să spele și el vasele, să se joace cu copilul, să strângă ultima tură de jucării, să ducă rufele murdare la coș și s-o lase și pe ea să respire. Că doar o iubește și se gândește la ea.

Iar el, după o zi d-aia nașpa, care au devenit din nefericire o obișnuință la servici, vrea acasă. Dar vrea liniște. (Imi vine să-i strâng de gât când aud asta) E normal ca ea să-l aștepte cu mâncare, că doar a mâncat numai covrigi toată ziua. Și cu "ceva bun" dacă se poate. Ar fi minunat ca la ora accea copilul să fie suficient de obosit încât să nu-l solicite în nici un fel, sau să fie mâncat, îmbăiat și gata de culcare. Și să nu-l pună să spele vasele sau să strângă șosete. Că doar e obosit și ea trebuie să înțeleagă asta, că doar îl iubește și se gândește la el.

Urmarea? fie se ceartă, dacă mai au energie, fie tac și înghit, ea spală vasele, el se uită la meci, trăind o perfectă nefericire în doi.

Cine pe cine nu înțelege? Cine trebuie să facă ce? De ce la un moment dat, lucrurile se schimbă? Și nu cred că de vină este copilul, pentru că genul ăsta de schisme apar și în cuplul ante-copil. Apariția moștenitorului agravează lucrurile, pentru că dacă altă dată ea își permitea o nebunie de vase nespălate două zile, acum nu mai poate, că știe că n-are în ce să gătească a doua zi, iar cu ăla micu printre picioare nu poate face nimic calumea.

Iar soluțiile tehnologice sunt facile, la prima mână. Achiziționarea unei mașini de spălat vase nu rezolvă problema. Cineva trebuie să pună vasele în mașină, să se îngrijească de pastilele de spălat, de sarea specială și de soluția de clătire. Adică alte probleme a căror responsabilitate trebuie să și-o asume cineva. Soluția bona și/sau menajeră e costisitoare și până la urmă, tot vine weekendul când cei doi sunt doar ei doi, plus minus ăla micu. Și problema se ridică la suprafață.

Exemplul meu e oarecum metaforic, se poate extrapola la orice problemă dintr-un cuplu.

Iar echilibrul aparent din unele familii eu îl găsesc extrem de fragil, ca un dans pe ouă. Cineva sigur e nemulțumit, dacă nu amândoi.

Suntem programate genetic la martiriu*? De dragul noțiunii de familie? E normal să cedezi? nu, normal e să fim parteneri, dar când nu se poate, ce e de făcut? Te desparți și-ți iei lumea-n cap (dacă poți), ca să dai peste altul care mai devreme sau mai târziu, va proceda la fel?

Deci, cum e de fapt? Ce e de făcut?

*Nu spălatul vaselor ne face martire, ci renunțarea la ideea că ar trebui s-o facă și el.

Brr. Ninge

2009-12-15T12:31:00.000+02:00

Deci ninge. Inevitabilul s-a produs. A venit iarna. Îmi vine să plâng de ciudă. Vreau să vină primăvara. Mai e mult? Am zis că așa, prin martie, vine. Rezist până atunci.

Nu știu cum e posibil ca cineva născut iarna s-o urască atât de mult. Căci da, n-am cele mai nobile sentimente pentru ea. Am simțit o oareșce emoție când am văzut zăpada azi dimineață, i-am arătat-o Norei pe fereastră, dar de abia aștept s-o văd topită.

Parcă nu vine iarna până nu vezi alb în fața ochilor. Chiar dacă e întunecat și rece, eu tot sper la vreo zăpăceală climaterică menită să facă 15 grade toată iarna. Acum visele mele s-au năruit. Of.

O urăsc. E frig. Bate vântul și bagă zăpadă peste tot.

Artă pe MacBook

2009-12-13T02:15:00.001+02:00

Primul meu iubit era artist. El învăța la Tonitza, eu la Mihai Viteazu. Era la secția de pictură, dar desena absolut superb. Am și acum în minte desenul unor cai, de fapt portrete de cai, în peniță. Mi-aș fi dorit eu desenul ăla.

Eu crescusem cu tablouri, cu albume de artă, cu muzică, cu sculpturi și alte forme ce încăpeau într-un apartament de bloc. Unii dintre prietenii tatei erau pictori, graficieni și alții asemenea. Nu-i văzusem niciodată la lucru. Văzusem arta dar nu știam cum se face.

E, iubitul meu din liceu mi-a făcut conexiunea între obiect și creator. Am călcat prima dată în atelierul de pictură. Apoi în cel de ceramică, apoi la textile. Felul în care se nășteau lucrurile din mâinile lor mă fascina. Pentru ei era atât de ușor, pentru mine era o mare enigmă de unde le vine totul. Le curgeau din degete linii, cusături, ipsos... la început fără formă sau sens, ca apoi, încet, încet, să se contureze ceva atât de frumos. Ceva magic le purta mâna și același ceva magic le spunea când să se oprească. Nu mai era nevoie de nici o tușă în plus, de nici o linie, de nici o îndreptare. Ceva le spunea că e gata.

Mă uitam la ei cu contemplație și ceva frustrare, pentru că ei aveau acel ceva iar eu nu. Iar ei, toți atinși de talent, aveau lumea lor, ca o complicitate tăcută, în care nu puteai să intri. Nu te priveau în ochi ca să nu-ți dea ocazia să le pui întrebări incomode.

Dar nu asta voiam să zic.

Atât prietenii tatălui meu cât și ai iubitului meu, artiști cu toții, erau atinși de un microb care-i făcea fericiți și creativi (în afară de alcool). Erau săraci. Nu săraci lipiți, că na, le trebuia acolo de-o pensulă, dar oricum, nu îndestulați.

Ăștia micii își făceau cele mai interesante haine, șepci, cizme, salopete, mânuși, etc pentru că n-aveau bani să cumpere ce era mai nou și mai modern. Și ce făceau ei era super cool. Devenea mai tare decât noul și modernul din oraș, dar era cu circuit închis. Dacă una dintre fete făcea mânuși lungi până la cot împodobite cu nasturi și mărgele, în scurt timp avea toată școala. Dar școala LOR. Oricât aș fi jinduit după ele, nu puteam să cer să-mi facă și mie. Îmi respectam statutul de outsider și nici ei nu m-au invitat vreodată la mai mult, doar pentru că eram iubita unuia dintre ei.

La balul lor de absolvire am văzut cele mai minunate rochii din câte am văzut vreodată. Fără să fie excentrice, indecente sau atât de futuriste încât să nu le poți purta niciodată. Nu, erau rochii normale, dar numai normale nu erau. Departe de cele clasice, de le găsești prin magazine. O combinație inedită de materiale, straturi, texturi, accesorii. Un vis. Multe lucruri improvizate, dar atât de reușite încât nu te deranja improvizația.

Mă rog, timpul a trecut, în primul an de facultate ne-am despărțit, legătura mea cu lumea lui s-a rupt. În sufletul meu a rămas senzația aceea, că artiștii sunt creativi pentru că nu-și permit, din punct de vedere material, tot ce-și doresc.

Am fost aseară la un târg de hand made. La piața de flori, la Coșbuc. Îmi caut o bască, o căciulă, o tichie să-mi pun pe cap. Mi-am zis că, gata, circuitul micilor artiști are o breșă, e momentul să-mi plătesc intrarea.

Locul, frumos luminat. Aducea mai degrabă a butic decât a târg. Haine, bijuterii, genți, obiecte, ceva încălțăminte. La prima vedere, așa, din ușă, m-am declarat învingătoare. Dar luați cu de-amănuntul, am fost dezamăgită.

Tichii n-aveau decât pentru copii. Bijuterii din alea de mărgele ca peste tot. Ceva chestii creative din fetru și alte materiale. Ceva pantofi. Obișnuiți ca model, interesant colorați. Niște poșete imposibile dintr-o piele care se crăpa. Sau una mică, urâtă rău, dar din peiel de șarpe, cu un preț nesimțit. Sau altele cumpărate de la chinezi care aveau atașată o broșă de carton. Aportul artistului, adică.

Haine cică vintage. Culmea tupeului. Adică vechituri. Cel mai sigur, purtate deja. O bluză de la Zara cu o jachetă H&M. Vintage, mă? Nici măcar n-avea o bulină, o mărgică, ceva, s-o transforme din cârpă în obiect de artă.

Ceva obiecte de design cu prețuri de 4 cifre. Cel mai tare, un căruț din ăla de cumpărături, cum au toate babele pe la piață, două mii de RON.

M-am înciudat din nou. Nu, nu e nici o breșă. Ei au în continuare cele mai cool mânuși. Dar nu le împart cu nimeni. În continuare nu te privesc în ochi. Ba mai mult, nu te privesc deloc. Nu exiști. Nu-și ridică ochii din carte când te oprești la masa lor cu zorzoane.

Iar culmea culmilor culmilor culmilor pentru soarta lor de artiști, ăia de îi credeam eu sărmani, e Mac Bookul. În 50 de metri pătrați am văzut 6.

Pentru cine nu mă înțelege, prețul unui MacBook variază între 40 și 100 de milioane d'alea vechi.

Update la Sobița

2009-12-08T16:15:00.001+02:00

E roseola. E plină de pete mici, roz roșii. În afară de faptul că doarme mult, în rest e ok. Mănâncă, e vioaie și relativ agreabilă. Nu m-am lămurit dacă erupția asta îi dă mâncărimi. Pe unele site-uri zice că da, pe altele nu pomenește nimic. I-am dat Claritine, 2 ml, pentru orice eventualitate.

Într-un fel, mă bucur că are asta și nu i se trage de la ceva ce am sau n-am făcut eu. De genul nu căciulă, băut rece, ținut copilul mai dezbrăcat, etc.

PS. Poza nu e prea grozavă, e făcută cu telefonul. E spatele Norei, cum stă ea în picioare. Fac una mai bună și mai clară pentru cine n-a văzut roseola până acum.

La mulți ani, Nora

2009-12-08T01:44:00.001+02:00

Nora împlinește astăzi un an. Acum un an, pe la ora asta, mă întrebam serios dacă nu cumva durerile sunt pe bune și nasc. Avem 39 de săptămâni și 4 zile. Era timpul.

Sunt foarte emoționată când îmi aduc aminte toate astea, și nu îmi prea găsesc cuvintele. Mi se înghesuie în cap imagini, cuvinte și senzații de atunci, și nu le pot așterne coerent. Povestea nașterii e aici.

A fost un an plin. Plin ochi. Nu numai pentru că a existat Nora, ci datorită tuturor evenimentelor care au avut loc. Dar măsura în toate a fost și este Nora.

Acum un an avea un căpșor brunet, mic, mic, cât o portocală. Cand o alăptam, era cât brațul meu. Acum are o minune de căpșor blond și stă răsfrântă la pieptul meu. Răsfrântă adică cu picioarele peste corpul meu. Ce mică era. Ce mare e acum. Ce frumoasă era. Ce frumoasă este.

Are 7,99 kg (uf, nu văd și eu 8-ul ăla, odată) și vreo 70 de cm. O măsor mâine, pe ușa camerei ei. Merge în picioare pe lângă mobile. Stă în genunchi și a început să înainteze așa. Se așează pe vine când vrea să ia ceva de jos. Merge susținută de brațe. Se bucură și râde cu poftă că se poate deplasa așa. Mă urmărește de-a bușilea prin toată casa. Dansează când aude muzică.

Mănâncă cam de toate (nu brânză, nu roșii), mai cu mofturi sau mai cu poftă, după caz. Bea apă din pahar și a început să și-l țină singură. Deocamdată gol, că altfel îl varsă pe ea. Mânuiește lingurița.

A început să arate semne de afecțiune. Se lipește de fața mea sau se lasă pe spate s-o pup. Se trântește ostenită pe canapea. Stă sprijinită ca un om mare. Îmi dă degețelul să-l pup. Mă mușcă cu drag de bărbie. Vorbește și râde cu sânul în gură. Cântâ când îi cânt. Se uită ghiduș. Face singură bau și râde de nu mai poate.

Are 8 dinți. Nu vorbește. Adică nimic cu înțeles. Face lucrurile altfel decât mă aștept. Râde și emereu veselă.

Dar... astea sunt doar memento-uri cu ce făcea sau nu făcea Nora la un an.

E miraculoasă în fiecare zi. M-a schimbat iremediabil. M-a învățat dragostea adevărată. Mi-a antrenat răbdarea. Am redescoperit natura și lucrurile frumoase din jur. Mi-a redat zâmbetul în cele mai triste momente. Mi-a oferit cel mai nobil scop al vieții.

Nora este visul implinit, copilul asteptat, mangaierea suferintei, raspunsul la intrebari si rugaciuni, dovada ca exista minuni si ca nu degeaba cred eu ca toate lucrurile se intimpla cu un scop...

Sobiţa

2009-12-08T00:41:00.002+02:00

Pe numele ei mic, Nora. De două zile are febră. Şi roşu în gât. Din când în când, albastru. Nurofen și Panadol la 4 ore. Nu mănâncă, doar suge. Tipic pentru bebei bolnăviori. E nervoasă, doarme mult și agitat. Oricum, m-am convins: fi-mea trăiește după alt fus orar. Al Americii, probabil. Nopțile n-are pic de febră, în schimb, pe la 10 dimineața, sare brusc la 38. Și stă așa cam toată ziua, până spre seară, când scade la loc.

Întotdeuna m-am întrebat dacă îmi voi da seama dacă copilul are febră, pentru că na, nu dorm cu termometrul la cap și uneori e mai caldă, alteori e mai rece. Sormea, trecută demai multe ori prin asta, mi-a zis în nesfârșita ei înțelepciune: Stai liniștită, că o să-ți dai seama.

Exact așa a fost. S-a trezit pe la două într-o noapte, scâncind altfel. M-am dus la ea și i-am dat să sugă, că nu știam ce să-i fac altceva. Când am luat-o în brațe, n-am simțit nimic suspect, dar când s-a sprijinit cu picioruțele de pielea mea, frigeau. Am dezbrăcat-o, i-am dat Nurofen, am plimbat-o puțin prin casă, a băut apă și am culcat-o la loc. Am avut noroc cu un copil cooperant, că putea să nu se trezească și aș fi găsit-o a doua zi dimineață cu febra până-n tavan.

Din pricină de hard ars (probabil) în timpul scrierii acestui post, știrile sunt vechi. Acum e bine, ieri și azi n-a mai fost sobiță și sper că suntem pe drumul cel bun.

Pe gheaţă

2009-11-30T23:45:00.006+02:00

La propriu. Am fost la patinoar. La Afi Palace Cotroceni. Cu buna mea prietenă, L., cu fiul ei, cu naşa Norei şi cu fiul ei. Patru domniţe şi doi domnişori. De când am văzut patinoarul, de la shoppingul cu Ada, mi-au sclipit ochii şi am zis că vreau şi eu.

N-am mai patinat de cel puţin 10 ani. Dacă nu mai bine. Am plătit biletul, 12 RON, închirerea de patine, 10 RON şi dă-te Alexandra pe gheaţă. E ca mersul pe bicicletă. Nu se uită. La început mai tremurat, pe lângă mantinelă, apoi din ce în ce mai sigur, în rând cu toată lumea. Care lume era multă rău. Numai copii. Şi puţinii adulţi de pe gheaţă însoţeau copiii. Şi io, capra printre ei. Prietenele mele au rămas pe margine, cu Nora, iar eu cu băieţii am patinat o oră jumate.

A fost minunat. Întâi cătinel, apoi mai curajos, am făcut şi o întoarcere la un moment dat. Sentimentul acela de plutire pe gheaţă e incomparabil cu altceva. M-am simţit fericită.

Iaca şi dovada:

Acum aştept febra musculară.

Coşmar de femeie singură

2009-11-26T00:02:00.002+02:00

O să scriu un post scurt, fără prea multe detalii, doar ca să notez prin ce psihoză cumplită trec. Nu vreau să fiu foarte explicită ca să nu sperii alte femei singure şi să le treacă prin cap aceleaşi grozăvii ca mie.

De la o vreme încoace, mi-e frică de hoţi. Şi nu orice fel de hoţi, ci din ăia groaznici, care intră noaptea în casă şi mă omoară. Filmul se derulează la fel, cam în fiecare seară: mă bag în pat pe la 12, citesc până la 1 spre două, apoi închid lumina şi dau să ma culc. Pâr, pâş, pâş, poc. Zgomote prin casă. În prima jumătate de oră, toate zgomotele au o explicaţie logică.

Apoi, raţiunea mă părăseşte şi se instalează psihoza, că nu-i pot spune altfel. Scenariul este că intră prin balcoane, chiar dacă geamurile sunt închise. Prin camera Norei, că iar nu mai ştiu dacă am încuiat uşa care dă în balcon. Şi uite aşa stau cu urechile ciulite încă vreo oră, timp în care mă trec toate transpiraţiile şi mă gândesc la cele mai cele atrocităţi.

Cel mai greu e să mă dau jos din pat, pentru că m-aş putea întâlni cu hoţii. Aprind luminile rând pe rând, până le aprind pe toate. Verific toate uşile şi toate geamurile. Nu că m-ar linişti, că dacă e, acum sunt în casă, ascunşi pe undeva. Şi mă pun la pândă. Stau ghemuită pe canapea, înfofolită în pături, cu laterna alături (o Maglite d'aia mare, bună de armă albă, la o adică). Până pe la 4. Ca prin minune, zgomotele încetează sau au din nou explicaţii logice. Mă duc să mă culc aproape de 5, las luminile aprinse şi dorm cu lanterna sub pernă.

E cumplit prin ce trec. Aproape în fiecare noapte. Argumentele raţionale nu funcţionează, sau am contraargumente imbatabile. Tortura se petrece practic în mintea mea, lupta crâncenă dintre imaginaţie şi realitate. Nu mi-a fost niciodată frică de hoţi sau de întuneric sau de noapte. Am dormit luni întregi singură şi nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. De când m-au călcat hoţii astă vară, duminica, în amiaza mare, nu mai am odihnă. Nu eram acasă, dar sentimentul acela de violare a spaţiului intim, răscolirea din casă, neputinţa mi-au luat liniştea.

Daţi-mi un sfat. Şi nu-mi ziceţi să iau o pastilă, ceva, că poa' să vie hoţii şi io să nu-i aud.

Back

2009-11-20T02:28:00.000+02:00

N-am fost plecată nicăieri. M-am închis puţin în lumea mea. Fără un motiv anume, fără o depresie notabilă, fără o tristeţe sfâşietoare, fără nimic. Aşa.

Ce-am făcut între timp, în nici o ordine:

Am fost la o logodnă. Foarte emoţionant.

Cu aceeaşi ocazie, am lăsat-o pe Nora acasă cam 12 ore. Cumplit. În primele 4 ore am bocit după ea. Când mă întreba lumea ce face, ziceam printre lacrimi că mie mi-e dor de ea. Nu m-am simţit în largul meu deloc. Iar ea, ingrata mică, n-a avut nimic. N-a plâns nici după mine, nici după ţâţă. I-a dat mama apă înainte de culcare şi a adormit fără proteste.
Mi-am cumpărat 3 bluze de la Kenvelo, la oferta cu cumperi de 300 de ron şi plăteşti 150. Frumoase.
Mi-am prelungit RCA-ul. Scump ca la balamuc. Vă recomand cu încredere www.rca-ieftin.ro Vin acasă până la ora 23. E şi mai scump dacă ai sub 30 de ani. Adică io.
Am primit un gloss nou de care sunt foarte încântată. Clinique, papaya gold. Cică longlasting. Ha.
Am făcut nuga. Varianta scurtă a reţetei: se face un sirop super legat din zahăr, glucoză şi miere şi se amestecă cu albuş bătut spumă. Apoi, la bain marie se amestecă încontinuu o oră sau mai mult. NU FACE. Munceşti de-ţi vine acru, te doare mâna două zile şi se mănâncă imediat. Mai bine o cumpăr, chiar dacă e scumpă.
N-am intrat pe net cam o săptămână. No comment.
Am bocit la filme.
Am recitit Amintiri din copilărie, Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu. Sunt altfel la 30 de ani.
Am încărcat poze pe net.
Mi-am cumpărat 100 de elastice de păr. I-am dat 50 soră-mii.
Am plâns pentru Ada când a ieşit Firicel de la tipar. Am plâns când am citit postul. Am bocit că m-a sunat şi pe mine să-mi spună. O iubesc pe Ada, deşi mă face să plâng rau.
Am spălat, şmotruit, etc, zilnic, de mai multe ori pe zi.
Am pus în ghivece bulbii de lalele, zambile şi narcise. Dacă nu înfloresc nici anul ăsta, mă las.
Am pus tura a doua de murături.
Mi-am plătit datoriile cu bani nesperaţi. Nu, nu de la ex.
Am descoperit că arăt mai bine cu cât e fusta mai scurtă. Fără modestie. Sunt slabă şi dintr-o fustă mai lungă, ies două beţe strâmbe.
Am început cumpărăturile de Moş Nicolae şi Crăciun, ceea ce vă recomand şi vouă. Pentru că n-o să am bani să le fac pe toate în decembrie, am luat-o uşurel de acum. Nu e aglomerat prin magazine şi oricum nu iau lucruri tematice care nu apar decât atunci.
Am fost cu Nora. Am iubit-o, drăgălit-o şi ingrijit-o. Poate cu asta ar fi trebuit să încep.

Cea mai tare chestie pe care am auzit-o în acestă perioadă a fost caracterizarea unui co-zodiac de-al meu: noi, capricornii, desenăm în jurul nostru o linie anti-persoană. Pe moment am încercat să-l contrazic, dar tot reflectez de atunci am ajuns la concluzia tristă că aşa e. Nu mă simt în siguranţă decât în spatele liniei.

Turnul Eiffel

2009-10-30T22:58:00.007+02:00

Nu, nu sunt la Paris. Dar aş vrea să fiu. Cabral a fost de curând, şi printre fotografiile făcute de el, am revăzut celebrul turn. M-a încercat un sentiment de tristeţe, melancolie şi regret, ca atunci când l-am văzut prima dată. Să vă explic de ce, pentru că nu e tocmai sentimentul standard când vezi aşa ceva.

Acum 9 ani, când am plecat de acasă, părinţii mei nu mi-au dat nici o carte din vasta lor bibliotecă. Firesc, doar erau supăraţi. Mama mi-a strecurat cu lacrimi în ochi cartea de bucate a Sandei Marin. Dar aia nu se pune.

La momentul respectiv, situaţia fiind destul de tensionată prin natura ei, n-am băgat de seamă. Cu timpul, însă, am simţit că-mi lipseşte ceva, fără să-mi dau seama exact ce. Într-o zi, căutând un cadou, am ajuns pe Lipscani şi m-am oprit în faţa unei tarabe cu cărţi vechi. E mult spus că vânzătorul era anticar. Cărţi mai mari sau mai mici, cu pagini galbene de vreme şi coperţi jerpelite. Fără să stau pe gânduri şi fără să întreb nimic, am pus mâna pe o carte. Nu auzisem nici de autor, nici de titlu. Care titlu nu era nicidecum atrăgător. A fost o alegere dincolo de raţiune. Am cumpărat pentru 50 de mii Monstrul Colombre de Dino Buzzati. Era prima carte din biblioteca MEA.

Cartea, o minunată şi nesperată surpriză. E o colecţie de povestiri pline de magie. Şi nu e o figură de stil. Nu pot să spun că sunt SF, pentru că nu sunt. Sunt magice. Să zicem că pot fi împărţite în trei categorii: povestiri despre atitudinea oamenilor faţă de propriile frici, povestiri despre puteri supranaturale sau lucruri neobişnuite care li se întâmplă oamenilor şi povestiri despre Dumnezeu şi sfinţi, total neconformiste. Nu sunt toate vesele şi simpatice, ba dimpotrivă. Unele te sperie, altele te fac să zâmbeşti amar, altele îţi schimbă definitiv percepţia asupra realităţii.

Sincer, m-a marcat. Mereu îmi vin în minte idei şi imagini din ea. Este cartea care stă mereu pe noptieră şi pe care nu m-am plictisit s-o citesc. Este cartea din care nu vrei să-i citeşti iubitului de teamă că nu-ţi va împărtăşi bucuria şi emoţia. E o carte care-ţi dă speranţă că poate într-o zi, ţi se vor întâmpla şi ţie lucruri nemaipomenite.

Într-una dintre aceste povestiri, dintre cele uşor amare, Buzzati scrie adevărata poveste a Turnului Eiffel. Povestitorul este un tânăr şi priceput inginer, recrutat în construcţia turnului de către însuşi Gustave Eiffel. Odată angajat, este pus să jure că va păstra secretul. Ambiţia lui Eiffel era să construiască cel mai înalt turn din lume, care să ajungă până la cer.

După construcţia primelor două sute de metri, din cele trei prevăzute iniţial, muncitorii s-au mutat cu tot cu barăci sus în turn, căci urcatul şi coborâtul le lua prea mult. iar ascensoarele nu se inventaseră încă. Au creat un nor artificial cu scopul aparent de a îi proteja de răul de înălţime, dar de fapt, ascundea privirilor faptul că urmau să înalţe turnul la nesfârşit. Au trăit acolo sus şi au muncit o lungă vreme, ridicând turnul în fiecare zi.

Într-o zi, autorităţile (aşa se exprimă autorul), tot aşteptând momentul inaugurării turnului, şi ştiind că cei trei sute de metri fuseseră atinşi de ceva timp, au hotărât să îi dea jos pe muncitori. Întâi cu vorba bună, apoi cu puşti şi tunuri. Visul lor se spulberase. Măreţul lor exil lua sfârşit. Misiunea lor magică se termina crud.

"Stricară poemul pe care noi îl ridicasem spre cer, amputară turla la trei sute de metri înălţime, trântiră deasupra o căciulă de nimic pe care o vedeţi şi acum. (...) Avortonul de turn a fost în întregime vopsit în gri, atârnă de el steaguri lungi care fâlfâie în soare, azi e ziua inugurării."

Cam aşa am văzut eu prima dată Turnul Eiffel şi tot aşa îl văd de atunci. Disproporţionat, "cu patrul labe ciclopice de fier care păreau cu totul şi cu totul exagerate" pentru structura subţirică din vârf. Mi-e ciudă că a fost retezat. Îi compătimesc pe francezi că n-au vrut un Turn nesfârşit. Nu pot să-l văd altfel. Zău. Am aşa un gust amar, deşi sunt conştientă că nu e decât o poveste.

Dar cum ar fi fost dacă...

PS. Turnul Eiffel a fost inaugurat pe 31 martie 1889.

Bune la casa omului

2009-10-27T00:21:00.010+02:00

Aş vrea să vă povestesc despre câteva lucruri care îmi fac viaţa mai uşoară de când s-a născut Nora. Sunt câteva achiziţii pe care le-aş face oricând, dacă nu le-aş avea:

Ergorapido. E o mătură electrică.Un aspirator uşor, fără fir, fără sac. Ideal pentru suprafeţe tari, adică nu covoare. Eu covoare nu am deloc, deci nu pot să mă pronunţ tocmai în cunoştinţă de cauză, dar nu are putere suficientă să scoată praful din covoare. Dar aspiră cu succes părul de animale şi ghemotoacele de praf.

L-am cumpărat când eram gravidă şi spaţiul dintre canapea şi masă era mereu plin de firimituri, din motive evidente. Nu puteam să mătur şi să strâng cu făraşul din aceleaşi motive.

Acum s-a dovedit minunat pentru dezastrul din bucătărie după ce mănâncă Nora sau după ce a plimbat un fursec prin toată casa. Are o porţiune detaşabilă care îl tranformă în aspirator de mână. Adică pot să aspir şi canapelele, cerealele de pe scaun şi maşina, dacă mai am timp.

Neindicat pentru prafuri fine, cum sunt făina sau rumeguşul. Nu ştiu de ce, aşa scrie în prospect.

Ca bonus, a funcţiont ca liniştitor pentru Nora. Aspiram cu ea în braţe ca să adoarmă. După ce se liniştea şi adormea, îl lăsam pornit lângă pătuţ.

Are un singur defect. Nu stă singur "în picioare", adică sprijinit pe talpă. Dacă sunt nevoită să îl opresc ca să ridic ceva de jos, să scutur, să salvez vreo şosetă, etc, trebuie să-l sprijin de ceva. Şi nici atunci nu-i sigur, că peria are rotiţe şi se duce în jos cu zgomot.

Interfon bebe Eu l-am primit, dar s-a dovedit excelent. Nu pentru că aş avea vreun viloi, dar Nora a dormit singură în cameră, cu uşa închisă, încă de la început. Iar camera ei nu era, şi nu este nici acum, foarte aproape de sufragerie sau de bucătărie, adică unde îmi petrec eu majoritatea timpului. Existenţa lui mă relaxează. Nu mai stau cu urechea ciulită la ea, chiar dacă suntem "tunate" una cu cealaltă. Când era mică, mă anunţau sânii când trebuie să se trezească. Acum am un ceas mititel care mă alertează cu un minut înainte de primul gângurit.

Funcţionează şi cu baterii dar le termină imediat. Uneori, piuie ca apucatul din motive necunoscute. Din fericire, piuie doar staţia de recepţie, adică mă sperii numai eu.

Bucătăria albă Am fost blamată şi compătimită de toată lumea când am decis că vreau bucătăria albă. Noroc că-s căpăţânoasă şi m-am ţinut tare pe poziţii. E excelentă. Nu se vede nimic pe ea. Jur. Numai sucurile colorate. Atât. Şi în jurul mânerelor de la dulapul unde-i gunoiul. Dar e mai bine aşa, că se vede şi poţi curăţa rapid. Din când în când, constat cu mare surprindere că-i prăfuită. de abia atunci o şterg. Cu Clin de geamuri. Deci nu, n-am intrat la stăpân.

Canapea de piele Scumpe, că am două, dar zău că fac toţi banii. Unii zic că-s reci iarna şi te lipeşti de ele vara. Ale mele sunt doar un pic reci şi un pic lipicioase, dar le scuz şi zic că-s noi. Dacă era după unii, alţii, trebuia să iau de stofă, cu huse detaşabile, să am ce spăla la ele. Pe astea le aspir de firimituri, le şterg de praf cu pămătuful şi le curăţ cu Clin de geamuri. De bale, de resturi de mâncare, de lapte. Nu le-aş da pentru nimic în lume. Iar acum, de când e şi Bela cu noi, văd părul şi pot să-l culeg. Altfel, în cele de stofă, s-ar fi impregnat şi praful, bine năclăit cu bale, şi părul de mâţă şi bucăţele de banane sau de biscuiţi. Plus că s-ar fi pătat. Ceea ce m-ar fi disperat, că eu am o mare problemă cu petele.

Cam astea ar fi. Dacă reuşesc să mă desprind de uzul lor cotidian, poate observ şi alte lucruri sau device-uri de care nu mă pot lipsi.

Later edit
Slingul. No comment.

Purcel de lapte cu măr în gură

2009-10-23T21:42:00.008+03:00

Sau Nora. După parc şi piaţă.

Eram cu buna mea prietenă L. sporovăind de zor şi am rămas mute când am văzut-o că doarme. Cu un minut înainte chiţăia în sling şi morfolea o feliuţă de măr Florina, şi acu' dormea dusă. Nu i s-a mai întâmplat. N-au trezit-o hohotele noastre de râs.

Molistele

2009-10-22T00:33:00.005+03:00

Adică eu cu fi-mea am fost la mol. Sau Mall. Sau Feeria, ca e colea-n cartier. Scopul a fost precis, cadou pentru o dragă prietenă şi cercei pentru mine.

Ne-am îmbrăcat frumos, io cu blugii mei skinny, tricou alb şi cardigan gri, plus eşarfă colorată, iar copilul în salopeta roz, ciorapi cu dungi şi jacheţică roz cu dungi. Eram un vis amandouă.

Molu' gol. Dar e de înţeles, că e scump ca la balamuc. În afara de zona Carrefour, unde era super aglomerat, în rest bătea un vânt de criză de necrezut. Poate dacă m-aş fi dus în weekend, ca o molistă adevărată, situaţia ar fi fost alta. Probabil ar fi fost cocalari şi piţipoance la tot pasul. Acum, nu. Parcă era pustiu sau se închidea în curând.

De când s-a deschis, n-am fost niciodată în zona aia cu scumpeturi, cu firme una şi-una, cu vânzătoare înfumurate şi rafturi stilate. Am ajuns acum. Mda, nu mi s-a părut nimic extra-special. Tot haine. Doar că au nişte preţuri demne de electrocasnice.

Când am intrat în primul magazin, am fost întâmpinată cu zâmbet, bună seara şi bine aţi venit la... vă pot ajuta cu ceva? M-am şi speriat că vorbeşte cu mine. Nu că aş fi eu vreo sălbatică, dar nu prea se poartă lumea aşa. Când am plecat, încă năucă, n-am zis şi io măcar bună seara. Mi-a strigat în urmă la revedere şi vă mai aşteptăm pe la noi. M-am simţit ultima ţărancă venită de la coada vacii. M-am făcut că vorbesc cu fi-mea ca să-mi ascund ruşinea. O ţoapă.

În următoarele magazine, la fel. Şi aici nu vorbesc de alea scumpe, unde probabil au textul ăsta în fişa postului, ci în cele obişnuite, care se găsesc în orice mall sau galerie d'asta comercială. Între timp m-am educat şi am dat şi io bună seara când am intrat, am spus ce caut şi le-am lăsat să-şi facă meseria. Şi şi-au făcut-o cu reală plăcere şi sinceritate. Au probat ele pentru mine, au scorbolit în rafturi, au răsturnat cutia cu cercei pe masă, au căutat soluţii. Din proprie iniţiativă. Frumos. M-am simţit bine. Cel mai tare am chinuit-o pe o fătucă de la Promod, de unde am şi cumpărat până la urmă. În două reprize. Felicitări pentru răbdare şi profesionalism.

Eu nu sunt un cumpărător comod. Comod pentru vânzător, adică. Nu mă duc neinformată şi taxez acid orice eroare de comportament. Dacă nu-mi place cum sunt tratată, sau ignorată din lipsă de interes, ies val vârtej şi le mai spun şi vreo două. În afară de fătucile de la Swarovski care mă obligau să cumpăr două perechi de cercei din care eu îmi nu-mi doream decât una, şi care nu m-au lăsat să probez cercelul din motive de igienă, în rest nu m-a indispus nimeni.

Fie-mea, un vis. Toată lumea întorcea capul după ea. Bine, şi asta maimuţă, zâmbeşte ştirb la toată lumea şi cu freza aia zbârlită atrage toate privirile. Vorbeşte cu toată lumea şi face pa. Ce să mai, succesul serii. Numai o cucoană m-a întrebat dacă e fetiţă sau băieţel, nu că era roză toată ca o fondantă. E clar, tre' să-i iau diamante mai mari, să vază lumea că-i fetiţă. Era fumuşică de pica, puica mamii. Numai dacă te uitai de-aproape se vedeau mucii uscaţi pe la nas.

Apoi, ca orice moliste care se respectă, am fost să mâncăm la fast food. KFC, mai exact. Aripioare pentru mine cu salată de varză şi cartofi prăjiţi pentru Nora. Nu daţi cu ouă. Să simtă şi fata că e la mol. Eu mi-am spus că o dată pe lună fast food nu e bai. Era o graviduţă care se uita strâmb la mine. Şi eu m-aş fi uitat acum un an. Dar o să vadă ea cum e să încerci să îmbuci ceva cu copilul în braţe. Tre' să-l ţii ocupat cumva. Şi decât să îşi înfigă degetele în puiul iute, mai bine cartofi. Îi poate ţine singură şi îi şi plac.

Am plecat la închidere, cu copilul somnoros în braţe. M-am oprit la Meli Melo şi mi-am luat cerceii. Seamănă cu ăia cu diamante pe care mi-i doresc eu. Până voi avea bani de ăia, am dat 30 de ron pe ăştia. Efectul e aproape acelaşi. La Swarovsky erau 255 de ron două perechi şi erau şi din rodiu, care-mi face rană.

Una peste alta, mi-a plăcut la mol. Mă mai duc. Bani să am.

Cotropicea şi mucii

2009-10-20T23:21:00.008+03:00

Adică Nora.

În fiecare dimineaţă, Nora are program de cotropit mama din dotare. Se suie pe mine, îmi bagă degetele în ochi, în gură, şi în special în nas. Mă muşcă mai uşor sau mai tare, uitându-se în ochii mei, să vadă cât suport. Mă ciupeşte. Mă trage de piele, că nu ştiu cum să zic altfel. Mă traversează. Mă trage de păr. Iar mă traversează şi se urcă iar pe mine. După ce ne-am lovit prima dată cap în cap, dă uşor cu fruntea de fruntea mea. Mă încearcă.

Când oboseşte, mai suge un pic. După care o ia de la capăt. În pauzele de tras sufletul, spune pa cuiva imaginar şi face semn cu mâna. E mare găselniţă asta cu pa şi o tot repetă.

A început să spună pisi, dar nu clar şi cristalin, cum spune Sofica, ci un fel de isiii uşor peltic. Mai degrabă, i se adresează pisicii pe nume. Îi spune Ba, aşa, cu gura plină de bucuria revederii. Şi spune papa. Da, la mâncare. Mai trebuie s-o învăţ să spună papa atunci când vrea să mănânce şi m-am scos.

De câteva zile bune, cotropicea e bolnavă. A răcit. A luat de la Sofi, de fapt. Cu muci gârlă, tuse d'aia urâtă şi nervi cât cuprinde. N-a făcut febră.

Deci, să consemnăm: la 10 luni jumate s-a îmbolnăvit copilul prima dată.

E pentru prima dată de cînd s-a născut când mă simt neputincioasă. Nu pot s-o ajut nicicum şi este evident că suferă. Îi curge nasul şi nu poate să respire. Se îneacă cu secreţiile din gât şi hârâie ca o tabagică. În cea mai mare parte a zilei, arată ca un puradel jegos. Îşi suge degetul şi mucii curg şiroaie. Îi dau Oscilococcinum, vitamina C şi zeamă de ridiche neagră. Dar nu-i prea trece.

Ce mă disperă cel mai tare sunt nervii şi plânsetele. E nervoasă. Rău. Muşcă mobila, trage de haine, îşi scoate şosetele cu oftică. Dacă îi pun pantaloni cu lăbuţe, se trage de ei până cade pe spate, se loveşte şi dă-i şi urlă. Când plânge, strânge pumnii şi îi muşcă. Dacă o iau în braţe s-o pup şi s-o drăgălesc, de altfel, panaceu universal, se trage sau mă muşcă de umăr. Plânge cu oftică şi cu jale.

Cel mai rău e când încerc să îi scot mucii. O pun pe pernă, pe jos în sufragerie. Îi ţin corpul cu genunchiul cumva, mânuţele cu o mână şi cu cealaltă îi urmăresc nasul cu pompiţa. Îi tâşnesc lacrimile ca lui Sandy Bell. Şi plânge neconsolat încă vreun sfert de oră după. Şi episodul se repetă de cel puţin două ori pe zi. Plânge ea şi plâng şi eu cu ea în braţe. Şi mă gândesc cu groază la ce poate fi în sufletul unei mame care are copilul cu adevărat bolnav, nu doar mucos şi năzuros.

N-am ieşit afară de joia trecută. E mârâită mai mereu. Sofi o trage de păr şi ea plânge iar. A ajuns să plângă numai când o vede pe Sofica la mai puţin de juma' de metru de ea. Plânge când îi ia jucăriile. Plânge când fuge Bela din calea ei. Plânge că n-o las să stea în picioare în scaunul de masă.

Nu mai mănâncă. Mai nimic. Şi eu mă sui pe pereţi şi mă apucă disperarea. Azi am convertit piureul de legume în gogoşele coapte la cuptor. Aveau exact acelaşi gust. Pe alea le-a mâncat. Bea apă. Măcar atât. Bănuiesc şi nişte dinţi, dar nu se simte nimic pe nicăieri, dar prea muşcă şi se freacă la gingii. Of.

Mi-e greu. E pentru prima dată când zic. Şi nu că-mi strică un oareşce confort şi echilibru, ci pentru că nu ştiu ce să fac să-i fie bine. Pentru că supărarea ei mă amărăşte. Pentru că sunt neputincioasă şi singură în toată durerea mea. Pentru că la sfârşitul unei astfel de zile, nu am cui să mă plâng şi să mă îmbărbăteze. E greu.

O să treacă.

Târgul de animale, păsări, flori şi maşinării

2009-10-16T01:10:00.021+03:00

Sau INDAGRA.

Mie îmi place la târg. Să casc gura şi să aflu chestii. Am mai spus. Aşa că azi, în a doua zi de Indagra, am îmbrăcat copilul gros şi am purces. Când am ajuns, şoc: parcarea plină ochi. Nu m-am aşteptat să fie atât de aglomerat. Am găsit un loc bun, că zâna mea e mereu la lucru, am montat căruţul, deşi m-am jurat că nu-l mai iau, am pus copilul în sling, şi năucă de minunile din jur, am luat la bătut târgul.

Primele pe care le vezi sunt maşinăriile. Mari, tăticu. Combine felurite, cu dinţi, cu greble, pentru porumb, pentru cereale, pentru chestii diverse, că nu m-am dumirit la toate la ce folosesc. Apoi tractoare şi tractoraşe. Frumoase, lucioase, colorate, mirosind a nou, nu pline de motorină, cu noroi pe roţi şi asudând gaze de eşapament, aşa cum le vezi în mediul lor natural. Apoi scule mici de mână. Adică săpătoare, coase, tăietoare de iarbă, plivitoare, toate semimotorizate, numai bune pentru o grădină de mici dimensiuni. Frumoase rău. N-au făcut decât să îmi adâncească dorinţa de a avea cândva bucata mea de pământ pe care să cresc chestii.

La capătul aleii cu maşinării, găseşti pavilionul de bovine şi ovine. Pentru cine n-a mai văzut vaci, oi şi capre, deşi pare o bună rezolvare, ăştia de la târg aduc nişte exemplare imense. Ori am uitat eu cât trebuie să fie de mare o oaie, dar erau unele cât un viţel. Şi erau tunse, adică nu m-a păcălit blana. Babane rău. Ori erau grase, pentru iarnă, ori aşa era soiul lor. Erau şi vreo trei mieluţi zăpăciţi. Caprele, cele mai prietenoase şi simpatice. Vacile, vreo 3 la număr, ne-au tratat numai cu dosul. Dar erau frumoase, albe şi curate. Şi nu prea gigantice. Nu puteai sta mult la animale, că mirosea cumplit. Şi aici nu vorbesc de mirosul de stână sau de grajd, care are şi el farmecul lui. Mirosea a urină de la vreo 50 de animale. Te usturau nările şi ochii.

La animale, Nora n-a zis nimic. Dacă nu mi-ar fi atârnat de gât 8 kg şi mai bine, n-aş fi zis că am copil. Linişte. Ochi mari. Nu s-a mişcat. Jur. La un moment dat, când mi-am adus aminte de ea, m-am uitat să văd dacă doarme. Nici gând. Mută de uimire. Din când în când, mai îngâna muzica. De mult, sau poate niciodată, n-am văzut-o atât de interesată de ceva. Iar purtatul în sling îşi arată iar avantajele. Când m-am aplecat la mieluţ, l-a văzut şi ea mai îndeaproape. Când am mângâiat capra, am pus şi mâna ei. Plus că dacă ar fi fost în căruţ, cred că s-ar fi intoxicat de miros la nivelul ăla. Afară era amenajată o mică stână, cu câine, oi, măgăruşi, foc, ceaun, ciobani, mămăligă, pastramă.

Boon. Trecând spre celelalte pavilioane, am aflat că în cel central e Târg de turism. Trebuie mers şi acolo, deşi nu-i tocmai genul meu de târg.

În zona din spate sunt flori. Bulbi de lalele şi zambile (preţ mediu 1,5 ron/bulb lalea şi 2 ron zambila), copăcei fructiferi, butaşi de viţă de vie, zmeură, coacăze, agrişe, pomişori decorativi, tufănele, crizanteme.Toate olandeze. Sau dacă nu erau olandeze, arătau ca şi când ar fi.

Am găsit un pavilion cu de-ale gurii. Aşa cum se poartă de la o vreme, târg cu produse tradiţionale. Aceleaşi pastrame, brânzuri, cârnăţăraie, mezelicuri, ţuici, palinci, etc. Toate bio sau eco. Am luat o pâine, să dau să roadă la copil (era tare şi veche, nu doar cojoasă, cum mi-a vândut-o ţăranul) şi nişte cârnaţi ardeleneşti (carnea nu e tocată, e în bucăţi) şi am ieşit val vârtej.

Şi a urmat supriza. Pavilionul cu păsări. Am mai văzut eu la telvizor, pe la Viaţa satului (da, mă uit, nu râdeţi) nişte găini de zici că-s curcani, dar acu, văzându-le aievea am fost fermecată. Nişte găini de nu le vezi ciorbă pentru nimic în lume. Mai degrabă te vezi spălându-le în cadă cu şampon decât jumulindu-le de pene. Din poze nu vă puteţi da seama de mărimea lor reală, dar o găină d-asta îmi ajungea până la genunchi. Şi erau mari şi înfoiate. Superbe. Astea unele.

Că mai erau şi unele mici, din alea ca din cărţi. Frumos colorate, cu penajul lucios şi creasta de un roşu viu. Toate păsările sunt puse perechi, dar la alea mari nu-ţi dai seama de diferenţă, pe când la astea mici da, că de obicei găinile sunt şterse, pe când cocoşii sunt absolut superbi.

Mai nou, s-a înventat găina de angora. Nu-i zice aşa, îi zice mătase japoneză, şi au şi pe alb şi pe negru. E pufoasă rău, dar cam urâtă la moacă.

Apoi porumbeii. Eu nu-s mare columbofilă, dar am văzut nişte unii tare interesanţi. Cu cozile ca nişte evantaie, apoi unii care aveau penajul de pe cap ciufulit, de fapt aveau vârtej şi le stătea puful zbărlit, apoi unii gigantici, unii cu o uitătură fioroasă, şi tot aşa, Erau frumoşi, ce să zic.

Niscai fazani, raţe, gâşte, vreo doi păuni şi cam atât. Dar găinile, o, găinile, excepţionale.

Nora a fost mai tăcută ca la oiţe. Poate şi pentru că păsările erau expuse mai sus la nivelul ei. Când am intrat, molfăia o bucăţică de pâine şi mă lovea în piept, când se opintea să o rupă. Cât am stat la păsări, loviturile au încetat; a stat tot timpul cu bucăţica în mână şi gura căscată. Nu-i mai era nici foame, nici sete, nici nimic.

În restul de pavilioane se găsesc expuse diverse chestii de crescut porci, mulgătoare, adăpătoare, un soi de bandă rulantă probabil pentru vaci, nenumărate standuri cu seminţe şi bulbi, răsaduri (care nu erau de vânzare), şi alte din astea. Ce-am văzut interesant au fost copacul de ardei gaşi, adică un arbust care făcea ardei graşi, şi o plantă de roşie care avea diverse soiuri de roşie în acelaşi vrej.
În rest, standuri întregi cu fertilizanţi şi îngrăşăminte, iar ce m-a impresionat cel mai tare a fost standul de genetice. Nu mai ştiu cum îi zicea, dar era în buricul locului, avea un nume cu genetics, iar ca expunere, aveau băgate în nişte casete de plastic nişte legume. Gigantice, evident. Era roşia cât un pepenaş. Ardeiul gras cât un pepenaş mai mare. Nişte roşii mici, care în mod normal, arată şi sunt de mărimea unei boabe de strugure, la ei erau ca prunele. Iar ei păreau foarte mândri de realizarea lor. Şi culmea, era şi înghesiuială.

Am plecat întrebându-mă pe ce lume trăiesc, în condiţiile în care eu trag spre pământ, şi vreau să-mi cultiv roşia în grădină, cu îngrăşământ de la găini, şi lumea se duce de fapt înspre genetics şi roşii mutant.

Dar, una peste alta, mi-a plăcut. Mult. I-a plăcut şi copilului. E frumos la târg. Mă mai duc.

Pisică+Copil=LOVE

2009-10-13T14:01:00.006+03:00

Mda. Ce să mai zic. Titlul spune tot.

Îmi făceam griji că mâţa va fi agresivă cu Nora. Că doar ea nu stă la smotocit, tras de coadă, blană, urechi, mustăţi. Că e prea bătrână să înveţe trucuri noi, vorba 'ceea.

Să nu zic hop până n-am sărit gardul, dar după aproape o săptămână de convieţuire, faptele se prezintă aşa:

Nora se bucură imens de câte ori o vede pe Bela. Bela cam fuge.
Nora se sperie când miaună.
Bela nu este foarte geloasă. Dacă sunt cu ea pe canapea şi apare Nora, nici nu se dă la o parte, nici nu încearcă să o îndepărteze pe Nora. Dacă sunt cu Nora pe canapea şi Nora e cuminte, adică liniştită, eventual suge, vine şi Bela, să stea şi ea pe lângă mine.
Când suntem toate trei la un loc, Nora dă atacul la pisică. S-o mângâie, s-o tragă de blană, s-o guste, s-o tragă de mustăţi. Se repede cu gura căscată către mâţă, semn că vrea să muşte din ea.
Nora o fugăreşte prin casă. E mult spus fugărit, că Nora e patrupedă, ca şi mâţa. Dar a căpătat viteză şi abilitate. De regulă stau mereu cu ochii pe ele şi sunt mereu pregătită să intervin. Sunt în afara razei mele de acţiune când intră amândouă sub masa mare din sufragerie, unde este o junglă de picioare de scaun, şi unde eu nu încap sub nici o formă. Astăzi s-au pupat în bot, acolo sub masă, şi eu nu ştiam cum să fac să le despart. Am chemat pisica, e mult mai promptă decât copilul.
Ieri Nora a găsit o bobiţă de mâncare de pisică rătăcită la graniţa dintre hol şi sufragerie. A morfolit-o ceva, dar pesemne că nu i-a plăcut prea tare, că n-a protestat când i-am scos-o din gură.
Bela a capsat-o o singură dată, un pic, de degeţel, când Nora a vrut să vadă din ce sunt făcuţi ochii ei albaştri. S-a lăsat cu sperietură, plânset. Cam 40 de secunde. Speram sincer să i se facă frică şi să vrea să o lase în pace. Nope.
De când sunt împreună pe podele, Nora e mult mai activă. Toată ziua mişună, se ridică mai repde, stă mai mult în picioare şi mai mult decât atât, a început să facă paşi stânga dreapta. La mine n-ar veni, dar după mâţă se duce.
Când o urmăreşte prin casă, Nora urmează EXACT acelaşi traseu pe care îl are Bela. Stânga picior scaun, sărit peste stinghia de sub masă, dreapta picior scaun, frecat de toc. Nehotărâre în interescţie, suit pe scaun. Copilul o urmează întocmai. Ajunge la scaun, se ridcă în picioare şi dă s-o mangâie, pupe, muşte, etc.

Cam asta ar fi. Teama mea a rămas. Nu ştiu cum se poate supăra pisica într-o zi şi îi va aplica o corecţie cu gheare şi colţi. Ele sunt relaxate, iar eu sunt ca un arici.

Mă îngrijorează în continuare părul. Eu îmi făceam griji că o să fie pe sus, pe jos, peste tot şi că Nora îl va înghiţi din aer. Nu mi-am imaginat niciodată că se va repezi cu gura deschisă şi limba scoasă direct către blana ei.

Mai sunt de descoperit cristalele de siliciu din tăviţă. Tre' să-i explic cumva că alea galbene nu sunt bune. Şi vreun caca neobservat la timp. Mi-e rău. Nu vreau să mă gândesc. Brrr.

Dar până atunci, cam aşa stau lucrurile. Nu e criză.

Nucile de spălat. Bergamota e mai tare ca lavanda

2009-10-08T11:36:00.006+03:00

Later edit: Din pricină de stilistică titlul suna agramat. Scuzaţi.

Ca orice mămică în plin proces de hrănire a odraslei din dotare, am o problemă cu petele. De fructe. De biscuiţi. De zacuscă. De piure cu diverse. Obosită de ineficienţa lui Roz şi uiţi de pete, am căutat pe net ceva soluţii noi. Am găsit magicul, magnificul săpun cu bilă de bou. Măcinată de curiozitatea descoperirii, caut review-uri, articole, păreri. În general favorabile, dar cam de reclamă, aşa. Da, e bun, funcţionează, dar n-a zis nimeni: aveam o pată de grăsime/suc de struguri/banane şi au ieşit aşa şi pe dincolo.Dau să-l comand, nu prea e pe stoc pe nicăieri. Mda.

Dar tot cercetând, am găsit o chestie nouă: nucile de spălat. Indicaţiile şi informaţiile arată cam aşa, dar eu vă spun ce-am înţeles: sunt nişte nuci care conţin saponină. Adică o substanţă naturală care face clăbuc şi spală.

Sunt evident, bio(degradabile), se folosesc puţine la un spălat, sunt economicoase în timp, nu strică maşina de spălat, nu dau alergii. Numai chestii bune. Nu parfumează rufele, dar pui ulei esenţial şi te-ai scos. Bun. Să comandăm. Am găsit varianta naturală, naturală, adica săculeţul cu nuci, dar şi varianta prelucrată, adică au făcut nişte francezi detergent lichid din nuci şi l-au parfumat ei. Săculeţul de 1 kg, care se spune că ajunge un an întreg pentru o familie de 4 persoane, 40 RON. O juma de litru de substanţă gata preparată, 37 de spălări, 47 RON. Nu mersi. Luăm nuci. Măcar de curiozitate. Dau să comand pe site, fac cont, bifez, când ajung la transport, am constatat că mă costă transportul jumate de sac de nuci magice. Mai bine fac eu o excursie până în piaţă la 1 mai şi le iau singurică. Mai schimb o vorbă cu vânzătoarea, o impresie, o chestie, scot copilul la aer, etc.

Zis şi făcut. Târguiesc un săculeţ de jumate de kg, să nu risc prea tare, ulei esenţial de bergamotă, alte uleiuri bune de mâncat sau de dat pe faţă şi mă duc acasă într-un suflet să studiez achiziţia şi s-o pun la muncă. Nucile sunt mici, cam de mărimea unei corcoduşe, sunt deja sparte în două, adică n-au miez, iar coaja este sticloasă, săpunoasă. Miros uşor a acru. Simpatice. Am şi doi săculeți mici de pânză în care se pun la spălat.

Booon. Urmez instrucţiunile. Având în vedere că eu spăl la 30-40 de grade, trebuie făcute detergent lichid. Adică se toarnă apă fiartă peste 4-5 nuci, se agită puţin într-un recipient etanş şi apoi se pun în maşină. Nu înainte de a picura ulei esenţial pe săculeţ, să miroasă rufele frumos. Eu am folosit un termos. Pentru că face spumă la agitat şi pentru că prin borcan de sticlă te frige la degete.

În ziua respectivă, aveam de spălat doar lucruri de-ale mele, şi alea toate gri. Dar am zis că o să-mi dau seama dacă sunt curate. Se simt la mână şi la nas. Am parfumat cu bergamotă săculeţul şi am dat drumul. Când le-am scos, miroseau minunat. Şi se simţeau curate. Mi-am zis în gând că mda, poate funcţionează, şi m-am încurajat spunând că adevăratul test va fi la hăinuţele Norei.

Care test sosi azi. Meniul de hăinuţe suna aşa: ciorapi lungi şi pantalonaşi deschişi la culoare murdari în genunchi, şosete murdare pe talpă, body-uri murdare de mâncare, pătate de fructe, cu pufuleţi uscaţi sau măr cu biscuite. Băgate de-a valma în maşină, cu mânecile făcute ghem şi şosetele pe dos. Fac decoctul la termos, torn cu încredere ulei de lavandă, să miroasă hăinuţele a somn bun şi pun maşina la spălat, 40 de grade, program normal. După 50 de minute, rezultatul. Primul impact: miros a bergamotă, nu a lavandă. De ce, nu ştiu. Apoi, una câte una, le-am luat la studiat. Ciorapi, ok. Pantalonaşii bleu, curaţi în genunchi. Ia să vedem biscuiţii, mai sunt? Nu mai sunt. Sigur? Studiez în lumină. Nu mai sunt. Mărul şi dovleacul s-au dus şi ei. Banana şi pruna la post. Body-urile curate, dar încă pătate. Şosetele, curate curate.

În concluzie, funcţionează. Mulţumitor. Trebuie să recunosc că nu credeam. Să vedem acum cât o să mă ţină săculeţul, având în vedere că se pot refolosi aceleaşi 4-5 nuci de 3 ori. Mai scrie în instrucţiuni că pentru rufe albe să pun o lingură de bicarbonat, iar în loc de balsam, oţet alb. Mai am puţin şi mut bucătăria în baie.

Problema zero a rămas nerzolvată. Trebuie să găsesc ceva de scos petele. Sau pot să încerc să le scot cu Colebil, că şi ăla conţine bilă de bou. Aşa a zis mama.

Am pisică de dat

2009-10-07T16:04:00.009+03:00

Speram să nu scriu niciodată acest post. Îl scriu cu lacrimile înnodate sub bărbie şi cu mâţa în cauză în braţe. O am pe Bela de 12 ani. Am plecat cu ea de acasă, m-am mutat de două ori cu ea după mine, m-a însoţit peste tot. Nu m-am gândit niciodată, sau mai bine spus, mi s-a părut de neconceput ideea că la un moment dat, ar putea deveni indezirabilă.

Când am născut, mi-am pus problema ce fac cu pisica. Am educat-o să nu intre în camera Norei şi să nu se suie/aşeze pe lucrurile ei. Dar Nora era mică, nedeplasabilă şi puteam controla în orice moment cât de hair-free e locul în care stă.

Acum două luni jumate, m-am mutat. Am convenit cu fostul soţ că e mai bine pentru Nora să ia el pisica. Nora va creşte, va începe să umble şi va vrea să o smotocească. Iar Bela nu e tocmai genul care să se lase smotocită. Plus că lasă păr, chiar dacă e tunsă, şi nu vreau să-i scot fie-mii din gură fire de păr. Plus celelalte chestii neigienice pe care le face pisica şi pe care copilul nu le înţelege.

În weekendul care a trecut, stimabilul fost soţ s-a mutat şi el. Ca să fiu rea, a făcut cea mai proastă afacere: A plecat de la două camere la o garsonieră cu 25% mai scumpă. De ce a făcut-o? de fiţe, că ăsta e bloc nou, şi de comoditate, să fie mai aproape de iubita lui. Duminică m-a anunţat că proprietarii nu-i permit să vină cu pisica. Că el nu mai poate s-o ţină. Că pe el nu-l interesează, că e pisica mea. Am încercat să-i explic, să îi amintesc de motivele pentru care nu am luat-o eu în vară. Nu. El nu poate s-o ţină, ce dracu nu înţeleg, şi că nu am dreptul să-l forţez. Aşa că astăzi m-am trezit cu pisica la uşă.

Nu vreau să detaliez furia pe care mi-a stârnit-o gestul lui. Dezamăgirea, neputinţa, disperarea. Asta e. Ăsta e. Nu poate mai mult de atât. Doar că încă mi-e greu să accept limitările lui.

Am cântărit şi recântărit situaţia şi am ajuns la o amară concluzie. Nu pot s-o ţin. Trebuie s-o dau. Lasă păr, nu mult, dar prea mult pentru Nora. Nu e rea, dar nu stă la smotocit şi tras de coadă. Reacţionează prompt. Nu pot să pun alarma când plec de acasă. Nu pot s-o încui undeva, pentru că deschide uşile. Are nevoie de afecţiune pe care eu nu pot să i-o ofer.

Prin urmare, am pisică de dat. Cuiva care s-o iubească. Atât cere. Şi mâncare. Dietetică, că-i castrată şi grasă. Şi nisip curat în tăviţă. Şi un colţ de pat unde să doarmă. Oferă la schimb afecţiune şi tors în poală. Şi frecat de picioare. Şi mieunat simpatic.

Dacă mă puteţi ajuta să-i găsim o casă nouă, unde să fie dorită cu adevărat, fără compromisuri, vă mulţumesc. Nu încercaţi să mă convigeţi s-o ţin, pentru că mă doare imens simpla dorinţă de a o da. Să nu mă acuzaţi, vă rog. Mi-e cumplit de greu.

No Zen

2009-10-07T01:35:00.008+03:00

M-am întristat. Neşte cucoane îmi stricară frumuseţe de zen. Discuţia zero e aici, cu comentarii ulterioare. Pentru cine n-are timp sau răbdare să citească, e vorba de un comentariu nepotrivit la adresa mamelor care îşi alăptează copiii mai mult de şase luni, eventual în public. Şi cum o să ajungem noi toate nişte umflate nespălate şi cu părul vălvoi. Apoi discuţia a luat-o razna cu un atac incredibil la adresa Alinei.

Nu m-am băgat în discuţie că nu mă mai ţineau nervii. Poate am greşit şi trebuia să îmi apăr cauza. Că şi eu sunt una d'alea. Nora are 10 luni acuşica şi e încă alăptată. Ptiu, în public, când situaţia o cere.

Ce m-a deranjat cel mai mult au fost acuzele că maternitatea te deşteaptă şi te schimbă spiritual. Şi că devii o anonimă ştearsă pentru restul lumii. Că da, oricât de adevărate sunt aceste lucruri, erau formulate ca nişte acuze şi nişte atrocităţi. Ba mai mult, mai şi defilăm cu neuronu' îmbogăţit de experienţa maternităţii.

Nu simt nevoia să dau explicaţii nimănui, dar sunt revoltată pe de o parte, şi pe de altă parte, eu chiar am suferit o transformare profundă de când sunt mama Norei.

Deci io: am 29 de ani, 30 în ianuarie. Făcut facultate de directori, management la ASE. Muncesc de la 19. Mă întreţin singură de la 20. Am lucrat patru ani într-o agenţie de publicitate. Ajuns şefă. Mutat la stat, unde sunt de 6 ani. Ajuns şefă. Cu oameni în subordine, decizii, responsabilităţi, tot tacâmul. Sigură pe mine. Mereu. Curajoasă. Motto: Nu există nu se poate. Frumoasă. Slabă. Arogantă. Şmecheră şi descurcăreaţă. Ce să mai, cea mai cea.

Măritat. După 4 ani de convieţuire. Nu cu un bărbat cu bani, dar muncitor. M-am apucat de făcut copii la 26 de ani. Nu mi-a ieşit. Am încercat din nou la 27. Nici atunci. Am reuşit la 28. La şase săptămâni ale Norei, aflat că minunea de soţ mă înşeală. De doi ani. Poate prea ocupată cu cariera de carieristă n-am văzut. Poate n-am vrut să cred că e ce cred eu că e. Mă rog. Suferit, plâns, revoltat, divorţat. (Ca o paranteză, din pricină de grevă la tribunal, n-am divorţat nici acum; hotărârea există, dar nu a fost comunicată) Rămas singură cu un copil mic. Naşpa.

Femeia aia lobotomizată de care vorbesc cucoanele înveninate şi-ar fi luat câmpii. De fapt, n-ar fi divorţat. Ar fi rămas prinsă într-un mariaj ratat doar de dragul copilului. Să nu cumva să crească fără tată. Să nu aibă alt nume decât mă-sa. Să nu ajungă să întrebe unde e tacsu.

Am luat în sarcină 17 kg. Am dat jos 23. Sunt slabă. Şi cu mult mai frumoasă. Foarte serios. Mi s-au lăţit şoldurile şi mi s-au mărit sânii. Îmi luceşte părul. Mi-am luat blugi skinny şi pantofi cu tocuri înalte. Sunt "bună", cum ar zice masculii.
Gravidă eram un vis. Chiar dacă mai rotundă, eram minunată. Am fost gravidă mai mult vara. Sandale cu toc şi fuste cu burtă. Când m-am dus să nasc, m-am coafat, machiat complet cu contracţii la 3 minute. Mi-am pus blugii, jachetă albă şi eşarfă roz. Am condus până la spital cu contracţii la 2 minute. În spital am avut cămaşă de noapte roz mulată pe corp (bine, asta pentru că bărbatu mi-a luat măsura S, în loc de un M) şi şosete roz cu Mica sirenă (originale de la magazinul Disney de la Paris de pe Champselizeu).

Acasă, am fost haotică vreo săptămână, hai două. Maxim. Copil urlător, colicios, nou. Alăptat. Mereu şi mereu. Creierul ăla deştept al meu (că am uitat să zic că-s şi foarte deşteaptă) s-a blocat. M-a lovit inspiraţiunea. E ceva mai tare decât creierul, decât inteligenţa şi experienţa. INSTINCTUL. Copilul ştie mai bine. Ascultă-l, înţelege-l, lasă-te în voia lui. Copilul plânge. Ce fac cu el? Îl iau în braţe. Taci că tace. Îl pun jos. Plânge la loc. Deci ARE NEVOIE să fie ţinut în braţe. Caută sânul. Dap, îl alăptez. Pentru că are nevoie. Nu sunt o sclavă a copilului meu, sunt mama lui. Daca eu nu îi ofer lucrurile astea, atunci nu-i mai sunt io mamă, îi sunt aşa, îngrijitoare.

Alăptarea îmi dă o stare de bine, de pace, de mulţumire, de dragoste pură. Nu am ce să spun mai mult. Le compătimesc pe cele care n-au alăptat. N-au avut parte de stările astea. S-au împiedicat în durere sau în frică şi şi-au refuzat lor clipe de fericire supremă. Şi e pe bune, cu hormoni, demonstrat ştiinţific. N-are rost să spun ce-au avut de pierdut copiii lor, că regretă şi singure. O să ne oprim din alăptat atunci când o să ne oprim.

Eu nu sunt de principiu că dacă am nevoie de timp pentru mine sau altceva, să las copilul cu cineva. Nu. Copilul merge cu mine. Copilul are nevoie să fie cu mine. Şi la piaţă, şi la shopping şi la coafor. Mai degrabă se plictiseşte în parc decât la tarabe în Obor. De regulă, stă în braţe, că din cărucior se văd numai picioare de târgoveţi şi jegul de pe jos. Pentru asta, s-au inventat chestii de ţinut copilul. Sling, wrap, ham, ce-o fi. Îi e bine acolo şi mie la fel. Orice suferinţă a copilului meu mă doare. Deci dacă suferă că nu-i cu mine, pe mine mă doare. Deci e cu mine.

Nu sunt o martiră, nu mă consider nedreptăţită, nu îmi umplu viaţa cu copilul pentru că n-am bărbat. N-am nici o frustrare. Fac tot ce-mi doresc să fac. Şi fac destule. N-am mai fost la teatru şi la film, dar pentru cel din urmă există drive-in. Am fost la concert. N-am călătorit că n-am avut bani, dar aş pleca şi mâine, fără să preget.

Nu m-am îndobitocit de când stau acasă. Într-adevăr, am alte preocupări, alt cerc de prieteni, dar nu m-am tâmpit. Nu mai fac strategii de resurse umane, fac strategii de crescut fiinţa umană. E cu mult mai greu şi mai responsabil. Singurul om din subordine sunt eu. Şi trebuie să fiu mai severă şi mai disciplinată cu mine decât am fost vreodată cu cineva.

Dar cea mai mare schimbare pe care a produs-o Nora a fost echilibrul. Şi pacea. Şi liniştea. Aceea interioară, că ea a făcut şi face mult zgomot. Sunt mai calmă, mai răbdătoare, mai echilibrată, mai cuminte, mai puţin arogantă. Mottoul a rămas valabil. Simt că pot orice. pentru ea aş muta munţii din loc, pietricică cu pietriciă. Asta e menirea mea. Să fiu mama cuiva. Când ne plimbăm în parc, nu mă simt nici vinovată că stau acasă, nici victimă a copilului meu. Sunt fericită. Am făcut pace cu mine. E frumos. Aşa, şi nici într-un alt fel, trebuie să fie.

Scriind astea, constat că am greşit titlul. Sunt zen. Şi încă foarte.

E sus

2009-09-30T11:24:00.010+03:00

Ziua aceea, mult aşteptată, în care Nora să se ridice în picioare la marginea pătuţului, a sosit.

Nu în pătuţul ei, cum am tot aşteptat eu, nu dimineaţa, cum iar mă aşteptam eu, ci în pătuţul lui Sofi, unde am pus-o pentru cinci minute, cât aveam eu treabă pe la soră-mea, într-o dupămasă.

Cu degetuţele albe de efort şi cu un zâmbet imens pe faţă.

Deci, să consemnăm: la nouă luni jumate, Nora s-a făcut bipedă.

Stop

2009-09-28T23:05:00.006+03:00

Christina Aguilera-Fighter

M-am înfuriat. Gata. S-a terminat cu lâncezeala asta existenţială. M-am săturat să fiu tratată altfel decât trebuie.

Şi sunt tratată aşa pentru că merit. Pentru că permit eu asta. Gata. Până aici. Nu mai pot să-mi trăiesc viaţa în reluare, parcă aşteptând ceva. Godot nu vine. Şi ştiu asta de la 15 ani, când am văzut piesa. La ce folos mă prefac acum că "ştii, că poate totuşi, că de fapt, că poate vine..."

Nu, nu e vorba de Florin. Pe el nu-l mai aştept de mult. Nu e vorba de o iubire viitoare, pe care n-am întâlnit-o încă. E vorba de viaţa aceea pe care o tot plâng şi care nu se mai întoarce. Am amânat* destul momentul în care să accept că asta e viaţa mea acum şi să mă simt împăcată cu mine.

Da, toată lumea îmi spune "O ai pe Nora şi asta trebuie să te facă fericită, ai pentru ce să trăieşti, etc". Din afară, poate aşa se vede, sau poate aşa ar trebui să stea lucrurile. Mamele singure ştiu că nu-i aşa. Sau nu numai aşa. Da, normal, îmi dă un scop, îmi face ziua fericită, mă concentrez asupra nevoilor ei. Orice mamă face aşa. Dar aş fi făcut toate astea şi fără să fie nevoie să mut toată singurătatea mea pe umerii ei micuţi. Ea nu este obligată să-mi umple viaţa mai mult decât trebuie s-o facă un copil.

Nu ştiu ce m-a apucat acum. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, nu s-au adunat mai multe decât de obicei. Pur şi simplu, de vreo două zile (deci starea de acum e o constatare, nu o promisiune pentru mâine), mă simt bine cu mine. Mă trezesc fericită, zâmbind când o aud pe Nora gângurind. Chiar dacă o face la 4 dimineaţa. Mă simt bine ieşind cu ea de una singură, fără să simt lipsa unei jumătăţi din mine. Am început să îndrept spatele şi să ridic privirea. Nu mă mai simt vinovată că suntem doar noi două. E bine aşa.

La început m-am simţit înfrântă. Mi-am acceptat înfrângerea şi acum mi-e bine. O să mai dureze ceva până o să redevin eu, aia super tare. Dar sunt pe drumul cel bun. Şi dacă o iau pe ulei, daţi-mi link la postul ăsta.

Later edit: Am aflat de ce mă simt aşa. Iese luna neagră din capricorn. Pe 30. Şi e pe bune. Eu nu vorbisem serios acum ceva vreme, când lovită de ghinioane, dădeam vina pe ea. Şi iaca, acu', butonând telecomanda nocturnă, era o tanti care se bucura nevoie mare că în sfârşit, iese luna neagră din capricorn, unde şade de pe 5 ianuarie. Bat-o vina. Să nu ziceţi că nu-s bune horoscoapele. "Octombrie: Luna neagra dispare din Capricorn si ca prin minune va schimbati si starea de spirit. Va apucati de sala si de schimbat garderoba..."

*Am aflat de curând de la o dragă prietenă că amânarea este considerată o fină lucrătură diavolească. Cu siguranţă nu vom începe nimic "de mâine".

Quien es Nora

2009-09-25T00:59:00.019+03:00

Am citit de curând Primele 1001 de nopţi. Era acolo, la un moment dat, o înşiruire (bine, era plină de emoţie, nu suna deloc tehnic), despre fapte, lucruri, activităţi din viitorul Irinei. Despre ce îşi propuseseră părinţii ei pentru ea. Nu supun atenţiei lucrurile în sine, ci faptul că părinţii s-au gândit la astea.

Am fost surprinsă să constat că eu nu mă gândesc la viitorul Norei. Nu ştiu dacă o s-o înscriu la cursuri de balet sau de pian. Nici dacă va avea părul lung sau o voi prefera cu părul scurt. Nici dacă o să mergem împreună la călărie, înot, sau mai ştiu eu pe unde. N-am nici o dorinţă anume pentru ea.

Uneori asta mă face să mă întreb dacă sunt o mamă bună. Bine, mă întreb şi în alte momente, dar nu despre asta vorbeam acum. Oare faptul că n-am o ţintă în faţă mă face mai puţin responsabilă faţă de ea, faţă de viitorul ei? Nu ştiu. Nu simt altfel. Poate nu e momentul.

Poate greşesc şi e vina mea că sunt aşa şi ar trebui să încep să visez. Poate faptul că noi, ca părinţi, n-am apucat să planificăm nimic pentru ea. Nimic, nimic. Nora a avut tată cam trei săptămâni, imediat după ce s-a născut. Adică fix perioada aceea de adaptare, cu urlete, colici, stângăcii, ia cădiţa, da-mi prospul, unde-i crema, iar plânge, mai ţine-o şi tu, poate se linişteşte, schimbă CD-ul, că nu mai suport atâta Cohen (apropo, foarte bun de liniştit copilul). Prea ocupaţi cu îngrijirea ei ca să ne permitem luxul de a visa momentele în care se va opri din plâns şi va avea o activitate inteligentă. Înainte de a naşte, din motivele cunoscute, n-am planificat nimic niciodată. Dacă am făcut-o, am zis probabil în glumă şi nu-mi mai amintesc.

Când Nora a crescut puţin şi sufletul meu s-a liniştit, am început s-o cunosc. Dat fiind că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Florin, sau poate din instinct, n-am mai putut-o privi ca pe fiica mea şi a lui, ci ca pe o fiinţă distinctă. Ca pe un om nou, care are doar nişte gene de la noi. Nu ca un reprezentant nou al generaţiilor trecute. Toate rubedeniile, de ambele părţi, au căutat în boţul de om semnele distinctive ale familiei lor. Ochii, nasul, gura, părul, obrajii, degeţelele, unghiuţele, lăbuţele de la picioare, toate erau ale altcuiva, numai ale ei nu. Asta fac şi necunoscuţii de pe stradă când o văd. Vaaaai, ce frumuşică e, cu cine seamănă? Că deh, taxu nu-i prin preajmă, că s-ar rezolva imediat dilema. Şi părul ăsta sculat/ zbârlit/ce freză are de la cine l-a moştenit? Ochii ăştia frumoşi îi ai de la mămica?

Oameni buni, Nora e Nora. Aşa e ea. Am conceput-o noi, dar acum e ea. Are o personalitate distinctă de a noastră, voinţă proprie şi stil propriu (şi ce stil! vezi mersul de-a buşilea). Face lucrurile cum vrea ea, în ritmul ei. Nu mă gândesc că e mâncăcioasă ca taxu, că are zile când se mulţumeşte cu lapte de la lactobar, că nu merge de la 10 luni, cum am mers eu, că e plângăcioasă ca el, că, că, că, că, că. Nu.

Tot ce-mi doresc este ca din genele alea comune, să le fi luat pe alea bune de la amândoi. Să aibă sănătatea lui, să nu fi moştenit alergiile nici pe ale mele, nici pe ale lui, şi cam de astea.

Nora este un om nou. O persoană. Micuţă, dar o persoană. Pe care o cunosc în fiecare zi câte puţin. Care mă surprinde mereu. Mă îndrăgostesc de ea mereu şi mereu şi din ce în ce mai mult.

(Apropo de îndrăgosteală, atunci când întâlneşti pe cineva de care îţi place, nu cred că se gândeşte nimeni că seamănă cu părinţii. Iubita mea, ai ochii ca două scânteioare... De la maică-ta?)

Îmi doresc pentru mine şi pentru ea să pot s-o ascult şi mai încolo. Să pot să am încredere în ea aşa cum am acum. Eu n-am crescut-o pe Nora după carte şi nici aprofundând vreun curent anume. Da, e un fel propriu de attachment parenting, montessori, baby lead weaning şi ce-o mai urma. Eu am ascultat copilul şi i-am împlinit nevoile.

Când era mică, plângea necontenit şi nu se liniştea (nu imediat, evident) decât în braţe. Prin urmare, achiziţionat dispozitiv de ţinut copilul. Întâi wrap, pe urmă sling. Foarte util. Acum, când e mare şi explorează lumea, o cam încurc... Şi totuşi, când oboseşte, vrea în braţe. Nu, nu întinde mâinile a disperare, dar mă urmăreşte prin casă, se agaţă de picioare şi scânceşte. Poate e spaţiul prea vast de explorat şi nu se simte în siguranţă. Deci e un copil ţinut în braţe. Mult. Des. La cerere. Nu face abuz.

Apropo de "la cerere", nu mai zic de alăptat. Nora e alăptată şi acum, nu fac un act de eroism din asta, deja am început să aud că e "ditamai fata" şi că e timpul să încetăm; pur şi simplu aşa simt să fac. Are cam trei mese de lapte pe zi, adică are ce să mănânce aşa, pe săturate. În rest, e de somn, de buba, de sete şi de alte minunate întrebuinţări.

Co-sleeping n-am putut să facem. Deşi mi-e drag de ea de nu mai pot... Noaptea, când o trezesc să-i dau să sugă, o aduc în pat la mine. N-aş mai duce-o înapoi. O bag sub pătură, la subţioara mea şi aş dormi aşa, nemişcată, cu puiul alături. Ţi-ai găsit. După două sforăituri de ghiftuială, râmiţa (are un săculeţ de dormit doar de la brâu în jos) se trezeşte plină de vioiciune şi începe să exploreze patul pe întuneric. Peste 10 secunde cade răpusă de somn şi adoarme cu nasu-n jos, undeva pe la genunchii mei. Apoi iar se trezeşte, iar scorboleşte după telefon, iar cercetează tăblia patului, nasul meu, crucea de la gât, cercelul din ureche, zgârie perna. Iar cade răpusă. Am încercat de vreo 5 ori să dorm cu ea. Nu se poate. Nici pentru mine, nici pentru ea. Patul meu e prea mare, ea doarme înghesuită într-un colţ al pătuţului, cu capul înfipt în zăbrele.

Apoi cu mâncarea. Când n-a mai dorit piure, aş fi putut s-o îndop, s-o forţez, să mă chinui şi eu şi s-o chinui şi pe ea. M-aş fi putut da de ceasul morţii că nu mănâncă copilul. Nu. Am preferat să-i dau o bucată de cartof rămasă nepasată ca s-o ţin ocupată până îi pregătesc altceva. Am văzut-o cu câtă bucurie o mesteca. Îi gust întotdeauna mâncarea şi trebuie să-mi placă şi mie. A fost simplu. Încă o dată, mi-a arătat cum se face.

Apoi cu evoluţia ei motrică. De răsucit de pe o parte pe alta, a făcut-o la timp. Adică aşa cum scrie în cărţi. De mers de-a buşilea, însă... Avea aproape 8 luni când a început să meargă aşa, stil pirat. Alţii (vezi Sofica) deja se ridicase în picioare la vârsta ei. Aştept şi acum ziua când o s-o găsesc aşteptându-mă dimineaţa agăţată de marginea pătuţului, să pot să scriu şi eu la calendar. Aia este considerată ziua în care copilul s-a ridicat în picioare. Nora se ridică, dar nu în pătuţ. Se ridică când suge, se ridică pe picioarele mele, dar nu în pătuţ. Aşa e ea. Aşa a ales ea să facă lucrurile.

Sper să am înţelepciunea să o aud mereu şi să nu fac lucruri pentru că aşa se fac, sau pentru că ar trebui la vârsta ei să facă aia şi ailaltă, să mănânce şi carne şi ştevie sau alte bălarii. Să deseneze, să picteze, să cânte la vioară. O să facă ce o să vrea ea. Rolul meu este să-i ofer acces la toate astea şi să o las pe ea să aleagă. Cu o singură excepţie: va trebui să ştie să înoate.

Mi-aş dori o grădiniţă care să o lase atât de liberă cum o las eu, care să nu încerce s-o disciplineze şi să o încadreze în standarde. De fapt, mi-aş dori să stau acasă cu ea, să nu mă mai duc la servici. Să descopăr lumea odată cu ea. Că zău că parcă nu ştiam nimic până acum. Dar să nu mă deprim gândindu-mă la servici, că mai avem până atunci. Şi mai ştii, poate mă mărit cu un prinţ bogat care să mă ţină acasă să fac şi să cresc copii.

Dar despre prinţul fermecat, în altă poveste.

A venit un băieţel

2009-09-23T12:32:00.008+03:00

La noi în familie sunt numai fete. Care au făcut şi ele tot fete. Suntem 4 verişoare cu câte o fetiţă fiecare.

Taţii noştri, veri între ei, au fost terminaţi când ne-am născut noi, că nu le duce nimeni neamul mai departe. Nu ştiu ce li s-o părea atât de important, că nu suntem neam regal şi nici măcar mai de viţă nobilă... Pentru ei contează. Apoi am făcut şi noi tot fete. A fost dureros să-i vezi căutând în noile fiinţe asemănările cu vechile fiinţe. De parcă de asta se născuseră... În fine.

În ordine cronologică, sunt aşa: Rucsandra, Ana, Sofia şi Nora.

"Neamul", aşa cum îl recunosc eu, are un anume aspect: bărbia ascutiţă, nasul cârn, ochii verzi şi părul cânepiu. Despre caracter nu mă pronunţ. Băieţii, taţii noştri, zici că-s fraţi, au preluat toţi aceste caracteristici. Dintre fete, numai eu sunt aşa. dintre copiii noştri, numai Sofica. Parţial Nora, care are ochii încă albaştri, nasul cât un buton, iar bărbiţa ascuţită e pusă în inferioritate de obrăjorii bucălaţi. Părul corespunde.

E, dar iată, ieri, la 14:40, s-a născut Andrei. 3700, 53 cm. Perfect. Prima mamă dintre noi e mămică din nou. Înseamnă că urmăm noi. Noroc că-s ultima.

Târg

2009-09-18T21:00:00.015+03:00

Mie-mi place la târg.

Expoziţii d-astea cu chestii. Eu sunt uşor agorafobă, în sensul că mă ia cu leşin în spaţii largi, dar dacă sunt populate şi nu le mai văd vastitatea, sunt ok. Prin urmare, un Romexpo plin de oameni, obiecte, standuri, pliante, broşurele, promoteri, etc, mă face să mă simt bine.

La Romexpo, că-i aici în cartier, târgurile încep de regulă joia şi ţin până duminică. Programul zilnic este 10-18, cu excepţia ultimei zi, când este deschis până la 16. Cea mai bună zi de târg e prima. Fără discuţie şi fără excepţie. Joia toţi expozanţii sunt bine dispuşi şi vorbăreţi. Nu este aglomerat, cel mult se mai fac reportaje TV pe ici colo. Vineri deja s-a dus vorba-n târg că e târg, programele de serviciu se termină mai repede, lumea începe să se bulucească. Sâmbăta şi duminica, omor.

Ca organizare, în incinta complexului sunt locuri de parcare destule, rampe la borduri să poţi coborî civilizat cu căruţul, coşuri de gunoi, locuri de stat jos, plus ceva iarbă dacă ai mai mult timp la dispoziţie şi vrei să smotoceşti odrasla. Sunt vreo 3 restaurante, cam scumpe, după părerea mea, - nu că aş mânca acolo, dar am intrat într-unul, că mă înnebunise mirosul de sarmale (era 170 de mii porţia, probabil vreo 2 sarmale). Dar ai de unde să iei un suc sau o apă la copil. Plus mici şi bere pentru cine e amator şi suficient de curajos.

La începutul lui septembrie am aşteptat BIFE (târg de mobilă) ca pe... nu ştiu ce, aşa, ca pe o chestie super importantă pe care de abia o aştepţi. Am luat copilul, montat iniţial în căruţ, apoi în sling şi am admirat noile trenduri. Foarte asemănătoare cu cele de anul trecut. Plus că am fost foarte surprinsă să constat că sunt cu MULT mai puţini expozanţi ca anul trecut şi orientaţi mai mult către distribuţie şi producţie decât către consumatori. De expemplu, anul ăsta a fost un pavilion întreg de producători/ distribuitori de spume poliuretanice, d-ale ade se fac pernele la canapele din ele. Am trecut ca vântul şi ca gândul, că nu puteai admira nimic. Metri întregi de bureţi.
Mobilă puţină şi urâţică, sau atât de extravagantă că o admirai ca într-un tablou. Nu m-am dus să cumpăr nimic doar am vrut să mă pun la curent cu piaţa şi să îmi clătesc şi eu ochii. Nu mi-a plăcut. Nu m-am mai întors a doua zi şi nici n-am avut ce povesti.

Ieri am fost la Cosmetics Beauty Hair & Modexpo. Sunt amândouă odată. La cosmeticale, scopul a fost precis: lac de unghii de la OPI, un şampon la bidon şi ceva de spălat pentru bebe. Deşi m-am dus joi cum ştiam eu că-i bine, era deja aglomerat. O mulţime de fetişcane. Cînd mă întrebam eu mai cu foc ce-i cu ele acolo, m-a trăznit: studentele! Şi încă alea restanţiere, că facultăţile încep la întâi octombrie. Deci zăpăceală mare. Am împins iar căruţul gol, că Nora era în sling (jur să nu mai iau căruţul cu mine data viitoare) şi prin bâlciul care era acolo nu era tocmai ideal.

La standul TopLine, unde e oja OPI, bătălie, frate! Noroc că eu mă duc informată la cumpărături şi nu stau să pierd vremea. Am înşfăcat ce aveam nevoie şi am ieşit urgent. N-am mai apucat să casc gura la nimic. La Peggy Sage nici nu-ţi venea să te uiţi de buluceală.

În rest, lume multă şi gură cască la show-urile oferite de stiliştii ţării. Care de fapt, nu-s ai ţării, că nu eru români. Italieni, francezi, nemţi sau englezi. Ca la circ. Pe scaun era câte o nefericită care numai ea ştie cum a plecat de acolo de ciufulită şi ciumpăvită, iar în jur era o mulţime de lume care se uita cu teamă şi admiraţie. Pe mesele de masaj anticelulitic erau numai schiloade, n-am văzut una cu fir de celulită. Pe scaunele de masaj numai tipi frumoşi care garantat sunt masaţi de o jună d-aia schiloadă în fiecare seară. Tănticile de la tratamente faciale aveau tenuri perfecte; puteau să le dea alea şi cu apă cu zahăr că tot arătau minunat. Se mai pictau unghii din loc în loc, se puneau gene false, sclipici si nestemate pe corp. În rest, dacă voiai să-ţi iei o vopsea de păr, d-aia profesională, aveai un stand, maxim două, la care se vindea retail.

Am găsit şi un şampon dintr-o gamă din care eu mai am câteva produse, am luat o frumoasă butelcă de un litru, iar pentru Nora am găsit un singur stand cu produse bio-dermo-cosmetice, dar erau aşa de no-name şi de scumpe, că nu m-am putut apropia.

La Modexpo erau blanuri şi piei. Haine de piele multe de tot, haine de blană, căciuli, mânuşi, cizme, ghete. Eu mi-am luat poşetă. De vară. Şi lenjerie. Şi atât. Am găsit un stand cu încalţaminte de bebeluşi. Superbă. Doar că chinezu' n-a fost inspirat să vină cu stoc la expoziţie Avea câte un dreptul din fiecare. Am făcut o comandă în scris care va ajunge (dacă va ajunge) pe la începutul lui noiembrie. Vă ţin la curent. Poate până la Kidex îl duce mintea să vină pregătit.

Cam asta a fost.

Urmează nişte târguri intersante, de unde măcar ai ce să înveţi, pentru că de cumpărat, mai puţin. Mă mai duc.

30 Septembrie 2009 - 03 Octombrie 2009

PRINT SHOW - Targ international pentru industria tipografica. Digital Print - salon de tipar digital
ADVERTISING SHOW - Targ international de productie publicitara
ROMHOTEL - Expozitie internationala de arhitectura, echipamente, mobilier si dotari pentru hoteluri si restaurante; Salon de Gastronomie.
FLEXOSHOW - Targ de echipamente si tehnologii FLEXO

14/15 Octombrie 2009 - 18 Octombrie 2009

INDAGRA FARM - Expozitie internationala de echipamente si produse din domeniul agriculturii si zootehniei . Salon de agricultura; Salon de cresterea animalelor; RomAvicola - Salon international avicol; Expo Suinicola - Salon international suinicol(adică cu porci); Salon de flori, gradinarit.
Targul de Turism al Romaniei

28 Octombrie 2009 - 31 Octombrie 2009

EXPOPETROGAS - Expozitie internationala de utilaje, echipamente si tehnologii pentru extractia si prelucrarea titeiului si gazelor naturale.
TIB
Târgul Tehnic International Bucuresti
INVENTIKA - Expozitie internationala de inventii, cercetare stiintifica si tehnologii noi

11 Noiembrie 2009 - 14 Noiembrie 2009
EXPOMIL - Expozitie internationala de tehnica militara

18 Noiembrie 2009 - 21 Noiembrie 2009

DENTA - Expozitie internationala de echipamente, instrumentar, accesorii, materiale si produse chimico-farmaceutice pentru medicina dentara si produse pentru igiena orala

25 Noiembrie 2009 - 29 Noiembrie 2009

GAUDEAMUS - Târg international de carte de invatatura
BURSA EDUCATIA - Expozitie internationala de orientare educationala si profesionala

03 Decembrie 2009 - 06 Decembrie 2009

SUVENIRURI - Expozitie internationala de suveniruri si cadouri
KIDEX - Expozitie internationala de produse si articole pentru copii, jucarii si jocuri

Aniela

2009-09-14T23:25:00.025+03:00

(Play şi citeşte)

M-am uitat la Aniela. Pentru cine nu are asemenea preocupări, e ultima producţie Acasă. Eu nu sunt neapărat stilul telenovelistic, dar de ceva ani încoace fostul meu soţ m-a introdus în această lume şi vrând nevrând am început să mă uit la producţiile Acasă.

Cam în fiecare an, Acasă tv a avut două producţii paralele: una principală, şmecheră, cu distribuţia răsunătoare, bani mulţi şi rating de două cifre şi una mai "sărmană", uneori alternativă, cu bani mai puţini şi aşteptări pe măsură. Fostul meu soţ a lucrat mereu în linia a doua tânjind mereu la prima. Negându-i profesionalismul doar pentru că nu făcea parte din ea. Ei, iaca, i s-a împlinit visul. Acu e director de imagine la Aniela.

Directorul de imagine e ăl de spune cum se luminează scena respectivă. Unde bate becu şi cu ce intensitate. Scopul e să mimeze ziua, noaptea, starea. Frumoasă muncă. Şi nu prea grea. Măcar să fie el mulţumit şi fericit.

Cum ziceam, m-am uitat la Aniela. Hmm, ce să zic mai întâi... Ca toate telenovelele româneşti, şi asta stă prost cu sunetul. Trebuie dat tare, tare ca să înţelegi dialogurile. Actorii joacă prost. N-am ce să zic mai mult. Surprize plăcute mi-au făcut Isaiu şi Diana Dumitrescu pe care rolul de Polixenia răsfăţată o prinde excelent. Frumoasă de pică este Alina Chivulescu. Zici că e de atunci. Ca nuca-n perete este Alina Grigore.

Decorurile şi costumele sunt excepţionale. Mihai Petre este decorativ, dar mai are de făcut mulţi paşi până a deveni un actor credibil. E, acu să-i acordăm circumstanţe atenunate. Până nu demult, era doar dansator. Nu că asta ar fi ceva urât sau puţin sau mediocru, dar cere minimă actorie. Şi de aici până la personaj principal într-o producţie ce se vrea extra-buli-fantasco-magică e cale lungă. Eu îi urez succes. Din tot sufletul.

Nu ştiu dacă voi vă gândiţi vreodată la munca oamenilor ăstora, şi aici mă refer la cei care nu se văd pe ecran. Poate nu ştiţi de unde să începeţi, necunoscând mediul lor de lucru sau poate pur şi simplu că n-aveţi timp şi/sau chef să vă gândiţi şi la ei. Munca începe la 9 dimineaţa. La 9 se dă motor. Adică ei trebuie să fie acolo la 7 jumate - 8. Adică se trezesc pe la 6. Zi de zi. Cam 9 luni pe an. Ziua se termină la 9 seara. Sunt perioade în care se termină la 10, 11. Ajung la casele lor la miezul nopţii. Majoritatea stau în Bucureşti iar studiourile sunt la Buftea. E greu. E departe. E în fiecare zi.

Nouă luni pe an, soţiile acestor soţi sunt ca văduve. Mereu singure, mereu aşteptânde, mereu incomplete cumva. Se descurcă singure, cu casa, jobul şi copiii, dacă există. Se duc singure la piaţă, la doctor sau la ecografiile de sarcină. Dacă au noroc, sunt însoţite la naştere. Cele cinci zile de concediu paternal nu există. În weekenduri se dă bătălia nedreaptă între somn şi viaţă. Unde viaţa sunt uneori şi copiii.

În restul timpului, poate pentru a învinge singurătatea, se simt mândre. Că soţii lor fac ceva vizibil. Că undeva, pe ecran, la sfârşitul filmului, numele lor e pe ecran. Că le pot spune prietenelor că soţul lor e nu-ştiu-ce la Daria/ Doctori de mame/Regina/ Aniela. Ştiu dinainte dacă moare Gigi Dumbravă şi dacă Roza şi Terică rămân împreună. Sunt invidiate, dar nu ştie nimeni ce e în sufletul lor; ele sunt mândre şi transpiră asta prin toţi porii. Când se întâlnesc între ele au o complicitate tristă în priviri. Schimbă numere de instalatori, de service-uri auto, se instruiesc reciproc de cum se schimbă siguranţele sau cum să se apuce de zugrăvit. Nu formează neapărat un grup poate pentru că sunt prea ocupate să trăiască pentru doi.

Şi totuşi, e frumos e când ei vin acasă. Se închide cercul, se termină aşteptarea. Oricât ar veni de târziu şi oricât de puţin ar sta treji, soţiile îi aşteaptă. Să schimbe două vorbe. Să-i vadă. Să ştie că-s ai lor. Sunt obosiţi, morocănoşi, împovăraţi de ziua care a fost şi apăsaţi de cea care va urma. Şi totuşi, în liniştea nopţii, au nevoie de soţiile lor. De senzaţia de normalitate.

Am simţit şi eu toate astea... Am fost şi eu soţie de Buftea.

Cum ziceam, m-am uitat la Aniela. Poate de curiozitate sau din obişnuinţă. Sau poate din dorinţa de a simţi mândria de a-i vedea din nou numele pe ecran.

E frumoasă lumina.

Veţi termina de citit înainte de a se termina muzica. Dacă aveţi timp şi răbdare, până se termină, vă rog eu, din respect pentru oamenii aceştia, pentru munca lor şi pentru cele care îi aşteaptă acasă, citiţi lista cu numele lor. Mulţumesc.

Nora în imagini

2009-09-09T23:49:00.006+03:00

Nora mănâncă pară. Tăiată bucăţele. Enjoy!
PS. Are doar doi dinţi, jos.

Nora merge de-a buşilea, stilul pirat.

De ce nu scriu

2009-09-09T23:39:00.013+03:00

Îmi răspund şi mie şi vouă, în caz că vă întrebaţi.

Pentru că nu-mi vine.

Pentru că n-am idei. Am mintea goală, goluţă. Arată ca un deşert din ăla american, prăfuit roşcat, peste care se rostogoleşte lugubru un ghem de paie (sunt convinsă că e o bălărie specială care se rostogoleşte aşa cu scopul reproducerii).

Pentru că sunt depresată. Să zic deprimată e prea mult şi sună neîncurajator. Depresatul e forma nevinovată, glumeaţă şi de-ne-luat-în-serios a depresiei. Dar tot aia e, să fim serioşi.

Pentru că mi-e urât. Da, sunt singură, singuratică şi însingurată. Pentru că nu mai vreau să fiu aşa şi n-am cum să fac să schimb situaţia asta.

Pentru că nu mă bucură nimic. Numai Nora, din când în când, reuşeste să mă facă să uit de toate relele şi să pot zâmbi uitându-mă la ea. Declaraţia de dragoste a Alinei m-a lăsat rece. Până şi pe mine m-a surprins cât sunt de ciudată şi lipsită de sentimente. Nu mă mai mişcă nimic. Nimic nu mă mai face să râd sau să plâng.

În seara asta am plâns după ceva vreme. Eram la soră-mea şi avea în vizită nişte prieteni, se uitau la meci. Zgomot, urale, înjurături codate, voie bună, fetele mişunau pe jos printre firimituri de pişcoturi si bucăţele de banană. Nora, obosită, a început să se frece la ochi şi să miorţăie a somn. Am luat-o în braţe, i-am dat să sugă de consolare, în speranţa că reuşesc să amân măcar puţin inevitabilul. Am început să plâng. Ştiam că în 5 minute va trebui să urc la mine, să o culc pe Nora, iar eu voi rămâne singură în casă, în linişte deplină, fără nici un suflet care s-o încălzească.

Am o casă mare şi pe cât e de mare, pe atât e de goală. Nu, nu e neprimitoare, e doar goală. Aşa ca deşertul ăla din poză. Din tot căsoiul, eu mi-am amenajat locul de relaxare (şi de fumat) în patru metri pătraţi, pe balcon. Mi-am cumpărat o canapea şi o măsuţă şi acolo este singurul loc în care mă simt bine. De acolo se aude strada, frânturi din conversaţiile trecătorilor, copilul mic din blocul vecin (îl cheamă Mihnea şi are vreo 2 ani), biata Bela, căţeluşa cuplului de la etajul 5, pe care o lasă închisă în balcon şi latră subţirel a disperare şi singurătate. Acolo nu mă simt singură, sau mai corect spus, mă simt mai puţin singură.

N-am ajuns la Verde Cafe ieri din motive adminsitrative şi program dat peste cap. Motivul real este de fapt lipsa de respect reciproc între membrii familiei mele. Şi dacă cuiva nu-i pasă de celălalt, se duc toate planurile şi socotelile pentru alţi patru... Îmi cumpărasem pantofi noi. N-am avut şansa să ies din monotonie şi să mă simt bine câteva ore. Nu i-am dus menta Adei. Am dezamăgit şi eu la rândul meu.

Am început acest post de trei zile. N-am fost capabilă să-l termin din oricare din motivele de mai sus. Life sucks.

Determinarea determinării

2009-09-08T14:55:00.006+03:00

Dacă mai aud o dată "determinare" pe post de "hotărâre", fac icter!

Printre alte distorsiuni recente ale limbii române, asta e maximă. Dacă doar/decât e lucru fin şi numai pentru cunoscători, asta mi se pare prea de tot.

Mi-a sărit ţandăra azi când l-am auzit pe stimabil domn preşedinte, la lansarea primei maşini Ford produsă integral la Craiova. Deci muncitorii au fost extrem de determinaţi, domle!

Nu că preşedintele ţării ar trebui să fie un al doilea Pruteanu, dar este înconjurat de o ceată de consilieri a căror treabă e fix asta! Să se îngrijească ŞI de folosirea corectă a limbii române.

În DEX scrie aşa: DETERMINÁT, -Ă, determinați, -te, adj. 1. Care a fost precizat.care a fost stabilit. 2. (Despre cuvinte sau propoziții) Al cărui sens este precizat de alt cuvânt sau de altă propoziție. – V. determina. Cf. fr. d é t e r m i n é.

Numai în Webster determinatu' are sensul atât de chinuit de noi:
Main Entry: de·ter·mined
Pronunciation: tər-mənd\
Function: adjective
1. having reached a decision: firmly resolved "determined to be a pilot"
2. showing determination "a determined effort":characterized by determination

Gata, mi-a vărsat oful determinat de determinaţii ăştia.

Auto-Autodiversificare

2009-08-30T13:41:00.015+03:00

Pentru că multă vreme nu am avut net şi am fost ruptă de lume, de săptămâna asta am început, încet, încet să-mi reiau obiceiurile de fiinţă umană de secol 21. Adică să citesc ce n-am mai citit demult şi să frunzăresc netul.

N-am mai citit de mult ziarul copiilor; am luat-o metodic, cu articolele cele mai recente şi apoi cu cele mai vechi. Printre ele, un articol pe care altfel l-aş fi ocolit din pricina titlului Alăptat, dar până când?, de teama de a nu mi se da iar vreun verdict din ală tăios, dar bine documentat ştiinţific, cum că e bine să alăptezi doar până la vârsta x. Unde x e cuprins în intervalul 6-24 luni. M-am înşelat. Din primele paragrafe, am aflat un cuvânt nou: autodiversificare. Intrigată, cercetez blogul de care se pomenea în introducere şi citesc pe nerăsuflate ca pe cea mai bună carte poliţistă.

Şi nu neapărat pentru că m-aş fi amorezat brusc de acest concept, ci pentru ca am realizat de la primele rânduri, ca propriul meu copil se autodiversifică, fără ca mie să-mi treacă prin cap că e normal aşa, sau că există studii, discuţii, şi iată, bloguri, despre aşa ceva.

Conceptul e simplu, şi aici citez de pe blogul menţionat mai sus:

"Pentru că autodiversificarea înseamnă că bebeluşul nu mănâncă alimente pasate, piure de fructe, totul trecut prin blender aşa cum se obişnuieste (...). Şi atunci ce mănâncă bebe? Bucăţi mari de fructe, legume întregi fierte în abur, mănâncă exact ca un copilaş preşcolar. Mi-a fost greu să cred că e posibil la început, dar apoi mi s-a părut atât de logic (am căutat să văd când s-a inventat primul blender... 1922).
Autodiversificarea are câteva reguli simple, pe care noi le-am urmat cu uşurinţă până acum:

bebeluşul mănâncă singurel, sub supravegherea permanentă a unui adult şi decide cât vrea să mănânce, fără ca mama să il grăbeasca şi fără să "completeze" la sfârşitul mesei cu linguriţa
daca bebeluşul refuză un aliment, nu insistăm şi încercăm din nou peste câteva zile
primele legume şi fructe oferite sunt moi (testul cel mai simplu, să zdrobiţi o bucată cu limba în cerul gurii); i le dăm bebeluşului în formă de baton sau intr-o formă "cu mâner" (cum ar fi broccoli); după ce bebeluşul are pensa digitală, îi putem da alimente tăiate în bucăţele mai mici.
evident, nu adăugăm sare sau zahar în pregătirea legumelor şi fructelor; nu îi dăm fructe şi legume cu care bebeluşul se poate îneca (alune, mere)
dacă ii oferim bebeluşului alimente cu linguriţa, îl vom lăsa să o ia în mânuţă şi noi îl vom ajuta să o ducă la guriţă."

Noi am început diversificarea târziu, pe la 7 luni, din două motive: mi-a fost mie greu să renunţ la alăptatul exclusiv şi eram în perioada de mutare şi nu aveam timp şi linişte suficiente ca să mă pot ocupa de mesele ei aşa cum trebuie. Nici când am început n-am făcut-o clasic. I-am dat întâi fructe crude, cereale, iaurt, apoi legume fierte și la urmă carne. Dintre toate, a acceptat cel mai bine fructele, cerealele şi iaurtul, cu legumele fierte şi carnea nu ne înţelegem nici azi. I le-am făcut pasate, evident. Amestecate şi zdrobite în ultimul hal.

Nora e mâncăcioasă şi foarte, foarte pofticioasă. Chiar dacă era sătulă, se uita lung şi rugător la bucăţica pe care o ai în mână sau în furculiţă. Aşa i-am dat prima dată peşte. Gătit normal, ca pentru adulţi. L-am rupt bucăţele, l-am înşirat pe farfuria mea şi i l-am dat în gură. Spre uimirea mea, a preferat să se întindă ea la farfurie şi să mănânce ce apuca decât să deschidă gura să îi îndes eu. A doua zi, am făcut peşte pentru ea şi i l-am oferit pasat. Nici nu s-a atins de el şi a şi duhnit a balta vreo 3 zile, că s-a luptat ceva cu mine în procesul de îndopare. Mi-am zis că nu-i place peştele, deşi cu o zi înainte mâncase cu mare bucurie.

Apoi, a început să refuze cerealele la linguriţă. Îi plăceau la gust, dar probabil o enerva procesul hrănirii aşa. Prin urmare, i le-am făcut mai subţiri şi le bea. Oricum, ea e campioană absolută la băutul din pahar. Am cumpărat biberonul ăla şmecher absolut degeaba.

Acum vreo două săpămâni chiţăia de foame într-o dimineaţă şi eu nu-mi găseam mâinile să fac piureul mai repede (piure de banane cu piersică). Am montat-o în scăunel şi i-am oferit un capăt de banană să aibă ocupaţie până termin eu. Peste 3 minute, chiţăială din nou. Caut banana pe jos, mă uit în scaun, nicăieri. O mâncase! şi mai voia. I-am mai dat o bucăţică, şi de data asta m-am uitat şi eu cum face: o roade cu dinţii de jos (adică unicii ei dinţi), o strânge în pumn până se desprinde o bucăţică. Pe care bucăţică o îndeasă în gură cu cealaltă mână. Şi apoi o mestecă de zor, bagă la "măsele" şi la sfârşit o înghite. Din trei astfel de mişcări termină cam 4 cm de banană. Bine, îi era şi foame :D

Şi cam de atunci am început să-i dau bucăţele de mâncare: fasole fiartă, cartof cubuleţe, ficat de pui (ce bucurie a fost pe ea, nici nu vă imaginaţi), fructe felurite, ce să mai, cam de toate. Singurele care mai sunt pasate astăzi sunt oul cu brânza de vaci şi cerealele.

La fructe se vede bucuria aceea imensă în ochii copilului. Cel mai de efect este pepenele roşu (Diana ştie :D), apoi pruna, uşor decojită ca să simtă gustul dulce, apoi banana, mărul tăiat feliuţe, para, piersica şi cam toate fructele de sezon. Trebuie să găsesc o metodă să-i dau struguri, eventual o să sparg eu bobul, ca să nu se înece.

Pentru că da, îmi e frică să nu se înece. Şi cu toate astea, nu s-a înecat niciodată. Aşa cum scrie şi în articole, dacă nu poate să înghită o bucată mai mare, o scuipă. Are aşa un icnet scurt şi apoi "livrează" bucăţica.

Ca mod de organizare a mesei, fructele se servesc pe jos în bucătărie, iar mâncarea în scăunelul de masă. Deocamdată avem un scăunel de împrumut care nu ajunge la tăblia mesei. Dar când o să-l recuperăm pe al nostru, o să fie mult mai bine. O să-l spăl probabil zilnic, dar o să fie mult mai natural aşa.

Deocamdată, nu poate să apuce cu degetele ca omul, apucă cu pălmuţa şi astfel îşi umple pumnişorii cu bucăţele. Dar cred că mâncatul în felul ăsta îi va dezvolta mai rapid capacitatea de a prinde între arătător şi opozabil.

Cam asta ar fi experienţa mea. Încă o dată, sunt surprinsă de copilul meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am puterea s-o ascult şi să înţeleg ce îmi transmite. Este evident că ştie mai bine. Nora se auto-autodiversifică.

Nu pot aşa

2009-08-29T13:44:00.005+03:00

Mă simt obosită. Foarte obosită. Mă oboseşte permanenta luptă cu mine şi cu ceilalţi. Vreau prea multe şi totuşi nu vreau nimic. Vreau multe de la mine şi nu vreau să-i deranjez pe ceilalţi. Vreau să am puterea să nu am nevoie de nimeni. Mă supăr pe mine când nu reuşesc. Şi rămân supărată mult timp. Apoi îmi fac un cadou, ca în orice cuplu care se respectă. Atunci mă iubesc din nou şi reuşesc să mă găsesc din nou frumoasă şi deşteaptă.

Mi-am luat un cuţit nou de la IKEA. Foarte bun, minunat chiar. Asta drept împăcare pentru că o săptămână întreagă am avut ajutor în casă şi eu n-am făcut mai nimic. Aha, deci nu sunt chiar aşa independentă cum voiam. Pus bot, întristat brusc, cumpărat cuţit, zâmbit din nou.

Timp de două săptămâni, soră-mea n-a fost acasă, plecată cu Sofi cu tot. Mi-am spus că o să mă descurc, că până la urmă, nu-i normal să stau pe capul ei toată ziua doar pentru că eu sunt singură şi simt nevoia de companie. N-am reuşit. Am sunat-o zilnic. Acum sunt supărată rău pe mine şi nu ştiu cu ce cadou m-aş putea împăca. Am aşa o idee... Mă duc la BIFE săptămâna viitoare.

Trebuie să demonstrez, mie şi altora, că pot trăi singură. Că pot să-mi construiesc o viaţă de una singură. Că nu depind de nimeni. Că pot. Că nu e greu. Ba dimpotrivă.

Uneori stau şi mă gândesc că problema mea nu este reală. Că şi măritată (mă rog, într-un cuplu, nu neapărat formalizat), dacă aş fi, aş fi tot singură toată ziua, că bărbatul probabil ar munci. Nu ţine.

Oricât n-aş vrea eu să accept, existenţa unui bărbat îţi dă un sens. Un alt sens. Găteşti nu ca să te hrăneşti, ci ca să bucuri pe cineva. Speli şi calci nu ca să fii curat, ci ca să ţi se încânte privirea. Eşti frumoasă nu pentru că ai mineralele potrivite, ci pentru că îţi strălucesc ochii. Zâmbeşti pentru că sufletul îţi râde. Cânţi nu pentru a distra copilul, ci pentru că aşa îţi vine.

Chiar dacă aş sta singură toată ziua şi aş face exact aceleaşi lucruri pe care le fac acum, le-aş face altfel, ştiind că la sfârşitul zilei vine răsplata mea. Acum, când adoarme Nora, nu se întâmplă nimic. Nu aştept nimic. Nu trăiesc nici o nerăbdare.

Mă păcălesc singură crezând şi luptându-mă cu mine să cred că se poate trăi aşa. Nu se poate. Dacă pun în balanţă plusurile şi minusurile vieţii de mamă singură, mie îmi dă cu minus. Pentru mine e nefiresc. E incomplet. Lipseşte ceva. Şi orice lucru pe care îl fac ca să mă prefac că e totul bine, îmi cere un efort imens. Care mă oboseşte. Rău.

Primele 17 zile

2009-08-26T12:37:00.010+03:00

După ce am născut, când am ajuns acasă mi-am dat seama că sunt mult prea zăpăcită de cap, de hormoni, de stres şi de spaime ca să mă mai pot baza pe memoria proprie sau colectivă. Prin urmare, pe un frumos carneţel, am început un mic jurnal tehnic, cu ore, date, fapte. Nu are nimic frumos, romantic sau sentimental, dar oferă o bună imagine a vieţii de imediat după naştere.

Ziua 3 - 10 decembrie 2008

6:00 Supt spital
9:30 Supt spital
13:30 Supt 1/2 (adică doar un sân)
17:00 Supt
20:00 Baie
20:30 Supt 20'
23:00 Supt 15'
23:32 Supt
24:40 Supt 15'
02:25 Supt 30'+schimbat kk
03:10 - 04:05 :( (probabil urlat rău)

Ziua 4 - 11 decembrie 2008

04:05 - 06:30 - Somn! cu foială
06:30 - 07:15 - Supt
Somn pe piept
08:30 - 9.00 Supt
Plâns rău
? - 10:00 Supt
Plâns rău cu forfoteală la burtică
11:10 - ? ?
15:08 - 15:25 Supt
16:05 - Supt biberon 30 ml (când a intrat în scenă biberonul înseamnă că începusem să mă mulg)
19:00 - 19:25 Supt
Somn bun
22:14 Supt până la 22:50
Foială cu scâncete
24:10 - 24:40 Supt
02:30 - Trezit urlat
3 şi ceva iar mâncat, sughiţat, urlat, supt... la 4 schimbat kk, culcat aproape de 5, trezit 06:20, supt, schimbat kk, biberon ?ml

Ziua 5 - 12 decembrie 2008

07:05 - 09:30 Somn bun
09:30 - 10:20 Bibe 40 ml + supt x 2
Somn bun
13:00 - 13:30 Supt+bibe 25 ml
Somn
15:00 - 15:30 Supt
Somn
18:30 Baie, supt 19:15
21:23 Supt, kk 10:15
Somn
01:45 Bibe 40 ml + supt + kk 02:45
03:15 Puţin supt
05:00 - 05:30 Supt

Ziua 6 - 13 decembrie

05:30 - 08.00 Somn
Schimbat kk, supt, sughiţ până pe la 9
10:30 Supt, kk, 11:30
Somn
12:30 Bibe 40 ml, kk 13:00
Somn
16:15 - 17:00 Supt, kk
Somn
19:00 - 20:30 Baie, supt, kk, foială, supt puţin 21:15
Somn bun
24:30 - 24:45 Supt
03:00 Bibe 50ml, kk, supt 04:00

Ziua 7 - 14 decembrie

Somn de pe la 5
07:00 Supt 15'
07:45 - 08:20 Supt
11:30 - 12:15 Supt, schimbat pp
15:52 Trezit, schimbat nu kk, supt 16:10
19:00 - 19:45 Baie, bibe 40ml, foială, plâns, supt puţin până pe la 21:00
23:30 Bibe 40 ml, dureri burtică
24:30 kk, supt 01:00
03:00 Supt până pe la 04:00
Somn până la 07:00

Ziua 8 - 15 decembrie

07:00 - 07:30 Schimbat, supt
Somn
10:50 - 11:20 Supt
Foială, sughiţ 12:15
13:50 - 14:15 Supt, schimbat, oki (îi înflorise conjunctivita căpătată la spital)
15:02 Schimbat kk, supt 15:45
19:00 - 20:00 Baie, foială, plâns, supt
23:30 - 23:50 Supt
02:25 - 03:00 Supt, schimbat, foială până pe la ...
04:45 Kk, supt 05:00

Ziua 9 - 16 decembrie

07:00 - 10:15 Somn
Supt, kk, oki 11:40
Somn
14:00 - 15:00 Supt, kk
16:00 Supt, kk
19:15 - 20:30 Baie, foială, plâns, supt
Somn
23:30 Supt
01:30 Schimbat kk
03:00 - 03:30 Supt
06:00 Supt, kk
Foială la greu + plâns

Ziua 10 - 17 decembrie

Deja mă specializasem, scriam numai esenţialul, că Nora începuse perioada aia de plâns rău de tot.
08:00 Schimbat kk, supt
11:30 Supt, kk
14:30 Supt, kk
18:00 Supt, kk
21:00 Baie, supt, kk
23:00 Supt, 24:00 supt
03:30 Supt, kk, BURIC !!!
05:45 Supt, kk

Ziua 11 - 18 decembrie

9.15 Supt, kk
13:15 Supt, afară, oki... 14:30
17:30 Supt
20:45 - 22.15 Baie, kk, oki, supt
01:45 Schimbat, supt
04:15 Schimbat, supt
06:30 Supt puţin
09:15 Supt, kk

Ziua 12 - 19 decembrie

09:15 Supt, kk
Foială, sughiţ
10:45 Supt puţin
11:30 Supt puţin, kk
12:00 - ? Somn : ) (probabil a adormit repede şi a dormit bine)
15:30 Supt, schimbat, afară
17:00 Supt puţin
20:00 Baie, kk, supt 21:00
24:45 Schimbat, supt
02:45 Supt
05:15 Schimbat, supt
07:30 Schimbat, supt

Ziua 13 - 20 decembrie

07:30 Schimbat, supt, sughiţ
Frichineală+supt până la 10:00
13:30 Supt, kk
15:00 Supt, schimbat
18:00 Supt, kk
22:00 Baie, supt, kk
02:00 Supt
04:45 Supt, schimbat
06:15 Schimbat, kk, supt

Ziua 14 - 21 decembrie

11:00 Schimbat, supt
12:30 Schimbat, supt puţin
15:00 Schimbat, supt, kk
17:30 Schimbat, supt
21:45 Baie, schimbat kk, supt
23:50 Vomitat : (
03:00 Schimbat, supt
06:00 Schimbat kk, supt
08:30 Schimbat, supt

Ziua 15 - 22 decembrie

09:30 Sughiţ
12:15 Schimbat, supt
13:47 Preotul moliftă + Bella (a venit părintele să ne citească, mie şi Norei, si mâtza a stat şi ea sub patrafir)
15:30 Schimbat, supt
16:00 - 17:00 Plimbare+caca mare sosire
18:45 Baie, schimbat kk, supt
22:30 - 24:30 Schimbat, supt, sughiţ, foială, burtică
03:00 Schimbat kk, supt
06:00 Schimbat, supt

Ziua 16 - 23 decembrie

06:00 - 10:00 Urlat rău, durut burtica, colici?
Somn până la 12:00
12:00 - 15:30 Schimbat, oki, supt, colici, dureri burtică, urlat rău
17:45 Schimbat, oki, supt
20:45 Schimbat, supt, oki
00.00 - 01:00 Schimbat, supt
04:00 - 06.00 Schimbat, supt, foială, burtică, urlat rău, etc

Ziua 17 - 24 decembrie

08:45 - 10:00 Schimbat, supt, oki
11:20 Schimbat kk
12:00 Supt
15:30 Schimbat kk x 2, oki, supt, afară
17:00 Supt, sughiţ, burtică, etc
20:15 Baie, supt, oki
00.00 Schimbat, supt
04:00 Schimbat kk, supt
06:00 Schimbat, supt

Concluzii: Nora dormea ocazional mai mult de 2 ore jumate. Am alăptat-o la cerere, numai la cerere, şi oricât de des. Biberonul a ieşit din scenă după vreo săptămână, când m-am reglat eu. Nora a plâns mult de tot, doar că nu mai scriam eu, să nu mă deprim.

Cam aşa a fost începutul.

Răspiua pe bune

2009-08-26T01:07:00.002+03:00

De data asta, chiar am net. Al meu, al meu, nu de prin vecini. Sunt datoare cu sfârşitul de la povestea alăptării şi cu jurnalul Norei pentru toate proaspetele mămici, dar acum, cu dedicaţie specială pentru Maria Mirabela.

De mâine.

Frustrare maximă

2009-08-11T00:07:00.004+03:00

Deci io cedez nervos. Îi urăsc pe ăştia de la RDS. Nu am net nici acum. Prind câte o liniuţă de semnal wireless de undeva de prin vecini, şi numai dacă stau chircită şi cu mâna pe post de antenă. De la sormea nu mai pică nimic, nu ştiu de ce, iar timp n-am decât seara, deci nu pot să mă duc la ea peste zi să mă destrăbălez în eter.

Nu vă puteţi imagina ce frustrată sunt. Maxim.

Alăptarea Norei

2009-08-08T01:23:00.007+03:00

Pentru că este săptămâna alăptării, am zis să povestesc şi eu experinţa alăptării micuţei Nora.

Eu am privit, şi privesc încă, actul alăptării ca fiind unul extrem de firesc, în care nu există „nu se poate”.

În timpul sarcinii, întrebată cum o să nasc, am răspuns de fiecare dată, „dacă se poate, natural”, iar la întrebarea rostită cam cu o jumătate de gură „o să alăptezi?”, am răspuns dsec, "cât o să pot". Deşi de regulă, am obiceiul să studiez îndelung subiectele care mă interesează, în ceea ce priveşte alăptatul, am trecut cu destulă uşurinţă peste subiect. Nu din indifenţă sau ignoranţă, dar speriată că nu voi duce nici această sarcină până la capăt, m-am abţinut să mă gândesc la ce va urma după cele nouă luni.

Când eram însărcinată în luna a cincea, a născut sora mea. Ea a avut de tras o mulţime după naştere şi printre alte probleme, s-a lovit şi de o alăptare dificilă. Soficu a avut icter, prin urmare mai mult dormea decât mânca, apoi soră-mea s-a internat din nou în spital şi o săptămână s-a muls şi făceam naveta între casă şi spital să hrănim bebica cu biberonul, apoi când s-au reunit, s-a depresat soră-mea şi n-a mai avut lapte. Timp de trei luni s-a chinuit aşa şi până la urmă a renunţat.

În tot acest timp, am citit site-ul şi forumul LLL şi pe faţă şi pe dos, doar, doar, s-o pot ajuta cumva. Cam atunci am aflat eu tot felul de chestii interesante despre alăptat. Că de exemplu, stomacul bebeluşului la naştere e cât o mărgică de sticlă, deci nu-i trebuie 60-90 ml de lapte, ci îi ajunge o linguriţă. Tot de acolo am aflat că în cazuri grave, pentru restaurarea producțţei, metoclopramidul face minuni. Luate în doză masivă, porneşte lactaţia la femeile care înfiază şi vor să alăpteze. Sau că nu e bine să bei ceaiuri stimulante înainte de a porni lactaţia propriu zisă şi de a fi desfundate canalele, că uite aşa se face mastita din om sănătos.

Apoi am născut eu.

Într-o luni dimineaţă, la 6 şi un sfert. Pe la 9, când am putut să mă ridic şi să umblu de colo-colo, m-am dus să-mi văd odoru’. La neonatologie, o mulţime de mămici, aşteptau copiii. M-am aşezat şi eu la coadă, că oi căpăta şi eu ceva stând acolo. Când mi-a venit rândul, am bâguit că eu am venit s-o văd, că am născut de dimineaţă şi n-am apucat s-o văd şi să ştiu dacă e bine. A, păi luaţi-o, că e ora de alăptat. Am luat boţul ciufulit şi m-am dus cu paşi neîncrezători spre camera de alăptat, sau mă rog, în direcţia în care se îndreptau toate celelalte mămici cu puii în braţe, Am avut timp de o poză pe hol, fi-mea dormea dusă.

Mă duc la şezătoare (cam aşa arătam cu toatele), lapte ioc, fi-mea dormea tun. Am profitat de timpul ăla ca să mă uit la ea şi să mă minunez de cât e de frumoasă. La fel de zâmbitoare am dus-o înapoi, cu promisiunea că revin la 12 şi poate nu mai doarme. Vezi să nu. Lemn. La 3 la fel. La 6 am cerut să-i facă ceva s-o trezească. A desfăşat-o, a ciupit-o de nas, a deschis un ochi supărat, s-a culcat la loc. La 9 a prins prima dată sânul. M-a durut până în adâncuri. A tras puţin, nu cred că a înghiţit ceva, dar nu m-am împacientat Ştiam că ne vom descurca. Orice ar fi.

Va urma.

15 puncte

2009-08-05T23:26:00.001+03:00

Adică maxime. Adică atâtea câte trebuie. Adică de marţi sunt pe şosele.

Mulţumesc celor care au avut un gând bun şi pentru mine.

Răspiua

2009-08-05T01:32:00.002+03:00

Sau pe-aproape. Încă n-am net, merg pe wireless-ul destul de slab de la soră-mea. Că ăştia de la RDS n-au mai avut încă un modem când au venit azi să monteze la ea. Aşa ca eu mai aştept. Sper să nu pierd şi bruma de semnal care vine de la ea. Tot e bine.

Ca să fiu scurtă, scurtă, că-i târziu, mâine (de fapt azi) mă duc să dau examen să-mi iau permisul mai devreme. L-am picat deja o dată. Aşa că puteţi să ţineţi pumnii la un biet pieton amărât lovit de ghinioane ca recolta de grindină.

Good to be back.

Cum m-am mutat eu în trei acte

2009-07-24T23:42:00.007+03:00

Actul 1 – Luna neagră still kicking

Miercuri, când de altfel, moş tataie m-a anunţat că nu mai vine, la ultimul transport către Jiului, deci vreo 4 jumate dupămasa, mă sună de jos să-mi spună că maşina nu mai porneşte. Mi s-a făcut rău instantaneu. Nora dormea, eu aveam în vizită o mămică cu doi copii (3/1 an) care îl aşteptatu pe tătic să vină să ia acvariul. Acvariu pe care stimabilul fost soţ nu s-a învrednicit să-l ia cu el când a plecat. Las musafirii în casă cu rugâmintea de a-mi da un bip când se trezeşte Nora şi cobor la epavă.

Afară, 38 de grade. Eu năduşeam oricum de nervi şi de ciudă. Doamnă, nu mai porneşte, am deschis capota, o fi electromotorul, alternatorul... Îi arunc printre dinţi: nu-i de la motor şi trântesc capota ostantativ. Ştiam eu că atunci când se blochează volanul, asta nu mai face nici o mişcare de nici un fel până nu-l deblochezi. Intru în maşină, bag cheia, pâr-pâr-pâr poc, vorba reclamei. Hait, ăsta e sunet de baterie moartă. Dar cum e posibil la un diesel, care are consumul mai mic şi la o maşină care a funcţionat perfect până acu’ o juma’ de oră? Moş tataie cică s-o împingem. Găsiţi doi musculoşi, daţi-le ceva să împingă maşina, că sigur porneşte. Domnule G, dieselu’ nu se împinge! Punct. Eu n-o împing. Dar să ştiţi că împinsă porneşte imediat. N-o împing nicăieri şi vă rog să nu mai insistaţi. Îmi venea să-l strâng de gât.

Chiar dacă se putea întâmpla oricui, faptul că mşina s-a stricat pe tura lui mă făcea să-l găsesc vinovat de necazul meu. Opreşte un nene lângă mine să mă întrebe unde e cofetăria Alice, io îl întreb dacă îmi dă şi mie nişte curent. Mă duc sus, iau cablurile, verific musafirii, copilul, şi cobor. Aranjăm maşinile de transfer, punem cablurile, maşinuţa mea nimic. Te pomeneşti c-o fi electromotorul, alternatorul sau nu ştiu ce piesă cu b. După vreo jumătate de oră de dogorit de soare şi de capotele încinse ale maşinilor, nenea cu cofetăria pleacă trist că nu mă poate ajuta. În tot acest timp, tataie făcea treişpe paişpe pe lângă noi. Până la urmă, a încărcat maşina lui cu tot ce era într-a mea şi le-a dus el în Jiului.

Am sunat un prieten, mi-a zis că vine să mă scoată din belea, vede el cum, eu dau să închid maşina. Hait! Fără baterie, nu se închide. N-am ţâmburuşi din ăia la uşi, iar ială n-am decât la uşa mea. Celelalte trei plus portbagajul rămâneau deschise. Sun la Renault să-mi zică cum să închid maşina dacă nu mai am baterie. S-a rezolvat, nu se poate. Fără baterie, închiderea centralizată nu funcţionează, adio încuiere. Mă trag pe o bancă mai la umbră şi păzesc maşina. Gest orecum inutil, pentru că era ziua în amiaza mare şi n-aveau ce să fure din ea.
Tâmpită de căldură, mă duc sus la musafiri. Între timp se întregise familia, chirăiala ca la balamuc, toţi se bălăceau în pietrişul de pe fundul acvariului, se jucau cu peştii, lăcăraie şi nisip prin toată casă. Altfel, veselie şi voie bună. Nora se trezeşte şi ea. O ia soră-mea în primire.

Vine prietenul meu cel priceput la maşini. Mda, nu mai e baterie, hai că-ţi dau eu curent. Când dădeam eu la cheie, i se stingeau lui farurile. Zice contemplativ: Eu cred că e-n scurt (scurtcircuit adică). Cum naiba se scurtcircuitează o baterie de maşină?! Şi mă pocneşte: Semnalul! Ăla frecat în sus şi în jos până nu mai ştie unde-i susul şi unde-i josul. Deci tot moş tataie de de vină.

Facem o probă cu bateria altei maşini, pornea la cheie. Deci, da, bateria e buba. Decidem că e cazul să cumpărăm o baterie nouă. Mă duc sus, hrănesc copilul, conduc musafirii, cobor. Se făcuse deja 9 şi ceva. Unde mergem după baterie, că-i târziu. Stai că sun eu o altă prietenă care stă peste drum de Real, să sune ea şi să întrebe dacă au d’asta de-mi trebe mie. Norocul meu, Laura era chiar în Real şi la standul cu baterii auto erau fie mai mari, fie mai mici. Logic. Ok, riscăm să mergem în Cora. Nora deja era obosită, agăţată în sling, sugea şi moţăia.

Luăm baterie din Cora, fugim ca disperaţii să nu se închidă casele, ne tragem sufletul în maşină şi ne trăzneşte ideea că nu avem cheie d’aia tubulară de scos şuruburile care ţin bateria pe suport. Adică tot efortul nostru din seara aceea putea fi complet inutil fără cheia aia. Ajungem descumpăniţi în faţa blocului, neîndrăznind să zicem nimic... Hopa, vecinul taximterist. Bună seara, nu vă supăraţi, o cheie tubulară pentru baterie.... da, cum să nu, poftiţi. În zece minute maşina pornea la sfert de cheie.

Actul 2 – Pătuţul Sofiei

În timp ce noi ne plimbam prin oraş cu sau fără baterie, acelaşi bun prieten care mă ajuta pe mine făcuse rost de o dubă pentru transportat lucrurile mari, în principal de la soră-mea, că eu n-aveam mare lcuru de dus. Acţiunea fusese programată pentru ziua de joi, dar am zis să profităm de răcoarea nopţii, de faptul că fetele dorm, de traficul mai liber din oraş, etc, şi s-o facem atunci.

După ce am termint cu maşina, ne-am dus în spatele blocului, unde se încărca duba. Nora dormea în sling, eu eram terminată de oboseală şi conştientă că de abia atunci începea. Când am ajuns lângă maşină, atunci urcau pătuţul Sofiei. A fost momentul în care am realizat că plec. Ca mă mut. Că nu ne vom mai întoarce niciodată. Am început să plâng ca proasta în mijlocul drumului, strângând-o pe Nora la pipet şi realizând că etapa asta din viaţa mea s-a încheiat. Că n-o să le mai văd pe farmaciste, pe şaormar, pe doamnele de la aprozar, că n-o să mai văd biserica de la fereastra Norei, că n-o să mai fiu în locul în care trăiesc de 22 de ani. O să fiu în alt loc căruia o să-i spun acasă. Cu mirosuri şi zgomote noi, cu lumină nouă, cu totul nou şi altfel. Am simţit că se rupe ceva în mine când am văzut pătuţul purtat prin aer.

În noaptea aceea, am dus tot ce era mai greu şi mai mare. Ne-am întors la puii noştri adormiţi, păziţi de zâna bună Vera. Am adormit trişti, îngânduraţi şi n-am schimbat prea multe cuvinte.

Actul 3 - Cu raţa-n buzunar

Joi era ziua desemnată a mutării. După escapada de miercuri noapte, în ziua X am continuat să împachetăm micile nimicuri. S-au dovedit a fi mult mai multe decât aş fi putut crede: cabluri – vreo două cutii; papetărie de tot felul – o cutie mare şi vreo trei mai mici; aţe, foarfeci, ace, mărgele, paiete şi alte chestii de cusut – o cutie mică; bijutericale (cu tot cu cutii) – două cutii medii; mărunţişuri de la Nora din cameră – două cutii medii; tastatură, mouse, hard extern, alte cabluri, telecomandă – o pungă mare. Şi tot aşa, parcă la nesfârşit.

Ştiam că nu putem rămâne aici până seara, deci la un moment dat am pus stop colectării de mărunţişuri şi ne-am pregătit de plecare. Am umplut poşeta mea Inglesina cu alte mititele (să nu care cumva să pierd, să uit sau să scap ceva), am organizat transportul, adică cine, în ce maşină şi la ce oră pleacă, mi-am tras sufletul pe canapea şi m-am uitat în jur. Nu-mi venea încă să cred că plec. Deşi casa arăta ca după bombardament, eu o vedeam curată şi liniştită ca într-o dupămasă de duminică. Soarele o inunda auriu, era cald, dar nu înăbuşitor, era pace... Aşa cum numai în casa aceea am simţit vreodată.

Nora era lângă mine pe canapea, o lingea de zor. I-am spus în gând băleşte-o bine, mami, că n-o să te mai întâlneşti cu ea... Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nici eu n-o să mai întâlnesc cu ea. Şi cu multe alte lucruri atât de dragi şi cu care am crescut. Pe tocul uşii din sufragerie sunt şi acum semnele pe care le făcea mama cu creionul când ne măsura. Fiecare colţ din casă are povestea lui şi n-am uitat nici una... Pe de o parte, mi-e teamă să nu le uit, dar pe de altă parte, cred că ar trebui să încep alte poveşti pe care să nu le uite Nora.

Stând pe canapea am văzut ascunsă de un picior de masă, o răţuşcă de plastic, una din jucăriile Norei, rătăcită printre atâtea cutii şi bagaje. Am înşfăcat raţăa am vârât-o în buzunar, am luat copilul în braţe şi am plecat „dincolo”. Când s-a pus maşina în mişcare, am aruncat o ultimă privire ferestrelor mele cu guguştiuci şi m-am scuturat repede, să nu încep să plâng.

Am parcurs tot drumul în tăcere şi tristeţe. Când am ajuns în noua casă n-am avut vreme de melancolii. Primul lucru pus la punct a fost camera Norei, să doarmă copilul în linişte. Asta dacă se acomodează şi nu mă trezesc că începe să plângă în mijlocul nopţii. Apoi bucătăria, să am şi eu un loc în care să mă simt bine. Am înghesuit sacii cu haine în dulapurile corespunzătoare şi mi-am zis că e şi mâine zi. Au urmat multe zile de pus la loc chestii. N-am terminat nici azi. Cine s-a mutat măcar o dată ştie ce-a urmat.

Încă nu

2009-07-24T22:08:00.008+03:00

Da, de mutat m-am mutat, net însă n-am. Acum am pus mâna pe un modem de la Orange pentru câteva ore. Cică undeva pe săptămâna viitoare vine echipa (a se citi doi şmecheraşi cu un mic modem în braţe) să facă marea instalare.

Long story short - m-am mutat de joia trecută, de atunci tot aranjez, spăl rufe, pun la loc, mut cutii, duc la boxă, strâng la boxă, duc gunoiul la gunoi (adică avem un soi de ghenă la parterul blocului), mai spăl, mai pun la loc, le mai mut de colo colo. În tot acest timp, copilul pe lângă mine, pe mine, după ocazie. Plus mâncare, plus spălat, plimbat, schimbat, etc.

Am multe, multe de spus şi de povestit. Multe rău. Am fost toantă sau doar prea obosită să le scriu în word până acum, că iaca, aveam ocazia să public tot dintr-un clic. Dar aşa o să fac.

Ce-mi vine să spun prima dată este ce face Nora. De ieri a început să meargă de-a buşilea. Cam caraghios, pentru că e pe punctul de a se ridica în picioare. O s-o filmez să vedeţi cum merge fi-mea.

Mi-e drag să pun o poză cu ea de azi, că aşa e când faci ordine în lucruşoare.
Mda. acu văd că nu-i tocmai clară. Una peste alta, suntem bine, Nora s-a adaptat rapid, eu nu tocmai. Eu încă mă simt musafir... Să nu stric, să nu murdăresc, să nu zgârii, etc. Buba la cap.
Mă deconectez şi mă apuc de scris, public azi dacă mai am liber la net.

Mi-e tare dor de voi.

Piua

2009-07-16T09:13:00.003+03:00

Mă mut. Gata. Printre alte chestii grele care se vor întâmpla odată ajunsă în casă nouă, cea mai neplăcută e ruptura de lume, că n-o să am net.

Aşa că până îmi revin cu internetul, la bună revedere.

PS. Ieri moş tataie m-a anunţat oficial că vineri e ultima zi de lucru. Tot ieri s-a stricat maşina. Tot ieri am reparat-o. Sper să pornească şi azi, că dacă nu, e o zi pierdută şi mă încurcă îngrozitor.

PPS Pentru orice, de la urgenţe la sporovăială, sunt găsibilă pe mobil.

Baby swing

2009-07-15T01:52:00.005+03:00

Fără să-mi fi cerut asta vreodată, mă simt datoare Dianei cu un feedback legat de sling. L-am cumpărat face to face pe 29 iunie, într-o dupămasă vântoasă.
Mi-a plăcut modelul, designul şi am sperat sincer în funcţionalitatea lui. Am fost dezamăgită. Maxim. Mă durea peste tot. Am zis că nu-l mai pun niciodată. Mă durea umărul de sprijin, îmi tăia gâtul. Nora stătea bine, dar eu eram terminată.

A încercat Diana să-mi vândă nişte ponturi, dar nu se lipea nimic de mine. N-am mai continuat corespondeţa cu ea ca să n-o fac să se simtă prost din pricina eşecului meu.

Doare. E grea fi-mea. Nu pot aşa. Mai bine îmi iau un mei tai, că sunt mai obişnuită cu purtatul pe ambii umeri.
L-am cărat cu mine mereu. Era mai degrabă păturică şi jucărie de ros pentru Nora, decât mult aşteptatul ajutor pentru mine.

Îl puneam ocazional, când mă dădeam jos din maşină pentru maxim 10 minute. Într-o zi, când cele 10 minute preconizate s-au transformat în două ore, am realizat că Nora doarme în sling şi că pe mine nu mă doare nimic.

Mi-am spus ca oi fi amorţit de tot şi d-aia nu mai simt. Dar nu. Eram bine. Copilul, montat mai sus ca de obicei, inelele la locul lor, nu pe coaste, cum îmi ajungeau mie de obicei. Mda, cam asta propovăduia Diana atunci când l-am probat prima oară. Io, nu şi nu, că nu pot altfel.

De atunci, suntem perfecte. Şi Nora, şi eu. Când mergem în parc, prefer s-o duc în sling şi să împing căruţul gol. Mi-e dragă până peste poate când adoarme la pieptul meu. Ieri seară am zis că-i chinuită să doarmă popândău şi am coborât-o. Aşa cum se zice că se ţin doar nou născuţii. Iată că se poate şi la 7 luni.

E grozav slingul. M-am învârtit azi prin Ikea şi tot aşa, am uitat că am copilul la gât. Iar ei îi place mult de tot. Mai nou, se lasă pe spate şi priveşte lumea cu capu'n jos. Evident, trebuie s-o susţin la faza asta, dar e maxi-încântată. Dacă o strâng prea tare, se împinge cu mânuţele în mine să-i dau drumul.

Am dus-o şi pe spate, dar nu cu prea mult succes. E încă mică (scurtă) şi nu vede peste umărul meu. Plus că mi se pare că alunecă. Şi dă cu nasul de coloana tare, nu de pieptul mamei cel frumos mirositor.

Am alăptat-o în mers, fără nici un efort. Oricum acum caută şi găseşte singură, lapte să fie.

Ceea ce la început părea un supliciu, acum e un dar. În primele zile nu le puteam înţelege pe cele care spuneau că nu rezistă o zi fără sling. Iată-mă-s acolo. Sunt tare mulţumită şi fericită, zău.

Am totuşi o nedumerire. Nimeni, nimeni nu mi-a zis vreodată că-mi şade bine cu slingul. Toţi se extaziază de copil şi nu se întreabă nimeni ce-i aia şi cum stă ea acolo. Ceea ce la wrap şi mei tai s-a întâmplat deseori. Şi ca fapt divers, a purtat-o şi taxu aşa.

PS Când o să am timp, pun poze.

Moş tataie şi volanul

2009-07-14T21:38:00.014+03:00

Am găsit şofer. Am apelat la cineva de la mine de la servici şi mi-a făcut legătura cu Nenea G. I-am zis în mare despre ce e vorba, cât timp am nevoie de serviciile lui şi cam în ce constă jobul şi orele de lucru. Transport Iancului-Jiului, cumpărături şi alte d'astea, 60 de zile, luni-vineri de la 12 până la 6-7, după necesităţi. Ok, ok, batem palma.

Joia trecută am avut probă de traseu şi de luni la lucru. După mulţi ani, am stat în dreapta. Am pus nenumărate frâne imaginare şi m-am ţinut strâns de mâner. Mâner de care nici nu ştiam că există (ăla de sus, de deasupra geamului). Probabil ca să-mi reţin impulsul de a pune mâna pe volan.
Nu pentru ca nenea G. nu conduce bine, ci pentru că din dreapta se vede altfel. Cu totul altfel. Groaznic. Bordurile sunt mai aproape, maşinile sunt la o întindere de mână iar mijlocul drumului pare periculos de în stânga.

Moş tataie e bătrân. E pensionar. N-are decât 63 de ani, dar zău ca bunicul meu, la 83, e mult mai verde ca el. El uită, repetă de 10 ori şi până la urmă tot uită. Traseul e simplu: Piaţa Iancului - Jiului, cu sau fără escală în Aviatorilor. Şi pe unde oi mai avea nevoie. Ruta aleasă de mine nu-i place. M-a bombănit tot timpul ca pe dincolo era mai scurt. I-am explicat că nu urmăresc să fie scurt cât urmăresc să ţin maşina în mişcare, că altfel plânge Nora. Îmi zic că l-am dat gata cu explicaţia asta savantă. La prima răscruce între drumul meu şi al lui, iar mă încearcă: Nu vreţi s-o luăm pe aici? (adică Ştefan cel mare - Piaţa Victoriei), că e mai drept. Încă răbdătoare, îi repet: E aglomerat, mergem bară la bară şi până adoarme Nora, o să plângă rău şi ne face capul ţăndări la amândoi. Acum mergem pe aici, când sunteţi singur o luaţi pe unde vreţi. Am întors capul spre fereastră, semn că dialogul s-a încheiat.

Stă ce stă şi mă întreabă: Şi pe băieţel îl luăm mereu cu noi? Eu, năucită de pluralul instituit ad-hoc şi de băieţelul necunoscut, îl întreb nedumerită: Care băieţel?! Ăsta micu' din spate! Copilul meu e fetiţă, domnule G.

Nu trecuseră 10 minute de când se jucase cu ea şi-mi relatase dintr-o suflare cum că are şi el o nepoţică şi că să-mi trăiască, că fetele sunt altfel, că-s mai frumoase şi mai iubitoare şi alte cele. Aşadar pricepuse că ăsta micu' e o ea. M-am înşelat. De fapt, nu m-am înşelat, pricepuse, doar că uitase.

Are prostul obicei de a-mi face program. În aceste zile, mă mut, finalmente. Eu strâng, pun în cutii şi el le duce în Jiului. Evident, eu strâng mult mai puţin decât poate încăpea în maşină. La fiecare drum mă întreabă: doar atât? Nu mai bine strângeţi mai multe o dată şi le ducem o dată? Eu, plină de praf, ciufulită şi mânjită cu biscuiţi băliţi, cu copilul agăţat de ţâţă şi plină de nervi, îi zic: nu pot mai repede, că mi-e greu cu copilul după mine. Asta e, mergeţi aşa. Păi ştiţi, e cald, e soare, motorina scumpă... Uitaţi aici o sticlă cu apă şi nu vă faceţi griji de motorină. Ne descurcăm aşa, că e foarte bine. Pe hol sunt 6 cutii. Ia două şi mă întreabă: Mă întorc să le iau şi pe astea? Pufneam ca un dinozaur: Nu, lăsaţi că le teleportez eu. Da, sigur, cum să nu, vă aştept. Zâmbet d-ăla fals şi rotocoale din ochi.

Bine, acum sunt eu cârcotaşă, că dacă nu era el, după ce puneam în cutii le duceam singurică în Jiului. Cu băieţelul după mine.

Mă întreabă mereu de ce nu mă ajută nimeni. Dar nu cu tonul acela compătimitor, de bunic amabil. Da' sora de ce nu vă ajută? Pentru că şi ea se mută şi are şi ea copil mic. Pâi şi ce, nu poate să stea cu amândouă? Nu, pentru că Nora e alăptată şi trebuie să fie cu mine mereu. Păi e mare, nu-i daţi şi ei o ciorbă? Nu.

Auziţi, dar mama de ce nu vă ajută? Nu că n-ar întâlni-o pe mama zi de zi, la fiecare transport, în Jiului. Pentru că mama e în Jiului, d-aia. Azi să ştiţi că n-am văzut-o. Cu ultimele puteri, îi spun: Pentru că ea era la etajul 1, iar dvs. aţi urcat la trei. Dar ce-i la unu? Îi spun a cincea oară că acolo este apartamentul soră-mii. Pare că a înţeles că tace îngândurat.

Wrong. Se gândea. Auziţi, dar fostul soţ chiar nu vă ajută? pensie alimentară vă dă? Nu şi nu. Scurt, poate tace. Dar sunt captivă în maşină şi de data asta am luat-o pe Ştefan cel mare. Deci bară la bară. Deci ce ziceaţi că faceţi la noi? (la serviciu adică) Sunt şefă de serviciu acolo, la angajări. Bine, deci doamna directoare. Nuuu. Nu eu sunt director acolo, altcineva e. Pâi şi la serviciu nu mergeţi? sunteţi în concediu? Nu, nu sunt în concediu, doar v-am mai spus. Stau acasă să-mi cresc copilul. Pâi şi cât mai staţi, că-i mare. Stau până împlineşte doi ani.
Măcinat de îngrijorare, revine: dar prieteni, ceva, nu aveţi? A venit azi o prietenă, n-aţi văzut-o? Am crezut că era sora (deşi sunt destul de sigură că eram la un moment dat toate trei sub ochii lui). Nu, nu era sora. Dar de ce nu vă ajută sora? Simt că mă ia cu frigurele.

Întotdeauna înainte de ultimul transport la maşină, vrea la baie. E nasol pentru că mi-a consumat toată hârtia şi asta n-ar fi vreo nenorocire dacă n-aş fi transferat deja pachetul cu hartii igienice în Jiului. El cu mâna lui l-a dus; Lasă capacul ridicat, ceea ce este o noutate pentru mine, întrucât exu' era atent la d'astea. Şi face vreo 4 transporturi pe zi. Deci de cel puţin tot atâtea ori la baie. Când am ajuns în Jiului, ţuşti la baie. De unde trag concluzia că moş tataie suferă cu prostata.

Ce alte suferinţe mai are nenea G. E surd. Nu foarte, dar suficient cât să înţeleagă "stânga" ca fiind "da". În cazul "aici facem dreapta?" - "stânga", el o ia matematic la dreapta, că doar am zis că da.

Moş tataie conduce încet. Foarte încet. Ţine maşina în 1000 de turaţii (pentru cei mai puţin cunoscători, e atunci când maşina se îneacă de disperare şi dă să se oprească; se sufocă şi cu ultimele şoapte, zice: motorinăăăăă, motorinăăăăă, dă-mi nişte motorină că mor pe loc). A trebuit să încropesc o întreagă discuţie despre motoare şi timpi ca să o ridice la 2000 de ture, adică atunci când maşina toarce frumos şi aproape că n-o auzi. A ţinut-o aşa vreo 3 minute, cât am stat eu cu ochii pe turometru. La prima curbă, iar s-a înecat biata de ea şi i-am şuirat printre dinţi: o să vi se oprească motorul! După o sută de metri, evident, am clacat. Şi eu şi maşina.

Nenea G. are un tic. Semnalizează el. Adică dă maneta aia în sus şi în jos în cadenţa semnalului. Ceea ce face un zgomot groaznic, pentru că are un soi de clac, după ce face clic, cum că ar fi la locul ei. Ca nivel de enervare, e asemănător cu ţăcănitul unui pix în timpul unui examen. După prima jumătate de drum cînd am încercat să înţeleg ce face, îi spun: ştiţi, semnalizatorul e automat. Îl daţi în sus sau în jos, ticăie cât luaţi curba, şi când mergeţi drept, revine singur. Plus că mi-e teamă că cei din spate s-ar putea să nu vadă semnalele astea rapide. Da, doamna directoare, aşa fac eu. Mă las directorită, dar nu mă las cu semnalul. Păi nu mai faceţi, că mi-e că se strică. A procedat corect la următoarele două viraje. Eu, plină de mândrie, îi spun: Aţi văzut, revine singur. La al treilea a uitat. L-am lăsat în pace, că mă apucau nervii.

Zilele trecute a venit la 12 şi a plecat pe la 5. Azi i-am reamintit că înţelegerea a fost până pe la 6-7 şi că azi am nevoie să mergem la Ikea. Doar că nu puteam pleca la 4, când a ajuns el după ultimul transport, ci mai târziu, pentru că doarme Nora. Da, dar ştiţi, nu vreau să mă apuce noaptea pe drum. N-o să vă apuce, dar nici nu trezesc copilul.

Pe la 5 fără un sfert, îi mai dau să încarce nişte cutii, trezesc copilul şi plecăm. Montez scoica în spate şi mă întreabă: Auziţi, dar nu mai bine o puneţi invers? Invers cum? Adică cu faţa. Exclus. Aşa se transportă copiii, cu spatele la sensul de mers. Am început un monlog savant despre importanţa transportării copiilor cu spatele la sensul de mers, cu exemple horror din simulări de accidente şi mărturii ale rudelor unor copii accidentaţi rău, poate, poate mă lasă în pace.
Şi unde ziceaţi că mergem? Întâi în Jiului şi apoi la Ikea. Adică unde? Lângă aeroportul Băneasa. La Otopeni??? Nu la Otopeni, la Băneasa!!! Ce facem acolo? Cumpăr o saltea. Şi unde o punem? N-o punem nicăieri, doar o plătesc şi o aduc ei. Păi aţi luat nişte sfoară, s-o legăm? de ce s-o legăm?! Păi nu încape în maşină. Mă simţeam ca-n Caragiale. Păi n-o luam noi, acum doar o plătesc şi o transportă cei de la magazin. O aduc ei mâine.

Îl duc pe moş tataie la Ikea, îl plimb cu viteza luminii, ţintesc salteaua, moale rău. Facem probe. Mă aşez, mă afund. Moş tataie zice: mie-mi place mai tare. Bombăn în gând, dar şi mie mi-ar fi plăcut ceva mai fermă. Mă întind pe ea. Foarte plăcută. Îmi creşte moralul la loc. Se întinde şi tataie lângă mine. Da, merge. O luăm. (???!!!)

Nora fiind în sling nu s-a simţit foarte confortabil să stea lăţită pe mine şi s-a sprijinit. De gâtul meu. M-a lăsat fără aer. 7 kile pe trahee. Nu mai puteam să mă ridic. Haideţi, doamnă, că-i târziu şi mă apucă noaptea. Eu mor aici şi ţie-ţi arde se întuneric. De-proptesc copilul, mă ridic, iau rândul şi secţiunea unde găsesc salteaua, plecăm. Gândidu-mă la sănătatea lui de om bătrân, îi zic: când ajungem la saltele, mergeţi la case şi aşteptaţi-mă acolo. O să rog eu un băiat să mă ajute şi s-o care el. Din acel moment a stat cu 5 paşi în urma mea. L-am chemat de vreo două ori şi i-am zis că-i fac eu semn când trebuie să se depărteze. Nope. Tot în urma mea era.

Ajung la saltele, surpiză. Salteaua era rulată şi vidată. Ochiometric încăpea în Clio (Bicorp, adică cu fundu' tăiat).

La casă mă întâlnesc cu Sabina, a cărei vedere tare m-a mai bucurat, dar stresată de orarul lui nenea G am tulit-o repede şi i-am aruncat tâmp peste umăr un "mi-a făcut plăcere să te văd". Iarta-mă cu ocazia asta. N-a fost cu intenţie.

Am ajuns la vorba lui moş tataie, că luăm noi salteaua. Plătit, înghesuit saltea pe bancheta din spate, copilul excedentar. Cu mare strângere de inimă, mă aşez pe locul din faţă, cu Nora în sling, prinse amândouă în centuri. Am stat tot drumul câş, s-o apăr cu corpul meu de ceva rău. N-a fost să fie nimic rău, că am mers bară la bară. Tatie fiert. Era 7.

Ajungem în Jiului, desfacem salteaua, tataie la baie. Că să nu uităm, are probleme cu prostata.

Pe drumul spre casă, lovit de realitatea faptului că joi mă mut definitiv acolo, a început să se tânguie că pentru el e departe rau de casă, că nu are cu ce să ajungă, că se mai gândeşte dacă să vină sau nu. Că stă până la sfârşitul lunii şi că-mi spune cu o săptămână înainte. Adică săptămâna viitoare, ca suntem deja în 15. Pâi şi banii? că nu daţi înapoi acum. Eu nu dau, doar că luna noastră a început în 13, nu pe 1. Numărăm zilele şi primiţi corespunzător, ca la servici. Nu l-am încurajat să stea. Dacă vrea, bine, dacă nu, nu. Într-un fel ar fi bine, dar parcă prea îmi scoate peri albi. O să vedem.

Pentru orice eventualitate, caut şofer. Dacă pot să am pretenţii, unul mai tânăr, cu prostata întreagă şi cu ţinere de minte.

Ups

2009-07-13T02:04:00.005+03:00

A aflat. Fostu'. De blog.

Eu m-am străduit destul de tare să-l ţin "under the radar", dar se pare că nu-s grozavă la contraspionaje de astea.
Mi-a aruncat nişte vorbe grele în seara asta şi printre ele, înţepături cu forumuri şi bloguri. Nasol. Mi-am dorit foarte tare să-l ţin numai pentru mine, fără să ştiu că-şi bagă nasul şi coada. Ca măsură preventivă, voi modera comentariile, ca să nu-i dau ocazia să facă ciorbă şi din asta.

Cât despre cum a aflat, am o bănuială. P. (iubita lui numărul 1) are prostul obicei de a mă urmări prin spaţiul virtual şi cred că i-a şoptit ceva. Nu ştiu. Dacă greşesc, să-mi fie cu iertare.

Dacă vă pricepeţi mai bine ca mine la protejat blogul de nepoftiţi, daţi-mi un semn. Trebuie să existe pe undeva o opţiune de "private".

PS Ada, mă bucur că n-au căzut malurile de pământ peste tine, că de aia m-am şi îngrijorat azi.

LE important: Am cercetat şi eu opţiunile de confidenţialitate, dar n-am putut face nimic aseară, pentru că nu aveam adresele de mail ale tuturor. Aşa că scrieţi adresa într-un comentariu. Vă rog frumos.

De ce am divorţat eu

2009-07-11T22:58:00.008+03:00

Titlul l-am împrumutat de la Ada şi dacă tot era să divorţăm, mi-aş fi dorit să fie din motivele acelea.

Sunt tristă. Şi supărată. Şi nervoasă. Şi sătulă de tot. Deşi ştiu că mă expun, am nevoie să scriu ceva. Pentru mine. Să nu uit. Să nu cumva să uit vreodată. Sunt fragmente din ultimul mail scris fostului meu soţ. De care încă mă leagă sentimente. Şi lucruri. Şi Nora. Dar sper să fie cu adevărat ultima scrisoare.

Astăzi m-am trezit tristă. Foarte tristă. Mai tristă ca niciodată, poate. Sfârşită de puteri şi sleită de aşteptările infinite. Nu e nimic bun la capătul tuturor acestor aşteptări. De-acum ştiu. Astăzi a trebuit sa-mi iau adio de la tine. Şi nu spunându-ţi ţie, în faţă sau la telefon, ci mie. Faţă în faţă cu mine. Strângând-o pe Nora în braţe, plângând cu lacrimi șiroaie, pe muţeşte, fără nervi, fără ţipete, ci doar lacrimi. Ca atunci când moare cineva. Eşti atât de lipsit de puteri încât la un moment dat, realizezi că nu ai cu cine şi de ce să te lupţi. A murit, nu se mai întoarce. Degeaba strigi de disperare. Doar plângi. Lacrimi râuri râuri, înnodate sub bărbie şi pe creştetul Norei. Ochişorii ei miraţi, calmi şi tăcuţi m-au întrebat de ce.

Pentru că nu suntem potriviţi.

Pentru că vedem altfel lumea şi avem nevoi diferite.

Nu, nu pentru că a existat P. sau pentru că există acum A. Ci pentru că tu ai vrut ca ele să existe. Pentru că, într-un fel neînţeles de mine, nu-ţi eram de ajuns.

Pentru că voiai altceva. Pentru că la un moment dat, ţi-ai dat seama că poţi trăi altfel. Nu neapărat mai bine, dar altfel. Nu are legătură cu mine sau cu Nora, ci doar cu tine. Nu poţi rămâne într-un cuplu normal, firesc. Sau cel puţin, cu mine n-ai putut.

Pentru că ne place altă muzică, ne plac alte imagini, ne plac alte persoane.

Pentru că avem moduri diferite de a trata oamenii.

Pentru că avem moduri diferite de a aborda şi rezolva problemele. În mod normal, această privire diferită ar fi constructivă într-un cuplu, dar la noi nu e cazul.

Pentru că tu faci întotdeauna ce vrei, fără să te gândeşti la consecinţe, spre deosebire de mine, care aproape de fiecare dată, ajung să fac ce trebuie, nu ce vreau eu. Iar acest "ce trebuie" nu înseamnă că fac ce vor alţii, ci că ţinând cont de consecinţe, ajung la concluzia că e mai bine să vreau altceva.

Pentru că încă n-ai terminat de copilărit, iar eu am 30 de ani. Reali.

Pentru că ai plecat la Cluj, la Moldova, la Marrakech şi m-ai lăsat plângând şi implorându-te să nu te duci.

Pentru că de fiecare dată ai promis că atunci când te vei întoarce va fi altfel, şi nu te-ai ţinut de cuvânt.

Pentru că mă minţi dintr-o nevoie pe care nu ţi-o poţi stăpâni.

Pentru că nu-mi dai voie să trăiesc. Mă ţii legată de tine, pâna te lămureşti ce faci cu viaţa ta, sau mai exact, pâna femeile care te înconjoară se lămuresc cu viaţa lor.

Pentru că Nora nu te-a putut face să vrei să te întorci acasă şi să rămâi. N-a fost suficientă. Nici fălcuţele ei bucălate, nici ochişorii albaştri, nici teribila asemănare cu tine. Sincer, apreciez asta. Puteai să vii pentru ea şi să faci ce faci în continuare.

Pentru că nu suntem potriviţi. Ştiu că am mai spus-o.

Pentru că mi-am dorit întotdeauna o familie neconformistă, cu alte reguli şi mod de viaţă. Pentru că tu n-ai inţeles asta.

Pentru că te-am iubit enorm şi ai fost cu adevărat viaţa mea. Pentru că erai universul meu şi eu creeam o lume minunată în jurul tău. Singura condiţie era să stai. N-ai vrut.

Pentru că m-ai lăsat să cred că Nora a intervenit între noi. Pentru asta te detest de-a dreptul.

Pentru că eu sunt un cub de granit, iar tu o formă indefinită de plastilină. Pentru că mie imi plac lucrurile drepte, plane, egale, aliniate, orizontale, verticale, iar pe tine te enervează însuşi cuvântul "rigoare". Pentru că eu găsesc ordinea şi planificarea reconfortante, iar ţie ţi se par corvoade. Cel puţin în prezenţa mea. Că iată, eşti capabil să planifici o viaţă cu P, o vacanţă cu A, şi n-ai căzut secerat.

Pentru că n-ai fost corect.

Pentru că n-ai avut onoare.

Pentru că n-ai avut respect.

Pentru că nu eşti recunoscător.

Pentru că m-am chinuit atât să fac un copil şi n-ai inţeles durerea. Şi nu-mi spune că nu am eu de unde să ştiu ce e în sufletul tău, pentru că la o lună după ce am pierdut a doua sarcină tu erai pe chat şi nu ca să-i povesteşti unei necunoscute durerea ta...

Pentru că n-ai fost un cuplu cu mine. N-ai luptat pentru NOI DOI, nu te-ai zbătut deloc. Şi nu-mi spune că am fost ok până l aun moment dat, că ştii mai bine...

Pentru că nu ţi-ai respectat cuvântul dat la început. Acela prin care, atunci când nu vom mai fi fericiţi, îi vom spune celuilalt.

Pentru că m-ai lăsat să-mi fac vise şi speranţe şi mi le-ai spulberat cu nonşalanţă.

Pentru că acum eşti acolo.

Pentru că nu lupţi.

Pentru că mă uit singură la Prison Break, cu capul sub pătură şi mâinile la ochi.

Pentru că eu scriu mailuri kilometrice şi tu scrii două rânduri. Mie.

Pentru că cele mai frumoase declaraţii de dragoste le-ai facut altei femei.

Pentru că atunci când m-am ars pe spate n-ai fost aici să mă oblojeşti.

Pentru că nu preţuieşti prietenia.

Pentru că mă mut singură într-o casă nouă, concepută pentru noi trei, nu pentru mine şi Nora.

Pentru că nu eşti niciodată când am nevoie de tine.

Pentru că nu ştii ce vrei.

Pentru că ai pierdut verighta. De fapt, pentru că ai scos-o de pe deget.

Pentru că ai vrut sa-i dai Norei numele P.

Pentru că mi-ai furat bucuria sarcinii cu Nora.

Pentru că ştiu că poţi fi un om bun, dar ai încetat de mult să-mi mai arăţi asta.

Pentru că nu te-ai uitat niciodată cu atenţie şi cu duioşie la cum suge la san.

Pentru că plâng incontinuu de un an jumate.

Pentru că ţi-am spus de prea multe ori "te iubesc" şi "mi-e dor de tine", şi tu n-ai spus "şi eu/ şi mie".

Pentru că ai scos din mine ce e mai urât.

Pentru că mi-ai ucis bucuriile şi idealul familiei.

Pentru că poţi fi şi aşa.

Pentru că atunci când vei da primul semn, va fi deja prea târziu.

Pentru că nu pot să uit că ai făcut toate astea.

Pentru că mi-e îngrozitor de teamă că le vei face din nou.

Sper să se termine. Cât mai curând. Sper să înceapă să nu mă mai doară. Sper să am curaj să încerc din nou. Sper să vreau. Sper să pot. Sper să nu uit niciodată.

Şapte

2009-07-08T01:39:00.009+03:00

Nora a împlinit 7 luni.
În aceste şapte luni a învăţat să facă mai multe lucuri decât ar fi putut să înveţe orice adult.

Astăzi ea ştie să se ridice în şezut, are chiar două tehnici pentru asta.

Se ţine pe picioare. Nu, n-am pus-o eu, pur şi simplu, când a simţit podeaua sub tălpi s-a făcut băţ. Am lăsat-o uşurel şi s-a îndreptat la verticală. A râs fericită şi s-a lăsat moale, s-o pot aşeza în fund.

Are un dinte mare şi unul mic, încă ascuns de gingie, dar care se va iţi în curând.

Ştie să silabisească, zice ma-ma, me-me şi na-na. Şi nu, când zice mama, nu se referă la mine.

Chiuie şi ţipă.

Îşi răsuceşte părul când îi e somn.

Şi-a descoperit urechile. Îniţial am crezut că o deranjează cerceii, dar nu. Are urechi. Şi sunt tare interesante. Şi-s şi două. Poate să se tragă de ambele.

E stângace.

E în continuare izvor de bale, suge degetul, caută singură sânul şi face ca un procuşor căutător de trufe.

Suge din şezut. Eu îi spun "poziţia viţeluşă", pentru că suge când vrea ea. Se joacă, se rostogoleşte, chiuie şi mai ia o gură. Iar se joacă, se lasă, se ridică şi mai ia o gură.

Stă în patru labe, dar nu înaintează. Nu se târăşte. Ajunge la obiectele pe care şi le doreşte prin rostogoliri şi ridicări repetate.

Când mă aplec deasupra ei să o giugiulesc îmi prinde faţa în mâini şi ma iubeşte şi ea.

Se revoltă când îi iei ceva din mână. Ştie unde ai ascuns un obiect.

A desfăcut pasta de dinţi şi a morfolit cu plăcere nişte Blend-a-Med. Tot aşa a mâncat şi nişte Pâte à l'eau de la Avene.

Îi plac telecomenzile mai mult decât telefoanele mobile.

Se bucură imens când o vede pe Sofi şi vorbesc pe limba lor. Sofi îi spune bebe, o mângâie pe păr şi îi dă jucării. I le şi ia, dar Nora nu se supără pe ea niciodată.

Râde şi e mereu veselă. E circumspectă cu străinii aproximativ un minut. După care le râde cu toată gura ei ştirbă.

Stă de-a curmezişul în căruţ să se poată uita în lateral.

Se gâdilă pe burtică şi-i place să o scarpin uşurel pe spate.

Molfăie pâine, covrigi, rondele de orez expandat şi pufuleţi. Iaurt şi fructe.

Bea apa cu paharul.

Încă mănâncă noaptea. Adică eu îi dau să mănânce, că ea ar dormi. Se culcă la 9 seara şi se trezeşte la 10 dimineaţa. Boieroaică.

Creşte şi e sănătoasă.

Prietena mea

2009-07-07T22:37:00.009+03:00

Am cunoscut-o acum câţiva ani. Vreo 3-4, nu-mi amintesc exact. Ne ştiam de pe un forum tematic şi ne-am intersectat lucrând la nişte materiale împreună. Din mailuri mi s-a părut rece şi aspră ca un vârf de bici. Din acela care îţi şuieră ameninţător pe la ureche. Eu, care mă cunosc pe mine, mi-am zis că prima impresie e mereu înşelătoare şi ne-am întâlnit.

Ne-am întâlnit în parc, în Cişmigiu. Eu pusă pe vorbă, ea pe fugă. Am înghiţit cu greu cafeaua, sucul sau ce-om fi luat atunci. Mi se părea că nimic din ce spun nu e suficient de bun sau de interesant pentru ea. Conflictul mut s-a declanşat când mi-am aprins ţigarea. O privire de gheaţă. Altfel, o femeie frumoasă, maxi hotărâtă dar aspră în privire. Genul acela "eu ştiu mai bine", dar nerostit şi nesuperior. Pur şi simplu asta respira. Puteam să zic orice, ea ştia mai bine şi vedeam şi eu asta. Nu mai întâlnisem de mult pe cineva aşa ca ea şi-mi era destul de greu, mai ales că de obicei, eu eram aia atotştiutoare. Am plecat cu un gust ciudat. Mi-era greu să mă simt inferioară în faţa ei, deşi luptam din greu să nu las să se vadă asta.

Apoi, multă vreme nu ne-am văzut. Am mai vorbit din când în când dar tot aşa şfichiuitoare era. În mod ciudat, nu m-a depărtat. Am aflat de curând că a trecut printr-o experienţă de viaţă similară cu a mea. Fără prea multă tragere de inimă şi pregătită de refuz, am sunat-o. Nu m-a recunoscut, deşi ea e prima la mine în telefon. Dintr-o suflare i-am spus de viaţa mea şi ea, tot dintr-o suflare, mi-a dat ce aveam nevoie: sfaturi, îmbărbătări, nume, numere de telefon, adrese. Pa, pa, mai vorbim.

Apoi am aflat că trece printr-o perioadă dificilă. Nu grea, dar stresantă şi de nedorit. Într-o discuţie pe mess, am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, pregătită iar de refuz. Nope. Sigur! În ziua de, la ora de te aştept să facem una sau ailaltă. M-am dus încă nesigură că e aievea. I-am cunoscut căminul, copilul şi viaţa de dincolo de cuvinte. Ne-am văzut de treaba pentru care venisem şi am aflat că există măcar un lucru la care sunt mai bună ca ea. Bun şi ăla.

Într-o pauză, am rugat-o să mă lase să fumez. Tacticoasă ca o pisică aristrocrată, şi-a aprins şi ea o ţigară. Uh, am scăpat. Parcă e mai umană. Am vorbit tot felul, am dezbătut probleme, A doua zi nu m-am mai dus din mai multe motive, dar trebuie să recunosc că mi-era teamă. Carapacea mea avea o fisură şi ea o găsise. Tot ce spunea mă atingea într-un fel adânc.

Rare sunt persoanele care au timpul şi răbdarea să crape, măcar puţin, zidul rece pe care îl ridic în jur. Să nimereşti din prima o fisură e parte magie, parte experienţă. Pe mine mă cuprinde spaima când ştiu că există cel puţin o persoană pe lume care ştie mereu ce să spună ca să ajungă exact acolo unde trebuie. Poate ea nu ştie. Sigur nu ştie. Aşa e ea.

E o femeie bună, dar pare dură. Ştie ce vrea şi nu mai face compromisuri. Îi e greu? Azi. Mâine va fi minunat. Organizează, se mişcă, are timp să fie frumoasă, are o rochie roşie, e vie.

În ultima vreme, am surprins-o gândindu-se la mine. De fiecare dată m-a emoţionat până la lacrimi. Pentru că s-a gândit şi pentru felul în care s-a gândit. Evident, de fiecare dată a nimerit cu mare precizie fix în suflet. N-am ştiut că există astfel de oameni. Sunt surprinsă să aflu. Mă simt mică, aşa cum m-am simţit prima dată.

Şi eu mă gândesc la prietenii mei, dar nu le spun niciodată. Nu le fac niciodată bucuria pe care mi-o face ea mie. Ştiu că frica mă opreşte când pun mâna pe telefon, şi ştiu că nu e bine. Dar nu pot altfel. Mi-e frică să nu sufăr. Sunt mulţi cei care ştiu evenimentele din viaţa mea, dar extremi de puţini cei care mă ştiu cu adevărat. Iar eu nu-i ajut deloc.

Eu n-am întâlnit persoană mai altruistă ca ea. Îmi doresc să fiu măcar puţin ca ea. Este prietena mea, femeia care şi-a dăruit visele.

Complot

2009-07-04T19:30:00.012+03:00

Eu mă declar învinsă. Nu mai pot. Simt că-mi crapă capul de atâtea belele. Cu siguranţă tot universul complotează împotriva mea.

Totul a început acum vreo două săptămâni. Îmi cade piatra de la inel. Inelul, un model vechi, primit de la bunica mea. Piatra, un diamant de vreo jumătate de carat. Inestimabil(ă) datorită încărcăturii sentimentale. Nu mi-am dat seama că începe potopul de ghinioane, ba dimpotrivă, mi-am spus "ce noroc" atunci când piatra nu s-a dus pe ţeava de la chiuvetă, pentru că, evident, în momentul fatal mă spălam pe mâini.

Plină de elan, mă duc la bijuteria din colţ. Nenea bijutierul, cu nişte degete bune de mânuit fier-beton, nicidecum bijutericale fine, dă sceptic din cap şi zice: Mne, io nu pot să-l repar, că piatra e ţintuită, nu e prinsă în gheare sau îmbrăcată (ţintuită, adică aşa). Da' am io un prieten care ştie să facă aşa ceva. În pasajul Villacros de pe Calea Victoriei. Îi spui că te-am trimis eu şi ţi-l face pe loc. Oftez, dar îmi spun că măcar există o speranţă.

A doua zi purced la drum. Cu inelul orfan de piatră pe deget, diamantul în portofel. Mă învârt preţ de o jumătate de oră să găsesc un loc de parcare. Zâna mea avea liber (eu am o zână a parcării, care îmi găseşte mereu un loc bun, aproape de unde am nevoie). Parchez în faţă la Financial plaza (fostul Bancorex), sub semnul de parcarea interzisă. Pun avariile, dezambalez copilul, ambalez căruţul si traversez. Găsesc bijutierul, alt domn, alte mâini grosolane, de data asta împodobite cu un mare ghiul cu rubin, probabil producţie proprie. Îi spun că mi s-a spus că este singurul din oraş care mai ştie să lucreze aşa, scot inelul, nu mai apuc să scot piatra, că mă loveşte cu verdictul:
- Nu se mai poate, doamnă, că s-a ros materialul Numa dacă vreţi asa, cu cerculeţ, indicând cu fală către ghiulul înrubinat.
- Nu, nici gând, nu se poate. Altă soluţie nu mai e?
- Nu, doamnă, v-am spus, nu se poate. Totul pe un ton răstit, de parcă i-aş fi spart în prealabul toate geamurile prăvăliei.
- Ştiţi, am bătut drumul până aici, sunt cu copilul după mine, am parcat ilegal... începusem eu să ma plâng, sperând să-i trezesc puţină bunăvoinţă...
- Şi io ce să vă fac? Nu e vina mea!
- Păi aţi putea fi un pic mai încurajator...
- N-am cu ce. La revedere!
Atunci chiar că îmi venea să sparg geamurile. Ignorant obosit, cum îmi strici tu mie cheful de tot si toate. Fac stânga-mprejur şi plec. Dau ocol prin pasaj, că nu-l mai văzusem de mult, traversez cătrănită şi-mi stă inima: Maşina ia-o de unde nu-i. Îmi zic că mi-au ridicat-o, dar uite, mai e una, care de altfel, m-a încurajat într-un fel că aş putea s-o las acolo. Doar că asta are număr cu W, iar a mea e BLU. Deci, ce facem acum. După câteva lamentări şi niscaiva lacrimi, o sun pe L. Belea, maşină, ridicare, vino, ia-mă, du-mă, plăteşte tu că io sunt lefteră. sărna şi scuze de haosul provocat într-o vineri după amiază. Mergem, plătesc, recuperez autovehiculul, sărna încă o dată, mă revanşez eu cumva, mă duc într-ale mele...

În zilele următoare, se strică Inglesina. Căruţul adică. Nu se strică rău, doar că una dintre roţile din faţă, alea pivotante, se învârte în aer. Lucru care face imposibilă virarea. Sau nu imposibilă, dar într-atât de anevoioasă încât să înjuri în gând producătorul căruţului, tatăl copilului, viaţa însăşi, pe Oprescu, pe ăştia cu trotuarele lor, că de-aia s-a stricat şi cam ce-ţi mai iese în cale. Încă neştiutoare de complotul ce mi se pregăteşte, sun la service, anunţ cu pompă că vin să se uite la el, purced iar. Cu tot ansamblul: copil în scoică, căruţ în portbagaj, răbdare infinită la purtător. Sediul Inglesina e undeva pe lângă gară, într-o zonă săpată până în rărunchi. Mă orientez în spaţiu şi încerc s-o iau pe ocolite. Ieşind de pe o stradă dintre blocuri, mă trezesc cu un Seat în bara din faţă. Ce rost are să mă mai lamentez acum că n-am avut vizibilitate şi că scosul botului puţin câte puţin până vezi ceva, nu e o soluţie, că moşul mitocan n-a vrut să-şi schimbe declaraţia la poliţie, că Nora urla la mine în braţe şi eu mă simţeam cea mai nefericită şi nedreptăţită făptură de pe Pământ. Am rămas fără permis. După 10 ani. Dintr-un ghinion. Că nu pot să spun data viitoare o să fac aşa şi pe dincolo... poate doar să mă dau jos, mă asigur bine, mă sui în maşină, şi dacă am noroc (vise, taică, vise), nu răsare vreunul dintr-o curte sau de pe nu-ştiu-ce străduţă. În concluzie, din 11 iulie, pieton. Notă Dacă ştiţi pe cineva cu permis, fără job sau în vacanţă, angajez şofer, 60 de zile.

Bănuitoare totuşi că luna neagră îşi face de cap pe la mine prin zodiac (nu ştiu sigur că luna neagră ar fi responsabilă de ghinioane, dar sună destul de vinovată), încerc să înşel acest şir de întâmplări nefericite cu o organizare la minut, atât de strânsă şi corectă încât să nu se poată întâmpla ceva rău. Naivă ce sunt! Luni dimineaţă fac calcule, adun facturile, şi îmi fac planul: mă duc la BCR să transfer banii (indemnizaţia) la Banc Post, că am e-banking, scot cash de la bancomat, mă duc la BRD să plătesc asigurarea şi Orange la automat, la întoarcere îmi iau de la bijutierul cu degete butucănoase brelocul de la chei, rupt şi ala. Pun copilul în Stokke-le sorămii, căruţul OZN, şi plec. La 500 de metri de bloc, sunt una lângă alta BCR, BRD şi BancPost. Mă lupt cu tancul de căruţ, ajung la bănci, casierele afară la ţigări. Mă lasă să mă lupt cu tancul pe rampă, şi mă anunţă trimufătoare că pe partea asta de stradă nu e curent. Mă asigură că aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată de când lucrează ele acolo. Evident, nici nu trebuia să îmi mai spună. Universul e pe fază.
Plec. La 500 de metri de blocul meu în direcţia opusă, aceleaşi bănci, dar despărţite de o intersecţie unde şoferii nu prea se uită. Evident, nu iau brelocul, că nu aveam cash. Trec jinduind pe lângă bloc, ajung la BCR. Tanti de la bancă îmi dă să completez ordinele de plată. La primul mi s-a terminat pixul. La al doilea am greşit o cifră. La al treilea am scris data invers. La al patrulea am cedat. Am transferat banii în BancPost, cu gândul că o să fac plăţile online. Plec val-vârtej. Uit să scot bani de la ATM. Scot de la BRD, dar nu pot să intru la automatul de facturi, că ăştia n-au rampă. Frustrată maxim, mă duc acasă, sa plătesc blestemeatele alea de facturi. Nu mergea fastbanking-ul. Renunţ. Mă culc. Poate până mă trezesc, luna neagră se mută în zodia altcuiva.

De atunci, numai aşa o ţin. Toate sunt pe dos, nimic nu-mi iese, oricâte planuri aş face sau câte telefoane de confirmare aş da. Scap din mână, mă întorc de zece ori din drum, greşesc drumul, uit, dacă îmi scriu şi fac liste, uit listele acasă.

Dacă are cineva o soluţie, oricât de futuristă, să mi-o împărtăşească şi mie. Poate scap.

Colţ alb

2009-06-28T20:43:00.004+03:00

Avem un dinte!!!!!

Uraaa, primul dinţişor al Norei. A răsărit azi, pe nesimţite şi nevăzute. E ca un ferăstrău mic de tot. Alb şi tăios.

Mai demult, când nu aveam copil, mi se părea împotriva naturii să dai copilului mâncare solidă înainte de a avea cu ce să o mestece sau mărunţească. Între timp am mai crescut, am mai învăţat, dar cumva, principiul ăsta mi-a rămas întipărit pe retină.

Trebuie să ma apuc serios de diversificat. Acum nu mai am nici o scuză.

Mi-e dor de Nora mică

2009-06-28T00:36:00.004+03:00

Mi-e tare dor de Nora mică. Mică, mică şi urlătoare şi brunetă şi fălcoasă şi mică de tot... Mi-e atât de dor.... Nu pentru că acum nu-mi place, Doamne fereşte, doar că na, mi-e şi mie dor. Acum e mare, stă în fund, plânge rar, e blondă şi doar bucălată.

Îmi pare extrem de rău că n-am ţinut un jurnal al sarcinii, că aveam ce povesti. O să încerc, până nu uit, să rememorez ce-a fost frumos.

Iată ce scriam pe DC, la începutul lui ianuarie:

Nora este visul implinit, copilul asteptat, mangaierea suferintei, raspunsul la intrebari si rugaciuni, dovada ca exista minuni si ca nu degeaba cred eu ca toate lucrurile se intimpla cu un scop...

Nora este fetita mea. S-a nascut pe 8 decembrie, la 39 de saptamani si 4 zile, a avut 3560 g si 52 de cm, cu apgar 9.

Nori a fot conceputa pe 23 martie, intr-o duminica dupamasa; pe 6 aprilie am visat ca pierd o sarcina – m-am trezit buimaca, speriata ca s-ar putea sa fiu insarcinata, pentru ca eu nu visez orori din astea decit in sarcina. Hai sa fac un test – da’ n-am, lasa ca am de ovulatie – bune si alea la o adica, conform teoriei. Il fac, iese pozitiv. Neeee, nu au cum sa functioneze astea de ovulatie la fel ca cele de sarcina. Cercetez internetul, caut poze cu teste, mai citesc o data teoria, nu-mi vine sa cred... Ma duc sa cumpar un test de sarcina adevarat. Se facuse doua deja, eu eram singura acasa – fac testul – o barza obisnuita, ca-s sfinte. Rasare si o a doua liniuta mica, roz, pala... Ma duc triumfatoare la sormea – ia zi, se vede? Da, se vede. Si m-a pocnit un plins... si nu plingeam de fericire... toata tensiunea, toata suferinta sarcinilor trecute, toata teama, toata disperarea si toata desnadejdea se adunasera atunci in acel moment, asa, fulminant, ca un vulcan ce statuse sa erupa si a erupt atunci.

Incet, incet, m-am obisnuit cu ideea si cu resemnare si extrem de rezervata, am pornit in sarcina... Bucurie... mai putin... Am avut ceva emotii la inceput, ca la eco de 6 sapt nu i-am auzit inimioara si am crezut ca de data asta macar sufar mai putin, fiind asa la inceput... Dar la ecografia urmatoare batea tica tic si pentru prima data mi-a incoltit gindul ca-i fetita (avea 122 bpm, fata de 144/150 cit au avut baietii).

La 7 saptamani fix m-au lovit greturile si mirosurile si toate acele lucruri care nu m-au lasat o clipa sa uit ca sunt insarcinata. Desi tare as fi vrut sa ma culc atunci si sa ma trezesc in decembrie, cu bebe sau fara, cum mi-o fi norocul de data asta, numa’ sa nu mai sufar... Din nefericire, nu se poate chestia asta cu dormitu’ si a trebuit sa ma intaresc si sa iau fiecare zi asa cum e... In schimb sotul meu a reusit performata de a ignora sarcina mea ... foarte trist pentru mine, dar n-am avut ce face... La prima pierdere a fost capiu si nu si-a dat seama prea bine ce se intimpla; la a doua, insa, a suferit cumplit, poate si pentru ca a fost linga mine mai mult si ca am fost si eu in pericol putin... ma rog, nu stiu exact ce l-a indurerat mai tare, cert e ca acum a inchis robinetu cu sentimente de tatic pina n-o sti sigur ce si cum.

Am decis sa nu spunem de sarcina decit celor foarte apropiati, parintilor si eu colegelor de birou, sa stie ce-i cu mine. Strigasem lupul de doua ori deja si mai sufereau si cei din jur pe linga noi... Am zis ca macar pe ei sa-i scutim... Nici aici pe forum n-am spus, ca prea am amagit...

Saptamanile treceau, raul a fost cu mult mai intens decit la sarcinile anterioare... nu mincam mai nimic si asteptam sa curga zilele si saptamanile si sa trec de 18 saptamani, un mare prag psihologic pentru mine. Dar inainte de saptamina 18 e saptamina 14 in care am fost la morfologie – si supriza... bebe e fetita. Iosup a intrebat in mod necaracteristic „ce nume ii dati”, fara a preciza sexul, iar eu i-am spus ca nu stiu, dar ca listele cu nume de fetite sunt neatinse... „Puteti sa le incepeti acum”... Pe mine aproape m-a busit plinsul si pentru prima data parca a licarit ceva si in okii tatalui...
Nu mi-am dorit niciodata fetita, pentru ca fetele pling, sufera si le doare. Nu mi-am dorit fetita ca s-o imbrac frumos si sa-i fac codite, mi-am dorit baiat sa fie puternic si luptator. Nu mi-am dorit fetita ca sa se chinuie ca mine cind va dori sa devina mama, iar eu, ca mama, sa pling alaturi de ea si sa n-am cum s-o ajut si sa-i alin suferinta... Acu’, asta e, n-are putza, va trebui sa ma obisnuiesc cu ideea.

A doua zi dupa morfo, m-am prezentat la spital, sa-mi faca Tutu cerclaj, care era oricum in plan, dar ceva mai tarziu; colul meu insa n-a tinut cont de programare si avea doar 2 cm. Doua fire sanatoase, nu doar unul cum se practica si cum am avut si eu la sarcina trecuta.

Apropo de tratament, Tutu a zis asa: „pentru ca nu stim ce ai de pierzi sarcinile, tratam preventiv tot ce-ai putea avea”: Pregnyl la 4 zile pina in sapt 12, Magne B6, 4/zi (eu am luat magneziu 400 mg/zi, fara B6), acid folic, aspenter 1/zi, cerclaj la 16 sapt si ovule cu betadina zilnic. Nospa si Scobutil la liber. E, bulinele le-am inghitit, injectiile le-am facut, dar cu ovulele nu m-am inteles deloc. Scopul lor era de a tine zona cit mai sterila. N-am putut – am facut candidoza dupa primele 3 ovule si am renuntat.

Incet, incet, a trecut timpul, ne-am apropiat si am trecut de cele 18 saptamani cu ghinion, deja sperantele si increderea ca totul va fi bine ajunsesera la cote nesperate... De pe la 20 de saptamani am inceput sa ma comport asa cum mi-am dorit intotdeauna – ca o gravida normala. Sa merg la servici, sa ma plimb, sa ma duc la cumparaturi, sa fac tot ce-mi trece prin cap. Si asa am si facut. Pot spune ca am avut o jumatate de sarcina asa cum ar trebui sa fie. Teama era inca, si ma scapa de sub control... De la 34 de saptamani nu m-am mai dus la birou pentru ca nu mai puteam sta in fund de durere de spate... Evitam sa ies in oras de teama ca voi prinde vreun blocaj in trafic si o sa stau in fund zeci de minute; imi venea sa pling numai la gindul ca trebuie sa plec undeva cu masina... Dar a trecut si asta...

Mai rau am stat cu psihicul... mai mult singura, cu spaimele si hormonii mei am fost mai mult plinsa si suparata in ultima luna... Poate si faptul ca dupa 8 ani de munca continua, brusc stateam acasa si nu faceam nimic... Poate si faptul ca imi doream sa-l am aproape pe barbat si el nu era niciodata... si cind era, era mai mult absent... Noptile nu dormeam, reuseam sa adorm de abia pe la 4 dimineata... Mi-am facut curaj de o mie de ori si de tot atitea m-am descurajat in a ma inscrie la odiseea de noiembrie decembrie... Poate m-as fi simtit mai bine, m-ar fi incurajat fetele... Am fost gaina, ce sa mai...

La 38 de saptamani, am ramas fara ginecolog si fara maternitate. Pentru 4 zile, ce-i drept... dar suficiente cit sa-mi provoace stres. In ziua in care s-a deschis maternitatea si mi-a venit si dr din tari straine, am plecat de-acasa la 10 dimineata si m-am intors la 4 dupamasa .

Termen aveam pe 11 decembrie, si pe masura ce se apropia, incepea sa-mi fie frica – nu de durere (ca stiam cum e) ci de faptul ca s-ar putea intimpla vreo nenorocire fix la sfarsit... Firele de cerclaj nu erau scoase si mi-era teama sa nu se porneasca un travliu violent si sa se rupa colul... ce sa mai, tot soiu de temeri... Cam toata saptamina 39 pierdusem din dop, dar asa, finut, nu cazute tot dopu’ o data, cum ziceau fetele... Duminica seara ma apuca contractiile. Pe www.contractionmaster.com le cronometrez – la 5 minute, durau un minut jumate. Hait! Te pomenesti ca nasc. Lasa ca fac io o baie, iau un nospa si mai vedem. Fac baia, nu ma spal pe cap , fac unghiile, contractiile la locul lor. Mai slabe, dar acolo. Adorm in sufragerie pe canapea, barbatul pe fotolii, stind in stand by.

Pe la 1 jumate ma trezesc cu dureri maricele si-i zic barbatului: hai in dormitor ca am intepenit aici, uite, ma dor si salele. Pina ajung io in dormitor, ramin fara aer pe hol de durere. Las’ ca trece. Ne bagam in pat, ma mai uit la ceas... sint la 3 minute acum. Io zic sa mergem la spital sa vedem ce e, si daca e, ne intoarcem acasa sa dormim. Da’ nu plec nicaieri pina nu ma spal pe cap. Barbatu zice ca-s nebuna, da’ io tot ma spal... M-am spalat si coafat cu contractii la 3 minute, rugindu-ma sa nu fie mai dese. M-am imbracat cu camasa de noapte si cu blugi, sa economisim timp la spital. Buuun. Cu ce mergem? Cu taxiul sau cu masina? (numai eu am permis) Daca mergem cu taxiul, asta s-ar putea sa nu ma ia, sa nu mi se rupa apa la el in masina, plus ca mai aveam de facut o escala sa luam apa si niste sendvisuri. Lasa ca mergem cu masina, si daca nu pot sa conduc de contractii, trag pe drepata, bag avariile, vad io... la 2 jumate plecam. Dureau contractiile ca la balamuc, dar am putut conduce. La spital am gasit super loc de parcare, eram fericita. Ma internez, ma schimb, ma duce la control.

Cind am vazut-o pe Mariana, moasa, mi-a venit sa pling de fericire. Sa-i dea Dumnezeu sanatate. Il cheama pe doctoras – un rezident ametit de-al lui Tutunaru, ma controleaza ala de mi-au sarit okii. Hmm, io nu simt colu, zice. Ba tre’ sa-l simti, ca-i legat! Hai sa scoatem firu... Firele!!!! Ca-s doo! Degeaba recitasem io poezia de cum am intrat pe usa, doctorasu dormea pe el si era vadit deranjat ca i-am stricat somnu. Scoate firele, ma pune la monitor, Mariana zice: la ce contactii ai, tu nasti pina maine dimineata. Doctorasu’ nu si nu – el avea de dormit, clar? Zice peste umar moasei – sa nu-i faci nimic si pleaca promitand ca se intoarce pe la 5 – era 4.

Ies pe hol la barbat si stam de vorba, ma mai plimb, ma doare de capiez, dar decit sa stau infipta in pat singura cuc, mai bine stau cu omu pe hol, in picioare... Ma lasa Mariana vreo juma de ora pe hol si zice – hai sa vedem ce faci. Celule stem aveti? Avem, da’ acasa! Trimit barbatu sa ia cutia, ca nasc si n-o avem... La control aveam dilatatie 5. Auuuuu – epidurala, anestezia, anestezista, stai sa rupem membranele, stai sa facem clisma. Le facem pe toate pe indelete, nu s-a panicat absolut deloc. Vine anestezista, punem epidurala, ma uitam singura pe monitor sa vad cind vin contractiile. Ma mai controleaza o data, aveam deja dilatatie 7. Hai sa chemam sotul, sa stea putin, ca n-o sa te mai vada pina dupa ce nasti. Vine, stam putin, face poze, hai pa ca nasc. Era 5 jumate si doctorasu nu se trezise si rideam ca ma gaseste gata de nascare, el care credea ca nasc undeva pe la prinz. Bine, da’ pe Tutunaru nu-l suna nimeni? Ca io nu l-am sunat sa nu-l trezesc din somn... mariana zice – il sun io cind trebuie... Mai stam putin, vine si rezidentu cu okii carpiti de somn si ma intreaba – te-a indopat cu pastile si cu injectii, nu? (mariana adica) Lui tot nu-i venea sa creada ce repede ma dilatasem. Imi venea sa-i cirpesc una sa vada stele verzi.

Ma mai controleaza Mariana o data si zice – gata, e completa si fata ta tocmai a facut rotatia interna. M-am emtotionat tare cind a zis asa... nu stiu de ce... Hai sa te invat sa impingi. Barbia in piept si te scremi din fund nu din git. Imping asa de trei ori si zice – nu mai impinge ca iese, uite, daca pui mina ii simti parul. Da????? Il suna pe Tutunaru, care rasare in urmatoarele 5 minute, nu exagerez... Zici ca dormea pe’acolo prin vreun salon... Si zice hai pe masa. Io aveam senzatia ca iese copilul pina la masa, ce sa mai si merg... Epidurala se cam dusese si ma durea de-mi sareau okii. Acum asaza-te. Cum sa ma asez???? Ca-i rup gatul copilului!!! Nu se rupe! Ba i-l rup! Si m-am asezat asa cumva, din lateral, sa nu rup gatu la cupil

Venisera alea de la neonato, dadusera drumu la aspirator, la oxigen si era zgomot, Tutu imi zicea ceva, Mariana la fel, iar io n-auzeam nimic... Le-am spus sa nu vorbeasca cu mine ca io n-aud si ca oricum ma doare si nu pot sa ma concentrez la ce-mi zic. Am simtit doua intepaturi si pe urma o bulbuceala mare si gata, vazut fund de Nora. Ce sa imping, ce sa ma screm cum invatasem, a iesit singura mititica. Din momentul acela nu am mai stat decit cu okii pe ea. Era vinetie si au aspirat-o vreo 2-3 minute, ca avea gitul/ nasul plin de lichid. Pentru ca era foarte jos cind mi-a rupt membranele, a facut cu capul un fel de dop si nu a curs tot lichidul; intr-un fel a fost bine, ca a ajutat-o la nastere dar i-a intrat si in gat. De tipat a tipat imediat, dar cam galgait, asa. Mi-a dat-o s-o pup, era rosie si bucalata, Tutu m-a batut pe obraz in stilu-i caracteristic si a plecat. Anestezista mi-a mai facut o doza in epidurala, dar de durerea coaserii epiziotomiei nu m-a scutit nimeni. M-a cusut vreo 50 de minute – si col si pereti si epizitomie... M-a mutat la postpartum, a venit si barbatu putin, mi-a aratat poze cu Nori, era asa frumoasa...

In maternitate n-am stat decit 2 zile, am nascut luni dimineata si miercuri la prinz plecam. Cu laptele stam bine, inca ne acomodam una cu cealalta... Ma uit la ea si nu-mi vine sa cred ca ... e... ca e ea si ca e a mea... Mi-am dorit atit de mult un copil incit uitasem ce-mi doresc de fapt. Mi-am tot fixat tinte pe termen scurt si am renuntat demult sa imi mai imaginez cum e sa-ti tii copilul in brate si sa te umpli de bucurie si de recunostinta...

Da, asta era atunci... Între timp am aflat de ce sentimentele de tătic nu existau, de ce am plâns şi suferit atât toata sarcina... Am conştientizat că nu i-a licărit niciodată nimic în ochi...

Dar mie tot mi-e dor de Nora mică. Într-un fel, aş vrea să mai am un copil. Lăsând la o parte faptul ca acest lucru este imposibil deocamdată din mai multe motive, cred că m-aş simţi extrem de vinovată şi trădătoare faţă de Nora. N-aş putea s-o privez de toată dragostea mea... Nu pot să-i fac asta... Mi-e atât de dor de Nora mică...

Sfânta terapie prin shopping

2009-06-25T00:24:00.010+03:00

Ieri am avut o zi din acelea mohorâte în care-ţi vine să te culci la loc, să te mai trezeşti o dată că poate de data asta iese mai bine.

Problema principală a fost că m-a lovit briza de depresie. Nu depresie depresie, ci gânduri menite să-ţi strice ziua. Regrete nerostite la timp şi îngrămădite toate într-o singura frază, spusă dintr-o suflare. Frustrări şi amărăciuni de care chiar nu aveam nevoie.

Mi-e ciudă că nu pot să stau mai mult acasă să-i fac Norei mâncare aşa cum trebuie...

Mi-e ciudă că n-am reuşit să dau înapoi beleaua de premergător şi mă tot împiedic de el prin casă...

Mi-e ciudă că de bine ce au intrat banii de CIC, mai am puţin şi-i termin...

Mi-e ciudă că nemernicii ăştia din bloc mi-au calculat penalităţi de întârziere la întreţinere, în condiţiile în care i-am anunţat acum 3 luni că n-o să am bani. În schimb, vai, vai ce compătimitori sunt la adresa mea...

Mi-e ciudă că trebuie să cheltui banii de botez ai Norei ca să plătesc ultima rată la celulele stem, pentru că taxu n-are de gând să-mi dea vreun ban. Cică n-are.

Mi-e ciudă că m-am zgârcit şi n-am luat căruţ Stokke, iar acum trebuie să stau în patru labe dacă vreau să-i dau Norei să mănânce afară...

Mi-e ciudă că Inglesina (caleaşca prinţesei) s-a stricat cumva şi că o să trebuiască să alerg să-l repar...

Mi-e ciudă că am slăbit îngrozitor şi că arăt mârţogită...

Mi-e ciudă că Nora n-are un tată care să vină să ne ia din parc, şi la a cărui vedere să se bucure şi să chiuie...

Mi-e ciudă că încă îmi mai bate inima când mă apelează pe messenger sau mă sună...

Mi-e ciudă că îmi doresc încă un copil şi n-am cu cine să-l fac...

Mi-e ciudă că mă apucă stările astea...

Dar asta fost ieri. Azi am făcut shopping. Mi-am luat minerale noi, am comandat hăinuţe noi pentru bebe, am antamat un sling şi... mare achiziţie mare, mi-am luat o autofiletantă. Am luat-o de la Bricostore şi am primit cadou un soi de geantă de scule dar zău că-i frumoasă şi merge şi ca geantă de bebe. Numai ca-i verde şi scrie Bosch pe ea.

Deci, cine are nevoie de o surubelniţă şmecheră cu acumulator sau are de dat găuri în lemn sau în oţel, are fata! Mi-am dorit-o mult de tot. Mai urmează şi alte scule mici, patent, cleşte, burghie, etc, numai bune la casa femeii singure şi multitasking.

Aşa că mi-am mai revenit. Nu mă ţin banii să mă vindec de toată starea proastă pe care o am, dar merge. Cum spuneam în titlu, terapia prin shopping funcţionează fără greş. O recomand cu toată inima.

În altă ordine de idei, acum o săptămână am divorţat. De data asta chiar am simţit ceva, şi cu siguranţă a fost ceea ce trebuie, adică uşurare. Am ieşit cu zâmbetul pe buze, de mulţumire şi pace. Evident că de-atunci dragul meu fost soţ a avut grijă să-mi strice zen-ul...