Silogism

- Brăţara mea are pietre p'eţioase, mami.
- Da, mami.
- Pietrele p'eţioase strălucesc, mami.
- Da, mami, strălucesc.
- B'ăţara mea e strălucitoare, mami!

Nora la 3 ani, 5 luni şi 2 săptămani.

Zoe

Din această dimineaţă, familia e mai mare. A venit Zoe, surioara Sofiei şi verişoara Norei.

Să ne trăiască. Să fie sănătoasă. Să aibă ursitoare bune. Sofia le-a convocat deja pe Fauna, Flora şi Vreme bună. Nora îi aşteaptă primul râset, să se nască o zână.

Date tehnice: cezariană, 39+, 3480 g, 49 cm.

Peter Pan

Am recitit de curând Peter Pan. După vreo 10 ani, cred. Poate şi pentru că Nora este în perioada desenelor animate cu Degeţica, cărticica mică mi-a atras atenţia din bibliotecă. Îmi aminteam ceva, dar nu chiar tot, şi oricum, nu mică mi-a fost surpriza să constat că acum, cu ochi de mamă, o văd cu totul altfel.

Peter Pan nu e copil. Sau nu e numai copil. E de fapt un adult care nu vrea să fie adult şi face pe copilul. Pentru un puşti cu "toţi dinţii de lapte" are nişte reacţii sau expresii care nu sunt de copil: "Eu sunt tinereţea, sunt bucuria, sunt un pui care şi-a spart singur oul.".

Toţi copiii vor să crească, pentru că aşa le e firea, să se facă mari, să facă lucrurile pe care acum nu au voie sau nu pot să le facă. N-au suficientă conştienţă de sine cât să-şi dea seama de statutul lor privilegiat de copil, vor doar să crească. Să rămână mici e aproape tragedie. 

E, Peter Pan nu vrea să crească. Ştie el de ce. Are uneori gândirea unidirecțională, naivă şi răzbunătoare a unui copil. Când s-a întors la mama lui, la un moment dat după ce a zburat de acasă, a găsit gratii la fereastră şi un bebeluş nou în camera lui. De aici a tras concluzia ca mamele sunt rele, sau mă rog, nu sunt bune. Nu i-a trecut nici o secundă prin minte că mama lui a pus gratii la ferestre să nu zboare şi celălalt copil. 

Şi totuşi, caută o mamă, de aceea o aduce pe Wendy, să le fie mamă băieţilor rătăciţi. Dar se pare că mama foloseşte la spus poveşti, cârpit şosete, pus la culcare, gătit şi dat doctorii.

Într-un fel, mă sperie ideea că doar asta văd copiii în mamele lor. Refuz să cred că sunt doar "caregiver" în ochii Norei şi că ar putea să mă uite, aşa cum băieţii şi-au uitat mămicile. 

Şi totuşi Peter Pan e adult. Uneori. E conştient că băieţii au nevoie de o mamă. Nu, nu şi el, doar băieţii. Pentru că el se comportă ca un tată. Îi apără, îi învaţă, are autoritate asupra lor, are grijă de ei. Când îşi aduce aminte. Pentru ca Peter Pan uită cam tot ce nu-i convine. Sau spontan, devenind "unreliable". Că doar e copil.

Trăieşte într-un Neverland, fugind de lumea reală, mai mult singur de fapt, fără să-şi asume nimic. Nici viaţa de copil, nici pe cea de adult.

Sunt destul de tulburată după o lectură ce trebuia să fie amuzantă şi uşoară. E plin de Peter Pan-i printre noi.

La început a fost foşnetul

După ce am născut, tot organismul eu s-a adaptat maternităţii. Lăsând la o parte transformările fiziologice, toate simţurile sau devenit foarte acute, întru protejarea progeniturii. În afară de plânset, între mamă şi copil se creează un întreg sistem de semnalare, propriu fiecărui astfel de tandem. Când plânge, e evident că îi e foame, că s-a trezit, că are o nevoie de vreun fel. Dar înainte de plânset...

E, la început de tot, când era ora de masă a Norei, începea foiala în pătuţ. Foială tip foşnet, destul de uşor de perceput, întrucât eram la un metru de ea. 

După foşnet, a fost plescăitul. Se pregătea de supt cu voce tare. Mai aveam aproximativ un minut să ma dezmeticesc de-a binelea ca să ajung la ea înainte de a începe să plângă. 

Apoi îşi sugea degetul cu zgomot. Fleoşc, fleoşc, fleoşc. Perfect peceptibil de la mine din dormitor şi prin uşile închise.

De-a lungul timpului, şi cu mine s-a petrecut un fenomen interesant. Lăsând la o parte acuitatea de care dădeam dovadă în a percepe aceste mici zgomote, ceva din mine mă trezea înainte de a se trezi ea. Fie că era de 8 sau de 2 ori pe zi. Mă trezeam şi ascultam. Încă la mine în pat, după uşile închise, aşteptam semnalul de chemare. La început, era absolut matematic; acum, mare fiind, mai sunt momente când mă trezeşte ea din somn. Dar e normal să fie aşa. Nevoile ei nu mai sunt la fel de acute ca în bebeluşie.

Când a început să gângurească, gângurea.

Mai târziu, când a început să vorbească pe limba ei, ţinea conferinţe cu mocârcile, cum le spun eu găştii de pluşuri cu care doarme în pat. Stăteam în pat şi o ascultam şi râdeam de una singură. Le vorbea cu atâta convingere, le povestea chestii nemaiauzite. A fost o perioadă minunată, mă trezeam în fiecare dimineaţă cu un zâmbet larg şi fericit pe faţă.

După, a descoperit că poate să mă cheme direct. Mama, mami şi interesantul mami-co, spus exact aşa, cu pauză, şi fără diacritice. Mamiii-co! În pat, dincolo de uşi mă bufnea râsul. De unde i-o fi venit ei mamic-co, nu ştiu, că a putea să pronunţe foarte bine şi mămico.  

Apoi a apărut Mariana. Trădare! Când se trezea, nu mă mai striga pe mine, ci striga Manana! tare, răspicat, să nu cumva să rămână neauzită. Nu ştiu cum reuşeste să-şi dea seama că e weekend şi atunci n-o mai strigă pe ea, ci pe mine. 

Pe măsură ce şi-a dezvoltat vocabularul, chemările au devenit explicite: Mami, bino! adică să vin. 

De-a lungul timpului m-au binedispus şi relaxat chemările ei matinale, dar de surprins, nu m-a mai surprins de mult. Evolua, dar evolua într-un sens previzibil, în funcţie de dezvoltarea limbajului. 

Cea mai nouă, ultima descoperire în domeniu este: Alexandra, binooo dă jos din pat la mine. Ce poţi să mai zici, am râs pe înfundate cu nasu-n perne, şi până n-a strigat mami nu m-am dus. 


L.E. Undeva, între momentele descrise mai sus, a mai fost o etapă: cea în care bătea în perete. Se ridica în picioare în pătuţ şi bătea cu palma în perete. Funcţiona foarte bine, că mă trezeam sigur de la bubuituri.

No strings attached

Am fost la film. Fără obligaţii, cum a fost el tradus în română. De Valentine's day, coincidenţă sau nu, nu mi-e încă lămurit.

Gustul pregnant care mi-a rămas este că nu e film de văzut într-o zi destinată declaraţiilor şi promisiunilor. Cam tot ce s-a spus şi făcut într-o zi ca asta e pus brusc sub un nemilos semn al întrebării. 

Status quo prius

Acum câteva zile m-a tulburat rău postarea Adei, cea despre divorţ. A făcut să sune din asta o chestie ce poate fi abordată managerial. Planificare, organizare, coordonare şi control. Desigur că în prag de divorţ trebuie să existe şi o latură pragmatică a problemei ce nu poate fi deloc ignorată, dar nu e numai atât.

Zână? Nu, mulţumesc...

Astăzi am pus umărul la o faptă bună. Nu pot să-mi asum nici un credit, ideea n-a fost a mea, rezolvarea n-a fost a mea, eu doar am înlesnit comunicarea între părţi, să zic aşa. Dar contextul este zguduitor. 

Eu nu sunt genul care să vrea să se lase impresionată de cazurile umanitare. În sensul că nu mă hrănesc cu suferinţa oamenilor. N-am cunoscut pe nimeni care să treacă prin aşa ceva, nici dintre cei apropiaţi, nici măcar cunoştinţa unei cunoştine. La campaniile umanitare la care am donat până acum, de regulă pentru copii, am citit transversal informaţiile, şi atunci când am avut de unde, am dat un bănuţ. Nu am vrut să văd filmuleţe, reportaje TV, acte medicale, fotografii sau să citesc cu sufletul la gură ultimele noutăţi. Poate, de fapt sigur, face parte dintr-un sistem de auto-protecţie. Să nu trăiesc ce-am trăit azi.