Vulcanul

A fost o dată un vulcan. Frumos, măreţ, ca toţi vulcanii. Avea păşuni înverzite la poale, păduri dese pe abrupturi, pârâuri limpezi printre pietre, izvorând parcă de niciunde. Doar sus, spre vârf, era golaş, neprimitor, doar bolovăniş şi stânci ascuţite.

De la depărtare, părea liniştit. Doar măreţ şi impunător şi atât. Aşa, ca un monument al naturii, o dovadă a puterii inimaginabile pe care o are planeta. Era brăzdat adânc de crevase lungi şi şerpuite, cioturi de stâncă, coaste abrupte, prăpăstii fără fund, toate dovezi ale unui trecut greu şi zbuciumat. Aproape de vârf, dintre stânci şi bolovani, răsăreau invizibile fire de abur; dacă l-ai fi atins cu palma, i-ai fi simiţit tremurul. Dar vârful era sus şi nu era drum până acolo.

Înfipt în pustietate, vulcanul era singur. Solitar. Unic în lumea lui. Într-o zi, vulcanul a văzut o femeie. Şi i-a plăcut. I-a plăcut mult. Sătul de turiştii care veneau, făceau poze cu frumuseţile lui şi apoi plecau fără să se uite înapoi, a invitat-o să stea. Să stea mai mult. I-a oferit o pajişte frumoasă, lângă pădure şi lângă lac, şi a invitat-o să rămână. 

- Hai stai, rămâi cu mine. Sunt tare singur. Şi e frumos aici.

- Da, e frumos, dar... tu... tu eşti... un vulcan... răspunse nesigură femeia

- Da... sunt un vulcan... şi plecă ochii cu tristeţe

- Dacă... hmmm... erupi? Ştii tu, cenuşă, lavă, pietre împroşcate, cutremure, treburi de-astea de vulcan...

- Mda, ce pot să zic... Da, poate o să răbufnesc într-o zi... poate nu... nu ştiu nici eu... Lasă, mai bine nu rămâne, du-te... Nu vreau să-ţi fac rău... Du-te şi tu cum s-au dus atâţia...

- Ei, hai, nu vorbi aşa... e frumos aici la tine... îmi place mult... voi rămâne. Îi răspunse femeia zâmbind.

- Bine, tare mă bucur... Hai să-ţi arăt împrejurimile, spuse vulcanul vesel şi voios.

Femeia era încântată de toate câte i se ofereau. Era minunat pe vulcan. Tot ce avusese natura mai bun şi mai frumos, pusese acolo. Şi flori, şi arbori şi păduri întregi, şi animale, şi vevriţe şi cerbi şi brazi şi meri şi peşti şi păsări şi de toate. Era ca-n rai. Vulcanul era fericit că cineva îl vedea cu totul, că-i străbătea pădurile şi-i admira pajiştile, îi mângâia animalele şi-i făcea cărări. Erau fericiţi ei doi, el vulcan şi ea om.

Într-o zi, avântându-se mai sus ca de obicei, femeia se opri la umbra unei stânci. În faţa ei, la nici doi paşi,  a tâşnit din pământ o coloană de abur. Au atins-o pe faţă doar câţiva stropi fierbinţi, dar suficienţi cât să o sperie nespus. 

- Hei, ce faci?! i-a strigat revoltată

- Hmm, nimic... Mi-a scăpat, îi răspunse el încurcat.

- Cum să-ţi scape? Era să... A fost atât de aproape...

- N-am vrut... sunt un vulcan, doar ştii... nu pot controla treburile astea i-a spus oarecum îmbufnat.

- Mda, eşti un vulcan. Uneori mai uit, răspunse ea cu tristeţe...

- Mai bine nu mai încerca să urci. E mai bine pentru tine, acolo, jos, la poale, unde ţi-am arătat. Ai ce să vezi şi-acolo. Nu mai urca! Vocea îi devenise severă şi rece. Nu mai era vulcanul care îi şoptise vânturi calde şi păduri fremătate. 

- Bine, cum zici tu. Şi coborî, simţindu-se pentru prima dată speriată şi nesigură.

Zilele frumoase au continuat, cu plimbări lungi împreună şi minunăţii la tot pasul... Dar dorinţa ei de a urca şi interdicţia lui atât de fermă îi măcina pe amândoi. Uneori erau absenţi, priveau în gol, tăceau îndelung şi amândoi ştiau de ce.

Într-o dimineaţă, ea stătea împietrită lângă lac. 

- Hei, ce-i cu tine? o întrebă el temător.

- Nimic. Vreau să ma laşi să ajung în vârf.

- Nu. De ce vrei asta? N-ai destul aici?

- Vreau să mă uit în tine.

- Nu se poate. Nici gând. Nici să nu te gândeşti. O să mori.

- N-o să mor. Lasă-mă, te rog.

- Nu! răspunse el tunător şi se cutremură tot. Am spus nu!

Undeva spre vârf, se prăvăliră pietre şi jerbe de foc se înălţară în aer. Se cutremură din nou şi mugi din adâncuri. Femeia nu s-a speriat, simţea că-l înfuriase. Doar era un vulcan, ce era să facă decât să arunce flăcări şi pietre.

O vreme nu şi-au vorbit. Scurtă, însă. El era prea frumos, iar ea era singura lui companie şi-l iubea mult. Dar nu mai era la fel. Amândoi ştiau ce se întâmplase şi nu puteau uita. 

În timp, cutremurele s-au înteţit. Probabil provocate de furia de mai demult, râurile lui fierbinţi începură să se umfle. Răsăreau tot mai des arcuri de foc şi coloane de abur.  Erau zile când ea nu putu să se plimbe nicăieri. Stătea ghemuită lângă lac, strângându-şi genunchii cu braţele, cu ochii închişi, visând la vulcanul cel bun şi liniştit, care-i şoptise atâtea triluri de păsări. Nu îndrăznea nimic. Nici să se ridice, nici să plece, nici măcar să deschidă ochii. Dacă ar fi plecat, ar fi simţit că-l trădează. Dacă rămânea, ar fi putut muri. 

Într-o zi mai liniştită, l-a întrebat:

- O sa răbufneşti, nu-i aşa?

- Nu ştiu... poate... probabil... nu ştiu...

- Vrei să plec?

- Tu vrei?

- Nu. Dar... uită-te în jur... Soarele nu se mai vede de la cenuşa ta, copacii s-au uscat... păsările au zburat... cerbii au fugit la câmpie... toate apele îţi fierb... peştii au murit... pajiştile îţi sun pârjolite...

- Faci cum vrei. Aşa sunt eu. Un vulcan. Şi ştiai de la început.

- Da, ştiam... dar atunci voiai să râmân, acum mă goneşti...

- Nu te gonesc. Aşa sunt eu. Nu pot altfel.

- Bine... O să mai rămân, rosti resemnată.

Pajiştile s-au uscat de tot, lacul aproape a secat de tot, totul era un pârjol şi-o zbatere. Fum, funingine, arşiţă, cutremurături, focuri dese, fire de lavă străluceau în noapte, sus, spre vârf. Iad. 

Cu ultimele puteri şi aprinsă de o dorinţă nebună de a-l salva, femeia porni spre vârf. În primele două treimi de drum el nici n-a văzut-o. Era prea  chinuit de propriile focuri ca să mai ştie exact unde e şi ce face. Simţea doar că e încă acolo, cumva. Nu-şi mai vorbiseră de mult, prea ocupaţi de propriile trăiri.

- Ce faci? Răsună furios în vazduh.

- Urc. Şi nu mă poţi opri.

El s-a cutremurat cât a putut de tare, stânci au căzut cu totul, lavă incandescentă a sărit în aer, cenuşa fierbinte a învăluit totul ca într-un giulgiu.

- Tot urc, să ştii. Chiar de-ar fi ultimul lucru pe care îl voi face.

- Femeie, opreşte-te! a tunat.

- Nu. Toată viaţa mea era aici, la poalele tale. N-a mai rămas nimic. Dacă am o şansă să le am din nou, o să merg până la capăt.

- Şi ce-o să faci? 

- O să ajung în vârf şi lacrimile mele te vor stinge. O să plâng în tine. Te vei opri şi totul va renaşte. 

- Nu poţi să mă stingi. Sunt un vulcan. Şi vei muri.

- Nu. Eu urc.

Şi a urcat. Oricât a cutremurat-o, oricât a ars-o cu cenuşă, oricât a dat-o îndărăt, ea a urcat. Când a ajuns la marginea vintrelor lui, priveliştea aceea a fost cel mai minunat lucru pe care îl văzuse vreodată. Atâta forţă, atâta zbatere, atâta furie gemând în el. Lacrimile au început să-i curgă pe obraji. De dragoste, de furie, de neputinţă, de durere, de uimire, de emoţie, de speranţă, de fericire... Toate sentimentele din lume, şi bune şi rele, agonie şi extaz, le-a simţit doar o clipă. Când primele ei lacrimi l-au atins în adâncuri, toata lava lui fierbinte a mugit dureros şi s-a ridicat învolburată către cer, inghiţind-o.