Se afișează postările cu eticheta Ale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ale. Afișați toate postările

joi, 19 august 2010

Vulcanul - continuare

Femeia s-a trezit buimacă de visul ameţitor ce-l avuse. Stătea ghemuită la rădăcina unui copac şi încă nu se dezmeticise prea bine.

Nu visase chiar tot: în jurul ei erau tot fum, cenuşă, lavă, abur, fulgere, pucioasă. 

Nu-i era clar dacă visase sau chiar fusese acolo sus. Senzaţia aceea de cunoaştere a tuturor sentimentelor din lume era extrem de reală şi o tulbura cumplit. Acum ştia, văzuse, dar nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva este doar imaginaţia ei. Nu, nu şi-ar fi putut imagina niciodată aşa ceva.

S-a ridicat şi a plecat. Primii paşi i-a făcut repede, să nu cumva să se răzgândească. Apoi s-a oprit brusc şi a început să calce cu paşi mărunţi, în ritmul lacrimilor ce cădeau domol spre pământul încins. Plângea de dor, de teamă, de ciudă, de furie, de neputinţă. Simţea că-l trădează. Simţea că se trădează pe sine. În sufletul ei era un vârtej infernal. Şi totuşi mergea mai departe. Cu paşi mici, că poate el o va vedea şi o va opri. Dar destul de mari ca să se depărteze. 

S-a uitat în urmă de câteva ori, întâi doar o privire, apoi s-a întors cu totul. Ca să-l mai vadă o dată, să nu-l uite, să îi râmână imprimată imaginea lui. A tot sperat  că o va vedea şi el şi va încerca să o oprească. Dar printre norii de fum nu se vedea nimic. Cu fiecare speranţă deşartă plângea mai tare şi ritmul paşilor creştea.

De-acum alerga. În mintea ei se învălmăşeau toate: şi pădurile verzi, şi aburul dintre pietre şi cântcele  păsărilor şi imaginile acelea fantastice din inima vulcanului şi conversaţiile nesfârşite şi cenuşa şi lava şi tunetele...

În urma ei, vulcanul exploda. Printre zgomotele de infern, i s-a părut că îl aude spunând Îmi pare rău. A tresărit o clipă, dar în haosul acela, nu putea fi decât imaginaţia ei...

miercuri, 30 iunie 2010

We strive. But keep failing


Noi, femeile, adică.
Eu cred că feminismul e praf în ochi. Toată viaţa ne străduim să demonstrăm că putem. Nouă însene, părinţilor, prietenilor, femeilor din jurul nostru şi duşmanilor ancestrali, bărbaţilor.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Vulcanul


A fost o dată un vulcan. Frumos, măreţ, ca toţi vulcanii. Avea păşuni înverzite la poale, păduri dese pe abrupturi, pârâuri limpezi printre pietre, izvorând parcă de niciunde. Doar sus, spre vârf, era golaş, neprimitor, doar bolovăniş şi stânci ascuţite.

luni, 30 noiembrie 2009

Pe gheaţă

La propriu. Am fost la patinoar. La Afi Palace Cotroceni. Cu buna mea prietenă, L., cu fiul ei, cu naşa Norei şi cu fiul ei. Patru domniţe şi doi domnişori. De când am văzut patinoarul, de la shoppingul cu Ada, mi-au sclipit ochii şi am zis că vreau şi eu.

N-am mai patinat de cel puţin 10 ani. Dacă nu mai bine. Am plătit biletul, 12 RON, închirerea de patine, 10 RON şi dă-te Alexandra pe gheaţă. E ca mersul pe bicicletă. Nu se uită. La început mai tremurat, pe lângă mantinelă, apoi din ce în ce mai sigur, în rând cu toată lumea. Care lume era multă rău. Numai copii. Şi puţinii adulţi de pe gheaţă însoţeau copiii. Şi io, capra printre ei. Prietenele mele au rămas pe margine, cu Nora, iar eu cu băieţii am patinat o oră jumate.

A fost minunat. Întâi cătinel, apoi mai curajos, am făcut şi o întoarcere la un moment dat. Sentimentul acela de plutire pe gheaţă e incomparabil cu altceva. M-am simţit fericită.

Iaca şi dovada:


Acum aştept febra musculară.  

vineri, 16 octombrie 2009

Târgul de animale, păsări, flori şi maşinării

Sau INDAGRA.

Mie îmi place la târg. Să casc gura şi să aflu chestii. Am mai spus. Aşa că azi, în a doua zi de Indagra, am îmbrăcat copilul gros şi am purces. Când am ajuns, şoc: parcarea plină ochi. Nu m-am aşteptat să fie atât de aglomerat. Am găsit un loc bun, că zâna mea e mereu la lucru, am montat căruţul, deşi m-am jurat că nu-l mai iau, am pus copilul în sling, şi năucă de minunile din jur, am luat la bătut târgul.

joi, 8 octombrie 2009

Nucile de spălat. Bergamota e mai tare ca lavanda


Later edit: Din pricină de stilistică titlul suna agramat. Scuzaţi.

Ca orice mămică în plin proces de hrănire a odraslei din dotare, am o problemă cu petele. De fructe. De biscuiţi. De zacuscă. De piure cu diverse. Obosită de ineficienţa lui Roz şi uiţi de pete, am căutat pe net ceva soluţii noi. Am găsit magicul, magnificul săpun cu bilă de bou. Măcinată de curiozitatea descoperirii, caut review-uri, articole, păreri. În general favorabile, dar cam de reclamă, aşa. Da, e bun, funcţionează, dar n-a zis nimeni: aveam o pată de grăsime/suc de struguri/banane şi au ieşit aşa şi pe dincolo.Dau să-l comand, nu prea e pe stoc pe nicăieri. Mda.

Dar tot cercetând, am găsit o chestie nouă: nucile de spălat. Indicaţiile şi informaţiile arată cam aşa, dar eu vă spun ce-am înţeles: sunt nişte nuci care conţin saponină. Adică o substanţă naturală care face clăbuc şi spală.

miercuri, 7 octombrie 2009

Am pisică de dat

Speram să nu scriu niciodată acest post. Îl scriu cu lacrimile înnodate sub bărbie şi cu mâţa în cauză în braţe. O am pe Bela de 12 ani. Am plecat cu ea de acasă, m-am mutat de două ori cu ea după mine, m-a însoţit peste tot. Nu m-am gândit niciodată, sau mai bine spus, mi s-a părut de neconceput ideea că la un moment dat, ar putea deveni indezirabilă.

No Zen

M-am întristat. Neşte cucoane îmi stricară frumuseţe de zen. Discuţia zero e aici, cu comentarii ulterioare. Pentru cine n-are timp sau răbdare să citească, e vorba de un comentariu nepotrivit la adresa mamelor care îşi alăptează copiii mai mult de şase luni, eventual în public. Şi cum o să ajungem noi toate nişte umflate nespălate şi cu părul vălvoi. Apoi discuţia a luat-o razna cu un atac incredibil la adresa Alinei.

Nu m-am băgat în discuţie că nu mă mai ţineau nervii. Poate am greşit şi trebuia să îmi apăr cauza. Că şi eu sunt una d'alea. Nora are 10 luni acuşica şi e încă alăptată. Ptiu, în public, când situaţia o cere.

Ce m-a deranjat cel mai mult au fost acuzele că maternitatea te deşteaptă şi te schimbă spiritual. Şi că devii o anonimă ştearsă pentru restul lumii. Că da, oricât de adevărate sunt aceste lucruri, erau formulate ca nişte acuze şi nişte atrocităţi. Ba mai mult, mai şi defilăm cu neuronu' îmbogăţit de experienţa maternităţii.

luni, 28 septembrie 2009

Stop


Christina Aguilera-Fighter

M-am înfuriat. Gata. S-a terminat cu lâncezeala asta existenţială. M-am săturat să fiu tratată altfel decât trebuie.

Şi sunt tratată aşa pentru că merit. Pentru că permit eu asta. Gata. Până aici. Nu mai pot să-mi trăiesc viaţa în reluare, parcă aşteptând ceva. Godot nu vine. Şi ştiu asta de la 15 ani, când am văzut piesa. La ce folos mă prefac acum că "ştii, că poate totuşi, că de fapt, că poate vine..."

miercuri, 23 septembrie 2009

A venit un băieţel

La noi în familie sunt numai fete. Care au făcut şi ele tot fete. Suntem 4 verişoare cu câte o fetiţă fiecare.

Taţii noştri, veri între ei, au fost terminaţi când ne-am născut noi, că nu le duce nimeni neamul mai departe. Nu ştiu ce li s-o părea atât de important, că nu suntem neam regal şi nici măcar mai de viţă nobilă... Pentru ei contează. Apoi am făcut şi noi tot fete. A fost dureros să-i vezi căutând în noile fiinţe asemănările cu vechile fiinţe. De parcă de asta se născuseră... În fine.

În ordine cronologică, sunt aşa: Rucsandra, Ana, Sofia şi Nora.

"Neamul", aşa cum îl recunosc eu, are un anume aspect: bărbia ascutiţă, nasul cârn, ochii verzi şi părul cânepiu. Despre caracter nu mă pronunţ. Băieţii, taţii noştri, zici că-s fraţi, au preluat toţi aceste caracteristici. Dintre fete, numai eu sunt aşa. dintre copiii noştri, numai Sofica. Parţial Nora, care are ochii încă albaştri, nasul cât un buton, iar bărbiţa ascuţită e pusă în inferioritate de obrăjorii bucălaţi. Părul corespunde.

E, dar iată, ieri, la 14:40, s-a născut Andrei. 3700, 53 cm. Perfect. Prima mamă dintre noi e mămică din nou. Înseamnă că urmăm noi. Noroc că-s ultima.


vineri, 18 septembrie 2009

Târg

Mie-mi place la târg.

Expoziţii d-astea cu chestii. Eu sunt uşor agorafobă, în sensul că mă ia cu leşin în spaţii largi, dar dacă sunt populate şi nu le mai văd vastitatea, sunt ok. Prin urmare, un Romexpo plin de oameni, obiecte, standuri, pliante, broşurele, promoteri, etc, mă face să mă simt bine.

La Romexpo, că-i aici în cartier, târgurile încep de regulă joia şi ţin până duminică. Programul zilnic este 10-18, cu excepţia ultimei zi, când este deschis până la 16. Cea mai bună zi de târg e prima. Fără discuţie şi fără excepţie. Joia toţi expozanţii sunt bine dispuşi şi vorbăreţi. Nu este aglomerat, cel mult se mai fac reportaje TV pe ici colo. Vineri deja s-a dus vorba-n târg că e târg, programele de serviciu se termină mai repede, lumea începe să se bulucească. Sâmbăta şi duminica, omor.

luni, 14 septembrie 2009

Aniela

(Play şi citeşte)

M-am uitat la Aniela. Pentru cine nu are asemenea preocupări, e ultima producţie Acasă. Eu nu sunt neapărat stilul telenovelistic, dar de ceva ani încoace fostul meu soţ m-a introdus în această lume şi vrând nevrând am început să mă uit la producţiile Acasă.

Cam în fiecare an, Acasă tv a avut două producţii paralele: una principală, şmecheră, cu distribuţia răsunătoare, bani mulţi şi rating de două cifre şi una mai "sărmană", uneori alternativă, cu bani mai puţini şi aşteptări pe măsură. Fostul meu soţ a lucrat mereu în linia a doua tânjind mereu la prima. Negându-i profesionalismul doar pentru că nu făcea parte din ea. Ei, iaca, i s-a împlinit visul. Acu e director de imagine la Aniela.

miercuri, 9 septembrie 2009

De ce nu scriu

Îmi răspund şi mie şi vouă, în caz că vă întrebaţi.

Pentru că nu-mi vine.

Pentru că n-am idei. Am mintea goală, goluţă. Arată ca un deşert din ăla american, prăfuit roşcat, peste care se rostogoleşte lugubru un ghem de paie (sunt convinsă că e o bălărie specială care se rostogoleşte aşa cu scopul reproducerii).

Pentru că sunt depresată. Să zic deprimată e prea mult şi sună neîncurajator. Depresatul e forma nevinovată, glumeaţă şi de-ne-luat-în-serios a depresiei. Dar tot aia e, să fim serioşi.

Pentru că mi-e urât. Da, sunt singură, singuratică şi însingurată. Pentru că nu mai vreau să fiu aşa şi n-am cum să fac să schimb situaţia asta.

marți, 8 septembrie 2009

Determinarea determinării

Dacă mai aud o dată "determinare" pe post de "hotărâre", fac icter!

Printre alte distorsiuni recente ale limbii române, asta e maximă. Dacă doar/decât e lucru fin şi numai pentru cunoscători, asta mi se pare prea de tot.

Mi-a sărit ţandăra azi când l-am auzit pe stimabil domn preşedinte, la lansarea primei maşini Ford produsă integral la Craiova. Deci muncitorii au fost extrem de determinaţi, domle!

Nu că preşedintele ţării ar trebui să fie un al doilea Pruteanu, dar este înconjurat de o ceată de consilieri a căror treabă e fix asta! Să se îngrijească ŞI de folosirea corectă a limbii române.

În DEX scrie aşa: DETERMINÁT, -Ă, determinați, -te, adj. 1. Care a fost precizat.care a fost stabilit. 2. (Despre cuvinte sau propoziții) Al cărui sens este precizat de alt cuvânt sau de altă propoziție. – V. determina. Cf. fr. d é t e r m i n é.

Numai în Webster determinatu' are sensul atât de chinuit de noi:
Main Entry: de·ter·mined
Pronunciation: tər-mənd\
Function: adjective
1. having reached a decision: firmly resolved "determined to be a pilot"
2. showing determination "a determined effort":characterized by determination

Gata, mi-a vărsat oful determinat de determinaţii ăştia.

sâmbătă, 29 august 2009

Nu pot aşa

Mă simt obosită. Foarte obosită. Mă oboseşte permanenta luptă cu mine şi cu ceilalţi. Vreau prea multe şi totuşi nu vreau nimic. Vreau multe de la mine şi nu vreau să-i deranjez pe ceilalţi. Vreau să am puterea să nu am nevoie de nimeni. Mă supăr pe mine când nu reuşesc. Şi rămân supărată mult timp. Apoi îmi fac un cadou, ca în orice cuplu care se respectă. Atunci mă iubesc din nou şi reuşesc să mă găsesc din nou frumoasă şi deşteaptă.

Mi-am luat un cuţit nou de la IKEA. Foarte bun, minunat chiar. Asta drept împăcare pentru că o săptămână întreagă am avut ajutor în casă şi eu n-am făcut mai nimic. Aha, deci nu sunt chiar aşa independentă cum voiam. Pus bot, întristat brusc, cumpărat cuţit, zâmbit din nou.

Timp de două săptămâni, soră-mea n-a fost acasă, plecată cu Sofi cu tot. Mi-am spus că o să mă descurc, că până la urmă, nu-i normal să stau pe capul ei toată ziua doar pentru că eu sunt singură şi simt nevoia de companie. N-am reuşit. Am sunat-o zilnic. Acum sunt supărată rău pe mine şi nu ştiu cu ce cadou m-aş putea împăca. Am aşa o idee... Mă duc la BIFE săptămâna viitoare.

Trebuie să demonstrez, mie şi altora, că pot trăi singură. Că pot să-mi construiesc o viaţă de una singură. Că nu depind de nimeni. Că pot. Că nu e greu. Ba dimpotrivă.

Uneori stau şi mă gândesc că problema mea nu este reală. Că şi măritată (mă rog, într-un cuplu, nu neapărat formalizat), dacă aş fi, aş fi tot singură toată ziua, că bărbatul probabil ar munci. Nu ţine.

Oricât n-aş vrea eu să accept, existenţa unui bărbat îţi dă un sens. Un alt sens. Găteşti nu ca să te hrăneşti, ci ca să bucuri pe cineva. Speli şi calci nu ca să fii curat, ci ca să ţi se încânte privirea. Eşti frumoasă nu pentru că ai mineralele potrivite, ci pentru că îţi strălucesc ochii. Zâmbeşti pentru că sufletul îţi râde. Cânţi nu pentru a distra copilul, ci pentru că aşa îţi vine.

Chiar dacă aş sta singură toată ziua şi aş face exact aceleaşi lucruri pe care le fac acum, le-aş face altfel, ştiind că la sfârşitul zilei vine răsplata mea. Acum, când adoarme Nora, nu se întâmplă nimic. Nu aştept nimic. Nu trăiesc nici o nerăbdare.

Mă păcălesc singură crezând şi luptându-mă cu mine să cred că se poate trăi aşa. Nu se poate. Dacă pun în balanţă plusurile şi minusurile vieţii de mamă singură, mie îmi dă cu minus. Pentru mine e nefiresc. E incomplet. Lipseşte ceva. Şi orice lucru pe care îl fac ca să mă prefac că e totul bine, îmi cere un efort imens. Care mă oboseşte. Rău.

miercuri, 26 august 2009

Răspiua pe bune

De data asta, chiar am net. Al meu, al meu, nu de prin vecini. Sunt datoare cu sfârşitul de la povestea alăptării şi cu jurnalul Norei pentru toate proaspetele mămici, dar acum, cu dedicaţie specială pentru Maria Mirabela.

De mâine.

marți, 11 august 2009

Frustrare maximă

Deci io cedez nervos. Îi urăsc pe ăştia de la RDS. Nu am net nici acum. Prind câte o liniuţă de semnal wireless de undeva de prin vecini, şi numai dacă stau chircită şi cu mâna pe post de antenă. De la sormea nu mai pică nimic, nu ştiu de ce, iar timp n-am decât seara, deci nu pot să mă duc la ea peste zi să mă destrăbălez în eter.

Nu vă puteţi imagina ce frustrată sunt. Maxim.

miercuri, 5 august 2009

15 puncte

Adică maxime. Adică atâtea câte trebuie. Adică de marţi sunt pe şosele.

Mulţumesc celor care au avut un gând bun şi pentru mine.

Răspiua

Sau pe-aproape. Încă n-am net, merg pe wireless-ul destul de slab de la soră-mea. Că ăştia de la RDS n-au mai avut încă un modem când au venit azi să monteze la ea. Aşa ca eu mai aştept. Sper să nu pierd şi bruma de semnal care vine de la ea. Tot e bine.

Ca să fiu scurtă, scurtă, că-i târziu, mâine (de fapt azi) mă duc să dau examen să-mi iau permisul mai devreme. L-am picat deja o dată. Aşa că puteţi să ţineţi pumnii la un biet pieton amărât lovit de ghinioane ca recolta de grindină.

Good to be back.

vineri, 24 iulie 2009

Cum m-am mutat eu în trei acte

Actul 1 – Luna neagră still kicking

Miercuri, când de altfel, moş tataie m-a anunţat că nu mai vine, la ultimul transport către Jiului, deci vreo 4 jumate dupămasa, mă sună de jos să-mi spună că maşina nu mai porneşte. Mi s-a făcut rău instantaneu. Nora dormea, eu aveam în vizită o mămică cu doi copii (3/1 an) care îl aşteptatu pe tătic să vină să ia acvariul. Acvariu pe care stimabilul fost soţ nu s-a învrednicit să-l ia cu el când a plecat. Las musafirii în casă cu rugâmintea de a-mi da un bip când se trezeşte Nora şi cobor la epavă.

Afară, 38 de grade. Eu năduşeam oricum de nervi şi de ciudă. Doamnă, nu mai porneşte, am deschis capota, o fi electromotorul, alternatorul... Îi arunc printre dinţi: nu-i de la motor şi trântesc capota ostantativ. Ştiam eu că atunci când se blochează volanul, asta nu mai face nici o mişcare de nici un fel până nu-l deblochezi. Intru în maşină, bag cheia, pâr-pâr-pâr poc, vorba reclamei. Hait, ăsta e sunet de baterie moartă. Dar cum e posibil la un diesel, care are consumul mai mic şi la o maşină care a funcţionat perfect până acu’ o juma’ de oră? Moş tataie cică s-o împingem. Găsiţi doi musculoşi, daţi-le ceva să împingă maşina, că sigur porneşte. Domnule G, dieselu’ nu se împinge! Punct. Eu n-o împing. Dar să ştiţi că împinsă porneşte imediat. N-o împing nicăieri şi vă rog să nu mai insistaţi. Îmi venea să-l strâng de gât.

Chiar dacă se putea întâmpla oricui, faptul că mşina s-a stricat pe tura lui mă făcea să-l găsesc vinovat de necazul meu. Opreşte un nene lângă mine să mă întrebe unde e cofetăria Alice, io îl întreb dacă îmi dă şi mie nişte curent. Mă duc sus, iau cablurile, verific musafirii, copilul, şi cobor. Aranjăm maşinile de transfer, punem cablurile, maşinuţa mea nimic. Te pomeneşti c-o fi electromotorul, alternatorul sau nu ştiu ce piesă cu b. După vreo jumătate de oră de dogorit de soare şi de capotele încinse ale maşinilor, nenea cu cofetăria pleacă trist că nu mă poate ajuta. În tot acest timp, tataie făcea treişpe paişpe pe lângă noi. Până la urmă, a încărcat maşina lui cu tot ce era într-a mea şi le-a dus el în Jiului.

Am sunat un prieten, mi-a zis că vine să mă scoată din belea, vede el cum, eu dau să închid maşina. Hait! Fără baterie, nu se închide. N-am ţâmburuşi din ăia la uşi, iar ială n-am decât la uşa mea. Celelalte trei plus portbagajul rămâneau deschise. Sun la Renault să-mi zică cum să închid maşina dacă nu mai am baterie. S-a rezolvat, nu se poate. Fără baterie, închiderea centralizată nu funcţionează, adio încuiere. Mă trag pe o bancă mai la umbră şi păzesc maşina. Gest orecum inutil, pentru că era ziua în amiaza mare şi n-aveau ce să fure din ea.
Tâmpită de căldură, mă duc sus la musafiri. Între timp se întregise familia, chirăiala ca la balamuc, toţi se bălăceau în pietrişul de pe fundul acvariului, se jucau cu peştii, lăcăraie şi nisip prin toată casă. Altfel, veselie şi voie bună. Nora se trezeşte şi ea. O ia soră-mea în primire.

Vine prietenul meu cel priceput la maşini. Mda, nu mai e baterie, hai că-ţi dau eu curent. Când dădeam eu la cheie, i se stingeau lui farurile. Zice contemplativ: Eu cred că e-n scurt (scurtcircuit adică). Cum naiba se scurtcircuitează o baterie de maşină?! Şi mă pocneşte: Semnalul! Ăla frecat în sus şi în jos până nu mai ştie unde-i susul şi unde-i josul. Deci tot moş tataie de de vină.

Facem o probă cu bateria altei maşini, pornea la cheie. Deci, da, bateria e buba. Decidem că e cazul să cumpărăm o baterie nouă. Mă duc sus, hrănesc copilul, conduc musafirii, cobor. Se făcuse deja 9 şi ceva. Unde mergem după baterie, că-i târziu. Stai că sun eu o altă prietenă care stă peste drum de Real, să sune ea şi să întrebe dacă au d’asta de-mi trebe mie. Norocul meu, Laura era chiar în Real şi la standul cu baterii auto erau fie mai mari, fie mai mici. Logic. Ok, riscăm să mergem în Cora. Nora deja era obosită, agăţată în sling, sugea şi moţăia.

Luăm baterie din Cora, fugim ca disperaţii să nu se închidă casele, ne tragem sufletul în maşină şi ne trăzneşte ideea că nu avem cheie d’aia tubulară de scos şuruburile care ţin bateria pe suport. Adică tot efortul nostru din seara aceea putea fi complet inutil fără cheia aia. Ajungem descumpăniţi în faţa blocului, neîndrăznind să zicem nimic... Hopa, vecinul taximterist. Bună seara, nu vă supăraţi, o cheie tubulară pentru baterie.... da, cum să nu, poftiţi. În zece minute maşina pornea la sfert de cheie.

Actul 2 – Pătuţul Sofiei

În timp ce noi ne plimbam prin oraş cu sau fără baterie, acelaşi bun prieten care mă ajuta pe mine făcuse rost de o dubă pentru transportat lucrurile mari, în principal de la soră-mea, că eu n-aveam mare lcuru de dus. Acţiunea fusese programată pentru ziua de joi, dar am zis să profităm de răcoarea nopţii, de faptul că fetele dorm, de traficul mai liber din oraş, etc, şi s-o facem atunci.

După ce am termint cu maşina, ne-am dus în spatele blocului, unde se încărca duba. Nora dormea în sling, eu eram terminată de oboseală şi conştientă că de abia atunci începea. Când am ajuns lângă maşină, atunci urcau pătuţul Sofiei. A fost momentul în care am realizat că plec. Ca mă mut. Că nu ne vom mai întoarce niciodată. Am început să plâng ca proasta în mijlocul drumului, strângând-o pe Nora la pipet şi realizând că etapa asta din viaţa mea s-a încheiat. Că n-o să le mai văd pe farmaciste, pe şaormar, pe doamnele de la aprozar, că n-o să mai văd biserica de la fereastra Norei, că n-o să mai fiu în locul în care trăiesc de 22 de ani. O să fiu în alt loc căruia o să-i spun acasă. Cu mirosuri şi zgomote noi, cu lumină nouă, cu totul nou şi altfel. Am simţit că se rupe ceva în mine când am văzut pătuţul purtat prin aer.

În noaptea aceea, am dus tot ce era mai greu şi mai mare. Ne-am întors la puii noştri adormiţi, păziţi de zâna bună Vera. Am adormit trişti, îngânduraţi şi n-am schimbat prea multe cuvinte.

Actul 3 - Cu raţa-n buzunar

Joi era ziua desemnată a mutării. După escapada de miercuri noapte, în ziua X am continuat să împachetăm micile nimicuri. S-au dovedit a fi mult mai multe decât aş fi putut crede: cabluri – vreo două cutii; papetărie de tot felul – o cutie mare şi vreo trei mai mici; aţe, foarfeci, ace, mărgele, paiete şi alte chestii de cusut – o cutie mică; bijutericale (cu tot cu cutii) – două cutii medii; mărunţişuri de la Nora din cameră – două cutii medii; tastatură, mouse, hard extern, alte cabluri, telecomandă – o pungă mare. Şi tot aşa, parcă la nesfârşit.

Ştiam că nu putem rămâne aici până seara, deci la un moment dat am pus stop colectării de mărunţişuri şi ne-am pregătit de plecare. Am umplut poşeta mea Inglesina cu alte mititele (să nu care cumva să pierd, să uit sau să scap ceva), am organizat transportul, adică cine, în ce maşină şi la ce oră pleacă, mi-am tras sufletul pe canapea şi m-am uitat în jur. Nu-mi venea încă să cred că plec. Deşi casa arăta ca după bombardament, eu o vedeam curată şi liniştită ca într-o dupămasă de duminică. Soarele o inunda auriu, era cald, dar nu înăbuşitor, era pace... Aşa cum numai în casa aceea am simţit vreodată.

Nora era lângă mine pe canapea, o lingea de zor. I-am spus în gând băleşte-o bine, mami, că n-o să te mai întâlneşti cu ea... Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nici eu n-o să mai întâlnesc cu ea. Şi cu multe alte lucruri atât de dragi şi cu care am crescut. Pe tocul uşii din sufragerie sunt şi acum semnele pe care le făcea mama cu creionul când ne măsura. Fiecare colţ din casă are povestea lui şi n-am uitat nici una... Pe de o parte, mi-e teamă să nu le uit, dar pe de altă parte, cred că ar trebui să încep alte poveşti pe care să nu le uite Nora.

Stând pe canapea am văzut ascunsă de un picior de masă, o răţuşcă de plastic, una din jucăriile Norei, rătăcită printre atâtea cutii şi bagaje. Am înşfăcat raţăa am vârât-o în buzunar, am luat copilul în braţe şi am plecat „dincolo”. Când s-a pus maşina în mişcare, am aruncat o ultimă privire ferestrelor mele cu guguştiuci şi m-am scuturat repede, să nu încep să plâng.

Am parcurs tot drumul în tăcere şi tristeţe. Când am ajuns în noua casă n-am avut vreme de melancolii. Primul lucru pus la punct a fost camera Norei, să doarmă copilul în linişte. Asta dacă se acomodează şi nu mă trezesc că începe să plângă în mijlocul nopţii. Apoi bucătăria, să am şi eu un loc în care să mă simt bine. Am înghesuit sacii cu haine în dulapurile corespunzătoare şi mi-am zis că e şi mâine zi. Au urmat multe zile de pus la loc chestii. N-am terminat nici azi. Cine s-a mutat măcar o dată ştie ce-a urmat.