Actul 1 – Luna neagră still kicking Miercuri, când de altfel, moş tataie m-a anunţat că nu mai vine, la ultimul transport către Jiului, deci vreo 4 jumate dupămasa, mă sună de jos să-mi spună că maşina nu mai porneşte. Mi s-a făcut rău instantaneu. Nora dormea, eu aveam în vizită o mămică cu doi copii (3/1 an) care îl aşteptatu pe tătic să vină să ia acvariul. Acvariu pe care stimabilul fost soţ nu s-a învrednicit să-l ia cu el când a plecat. Las musafirii în casă cu rugâmintea de a-mi da un bip când se trezeşte Nora şi cobor la epavă.
Afară, 38 de grade. Eu năduşeam oricum de nervi şi de ciudă. Doamnă, nu mai porneşte, am deschis capota, o fi electromotorul, alternatorul... Îi arunc printre dinţi: nu-i de la motor şi trântesc capota ostantativ. Ştiam eu că atunci când se blochează volanul, asta nu mai face nici o mişcare de nici un fel până nu-l deblochezi. Intru în maşină, bag cheia, pâr-pâr-pâr poc, vorba reclamei. Hait, ăsta e sunet de baterie moartă. Dar cum e posibil la un diesel, care are consumul mai mic şi la o maşină care a funcţionat perfect până acu’ o juma’ de oră? Moş tataie cică s-o împingem. Găsiţi doi musculoşi, daţi-le ceva să împingă maşina, că sigur porneşte. Domnule G, dieselu’ nu se împinge! Punct. Eu n-o împing. Dar să ştiţi că împinsă porneşte imediat. N-o împing nicăieri şi vă rog să nu mai insistaţi. Îmi venea să-l strâng de gât.
Chiar dacă se putea întâmpla oricui, faptul că mşina s-a stricat pe tura lui mă făcea să-l găsesc vinovat de necazul meu. Opreşte un nene lângă mine să mă întrebe unde e cofetăria Alice, io îl întreb dacă îmi dă şi mie nişte curent. Mă duc sus, iau cablurile, verific musafirii, copilul, şi cobor. Aranjăm maşinile de transfer, punem cablurile, maşinuţa mea nimic. Te pomeneşti c-o fi electromotorul, alternatorul sau nu ştiu ce piesă cu b. După vreo jumătate de oră de dogorit de soare şi de capotele încinse ale maşinilor, nenea cu cofetăria pleacă trist că nu mă poate ajuta. În tot acest timp, tataie făcea treişpe paişpe pe lângă noi. Până la urmă, a încărcat maşina lui cu tot ce era într-a mea şi le-a dus el în Jiului.
Am sunat un prieten, mi-a zis că vine să mă scoată din belea, vede el cum, eu dau să închid maşina. Hait! Fără baterie, nu se închide. N-am ţâmburuşi din ăia la uşi, iar ială n-am decât la uşa mea. Celelalte trei plus portbagajul rămâneau deschise. Sun la Renault să-mi zică cum să închid maşina dacă nu mai am baterie. S-a rezolvat, nu se poate. Fără baterie, închiderea centralizată nu funcţionează, adio încuiere. Mă trag pe o bancă mai la umbră şi păzesc maşina. Gest orecum inutil, pentru că era ziua în amiaza mare şi n-aveau ce să fure din ea.
Tâmpită de căldură, mă duc sus la musafiri. Între timp se întregise familia, chirăiala ca la balamuc, toţi se bălăceau în pietrişul de pe fundul acvariului, se jucau cu peştii, lăcăraie şi nisip prin toată casă. Altfel, veselie şi voie bună. Nora se trezeşte şi ea. O ia soră-mea în primire.
Vine prietenul meu cel priceput la maşini. Mda, nu mai e baterie, hai că-ţi dau eu curent. Când dădeam eu la cheie, i se stingeau lui farurile. Zice contemplativ: Eu cred că e-n scurt (scurtcircuit adică). Cum naiba se scurtcircuitează o baterie de maşină?! Şi mă pocneşte: Semnalul! Ăla frecat în sus şi în jos până nu mai ştie unde-i susul şi unde-i josul. Deci tot moş tataie de de vină.
Facem o probă cu bateria altei maşini, pornea la cheie. Deci, da, bateria e buba. Decidem că e cazul să cumpărăm o baterie nouă. Mă duc sus, hrănesc copilul, conduc musafirii, cobor. Se făcuse deja 9 şi ceva. Unde mergem după baterie, că-i târziu. Stai că sun eu o altă prietenă care stă peste drum de Real, să sune ea şi să întrebe dacă au d’asta de-mi trebe mie. Norocul meu, Laura era chiar în Real şi la standul cu baterii auto erau fie mai mari, fie mai mici. Logic. Ok, riscăm să mergem în Cora. Nora deja era obosită, agăţată în sling, sugea şi moţăia.
Luăm baterie din Cora, fugim ca disperaţii să nu se închidă casele, ne tragem sufletul în maşină şi ne trăzneşte ideea că nu avem cheie d’aia tubulară de scos şuruburile care ţin bateria pe suport. Adică tot efortul nostru din seara aceea putea fi complet inutil fără cheia aia. Ajungem descumpăniţi în faţa blocului, neîndrăznind să zicem nimic... Hopa, vecinul taximterist. Bună seara, nu vă supăraţi, o cheie tubulară pentru baterie.... da, cum să nu, poftiţi. În zece minute maşina pornea la sfert de cheie.
Actul 2 – Pătuţul SofieiÎn timp ce noi ne plimbam prin oraş cu sau fără baterie, acelaşi bun prieten care mă ajuta pe mine făcuse rost de o dubă pentru transportat lucrurile mari, în principal de la soră-mea, că eu n-aveam mare lcuru de dus. Acţiunea fusese programată pentru ziua de joi, dar am zis să profităm de răcoarea nopţii, de faptul că fetele dorm, de traficul mai liber din oraş, etc, şi s-o facem atunci.
După ce am termint cu maşina, ne-am dus în spatele blocului, unde se încărca duba. Nora dormea în sling, eu eram terminată de oboseală şi conştientă că de abia atunci începea. Când am ajuns lângă maşină, atunci urcau pătuţul Sofiei. A fost momentul în care am realizat că plec. Ca mă mut. Că nu ne vom mai întoarce niciodată. Am început să plâng ca proasta în mijlocul drumului, strângând-o pe Nora la pipet şi realizând că etapa asta din viaţa mea s-a încheiat. Că n-o să le mai văd pe farmaciste, pe şaormar, pe doamnele de la aprozar, că n-o să mai văd biserica de la fereastra Norei, că n-o să mai fiu în locul în care trăiesc de 22 de ani. O să fiu în alt loc căruia o să-i spun acasă. Cu mirosuri şi zgomote noi, cu lumină nouă, cu totul nou şi altfel. Am simţit că se rupe ceva în mine când am văzut pătuţul purtat prin aer.
În noaptea aceea, am dus tot ce era mai greu şi mai mare. Ne-am întors la puii noştri adormiţi, păziţi de zâna bună Vera. Am adormit trişti, îngânduraţi şi n-am schimbat prea multe cuvinte.
Actul 3 - Cu raţa-n buzunar Joi era ziua desemnată a mutării. După escapada de miercuri noapte, în ziua X am continuat să împachetăm micile nimicuri. S-au dovedit a fi mult mai multe decât aş fi putut crede: cabluri – vreo două cutii; papetărie de tot felul – o cutie mare şi vreo trei mai mici; aţe, foarfeci, ace, mărgele, paiete şi alte chestii de cusut – o cutie mică; bijutericale (cu tot cu cutii) – două cutii medii; mărunţişuri de la Nora din cameră – două cutii medii; tastatură, mouse, hard extern, alte cabluri, telecomandă – o pungă mare. Şi tot aşa, parcă la nesfârşit.
Ştiam că nu putem rămâne aici până seara, deci la un moment dat am pus stop colectării de mărunţişuri şi ne-am pregătit de plecare. Am umplut poşeta mea Inglesina cu alte mititele (să nu care cumva să pierd, să uit sau să scap ceva), am organizat transportul, adică cine, în ce maşină şi la ce oră pleacă, mi-am tras sufletul pe canapea şi m-am uitat în jur. Nu-mi venea încă să cred că plec. Deşi casa arăta ca după bombardament, eu o vedeam curată şi liniştită ca într-o dupămasă de duminică. Soarele o inunda auriu, era cald, dar nu înăbuşitor, era pace... Aşa cum numai în casa aceea am simţit vreodată.
Nora era lângă mine pe canapea, o lingea de zor. I-am spus în gând băleşte-o bine, mami, că n-o să te mai întâlneşti cu ea... Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nici eu n-o să mai întâlnesc cu ea. Şi cu multe alte lucruri atât de dragi şi cu care am crescut. Pe tocul uşii din sufragerie sunt şi acum semnele pe care le făcea mama cu creionul când ne măsura. Fiecare colţ din casă are povestea lui şi n-am uitat nici una... Pe de o parte, mi-e teamă să nu le uit, dar pe de altă parte, cred că ar trebui să încep alte poveşti pe care să nu le uite Nora.
Stând pe canapea am văzut ascunsă de un picior de masă, o răţuşcă de plastic, una din jucăriile Norei, rătăcită printre atâtea cutii şi bagaje. Am înşfăcat raţăa am vârât-o în buzunar, am luat copilul în braţe şi am plecat „dincolo”. Când s-a pus maşina în mişcare, am aruncat o ultimă privire ferestrelor mele cu guguştiuci şi m-am scuturat repede, să nu încep să plâng.
Am parcurs tot drumul în tăcere şi tristeţe. Când am ajuns în noua casă n-am avut vreme de melancolii. Primul lucru pus la punct a fost camera Norei, să doarmă copilul în linişte. Asta dacă se acomodează şi nu mă trezesc că începe să plângă în mijlocul nopţii. Apoi bucătăria, să am şi eu un loc în care să mă simt bine. Am înghesuit sacii cu haine în dulapurile corespunzătoare şi mi-am zis că e şi mâine zi. Au urmat multe zile de pus la loc chestii. N-am terminat nici azi. Cine s-a mutat măcar o dată ştie ce-a urmat.
