De ce nu scriu

Îmi răspund şi mie şi vouă, în caz că vă întrebaţi.

Pentru că nu-mi vine.

Pentru că n-am idei. Am mintea goală, goluţă. Arată ca un deşert din ăla american, prăfuit roşcat, peste care se rostogoleşte lugubru un ghem de paie (sunt convinsă că e o bălărie specială care se rostogoleşte aşa cu scopul reproducerii).

Pentru că sunt depresată. Să zic deprimată e prea mult şi sună neîncurajator. Depresatul e forma nevinovată, glumeaţă şi de-ne-luat-în-serios a depresiei. Dar tot aia e, să fim serioşi.

Pentru că mi-e urât. Da, sunt singură, singuratică şi însingurată. Pentru că nu mai vreau să fiu aşa şi n-am cum să fac să schimb situaţia asta.

Pentru că nu mă bucură nimic. Numai Nora, din când în când, reuşeste să mă facă să uit de toate relele şi să pot zâmbi uitându-mă la ea. Declaraţia de dragoste a Alinei m-a lăsat rece. Până şi pe mine m-a surprins cât sunt de ciudată şi lipsită de sentimente. Nu mă mai mişcă nimic. Nimic nu mă mai face să râd sau să plâng.

În seara asta am plâns după ceva vreme. Eram la soră-mea şi avea în vizită nişte prieteni, se uitau la meci. Zgomot, urale, înjurături codate, voie bună, fetele mişunau pe jos printre firimituri de pişcoturi si bucăţele de banană. Nora, obosită, a început să se frece la ochi şi să miorţăie a somn. Am luat-o în braţe, i-am dat să sugă de consolare, în speranţa că reuşesc să amân măcar puţin inevitabilul. Am început să plâng. Ştiam că în 5 minute va trebui să urc la mine, să o culc pe Nora, iar eu voi rămâne singură în casă, în linişte deplină, fără nici un suflet care s-o încălzească.

Am o casă mare şi pe cât e de mare, pe atât e de goală. Nu, nu e neprimitoare, e doar goală. Aşa ca deşertul ăla din poză. Din tot căsoiul, eu mi-am amenajat locul de relaxare (şi de fumat) în patru metri pătraţi, pe balcon. Mi-am cumpărat o canapea şi o măsuţă şi acolo este singurul loc în care mă simt bine. De acolo se aude strada, frânturi din conversaţiile trecătorilor, copilul mic din blocul vecin (îl cheamă Mihnea şi are vreo 2 ani), biata Bela, căţeluşa cuplului de la etajul 5, pe care o lasă închisă în balcon şi latră subţirel a disperare şi singurătate. Acolo nu mă simt singură, sau mai corect spus, mă simt mai puţin singură.

N-am ajuns la Verde Cafe ieri din motive adminsitrative şi program dat peste cap. Motivul real este de fapt lipsa de respect reciproc între membrii familiei mele. Şi dacă cuiva nu-i pasă de celălalt, se duc toate planurile şi socotelile pentru alţi patru... Îmi cumpărasem pantofi noi. N-am avut şansa să ies din monotonie şi să mă simt bine câteva ore. Nu i-am dus menta Adei. Am dezamăgit şi eu la rândul meu.

Am început acest post de trei zile. N-am fost capabilă să-l termin din oricare din motivele de mai sus. Life sucks.