Quien es Nora

Am citit de curând Primele 1001 de nopţi. Era acolo, la un moment dat, o înşiruire (bine, era plină de emoţie, nu suna deloc tehnic), despre fapte, lucruri, activităţi din viitorul Irinei. Despre ce îşi propuseseră părinţii ei pentru ea. Nu supun atenţiei lucrurile în sine, ci faptul că părinţii s-au gândit la astea.

Am fost surprinsă să constat că eu nu mă gândesc la viitorul Norei. Nu ştiu dacă o s-o înscriu la cursuri de balet sau de pian. Nici dacă va avea părul lung sau o voi prefera cu părul scurt. Nici dacă o să mergem împreună la călărie, înot, sau mai ştiu eu pe unde. N-am nici o dorinţă anume pentru ea.

Uneori asta mă face să mă întreb dacă sunt o mamă bună. Bine, mă întreb şi în alte momente, dar nu despre asta vorbeam acum. Oare faptul că n-am o ţintă în faţă mă face mai puţin responsabilă faţă de ea, faţă de viitorul ei? Nu ştiu. Nu simt altfel. Poate nu e momentul.

Poate greşesc şi e vina mea că sunt aşa şi ar trebui să încep să visez. Poate faptul că noi, ca părinţi, n-am apucat să planificăm nimic pentru ea. Nimic, nimic. Nora a avut tată cam trei săptămâni, imediat după ce s-a născut. Adică fix perioada aceea de adaptare, cu urlete, colici, stângăcii, ia cădiţa, da-mi prospul, unde-i crema, iar plânge, mai ţine-o şi tu, poate se linişteşte, schimbă CD-ul, că nu mai suport atâta Cohen (apropo, foarte bun de liniştit copilul). Prea ocupaţi cu îngrijirea ei ca să ne permitem luxul de a visa momentele în care se va opri din plâns şi va avea o activitate inteligentă. Înainte de a naşte, din motivele cunoscute, n-am planificat nimic niciodată. Dacă am făcut-o, am zis probabil în glumă şi nu-mi mai amintesc.

Când Nora a crescut puţin şi sufletul meu s-a liniştit, am început s-o cunosc. Dat fiind că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Florin, sau poate din instinct, n-am mai putut-o privi ca pe fiica mea şi a lui, ci ca pe o fiinţă distinctă. Ca pe un om nou, care are doar nişte gene de la noi. Nu ca un reprezentant nou al generaţiilor trecute. Toate rubedeniile, de ambele părţi, au căutat în boţul de om semnele distinctive ale familiei lor. Ochii, nasul, gura, părul, obrajii, degeţelele, unghiuţele, lăbuţele de la picioare, toate erau ale altcuiva, numai ale ei nu. Asta fac şi necunoscuţii de pe stradă când o văd. Vaaaai, ce frumuşică e, cu cine seamănă? Că deh, taxu nu-i prin preajmă, că s-ar rezolva imediat dilema. Şi părul ăsta sculat/ zbârlit/ce freză are de la cine l-a moştenit? Ochii ăştia frumoşi îi ai de la mămica?

Oameni buni, Nora e Nora. Aşa e ea. Am conceput-o noi, dar acum e ea. Are o personalitate distinctă de a noastră, voinţă proprie şi stil propriu (şi ce stil! vezi mersul de-a buşilea). Face lucrurile cum vrea ea, în ritmul ei. Nu mă gândesc că e mâncăcioasă ca taxu, că are zile când se mulţumeşte cu lapte de la lactobar, că nu merge de la 10 luni, cum am mers eu, că e plângăcioasă ca el, că, că, că, că, că. Nu.

Tot ce-mi doresc este ca din genele alea comune, să le fi luat pe alea bune de la amândoi. Să aibă sănătatea lui, să nu fi moştenit alergiile nici pe ale mele, nici pe ale lui, şi cam de astea.

Nora este un om nou. O persoană. Micuţă, dar o persoană. Pe care o cunosc în fiecare zi câte puţin. Care mă surprinde mereu. Mă îndrăgostesc de ea mereu şi mereu şi din ce în ce mai mult.

(Apropo de îndrăgosteală, atunci când întâlneşti pe cineva de care îţi place, nu cred că se gândeşte nimeni că seamănă cu părinţii. Iubita mea, ai ochii ca două scânteioare... De la maică-ta?)

Îmi doresc pentru mine şi pentru ea să pot s-o ascult şi mai încolo. Să pot să am încredere în ea aşa cum am acum. Eu n-am crescut-o pe Nora după carte şi nici aprofundând vreun curent anume. Da, e un fel propriu de attachment parenting, montessori, baby lead weaning şi ce-o mai urma. Eu am ascultat copilul şi i-am împlinit nevoile.

Când era mică, plângea necontenit şi nu se liniştea (nu imediat, evident) decât în braţe. Prin urmare, achiziţionat dispozitiv de ţinut copilul. Întâi wrap, pe urmă sling. Foarte util. Acum, când e mare şi explorează lumea, o cam încurc... Şi totuşi, când oboseşte, vrea în braţe. Nu, nu întinde mâinile a disperare, dar mă urmăreşte prin casă, se agaţă de picioare şi scânceşte. Poate e spaţiul prea vast de explorat şi nu se simte în siguranţă. Deci e un copil ţinut în braţe. Mult. Des. La cerere. Nu face abuz.

Apropo de "la cerere", nu mai zic de alăptat. Nora e alăptată şi acum, nu fac un act de eroism din asta, deja am început să aud că e "ditamai fata" şi că e timpul să încetăm; pur şi simplu aşa simt să fac. Are cam trei mese de lapte pe zi, adică are ce să mănânce aşa, pe săturate. În rest, e de somn, de buba, de sete şi de alte minunate întrebuinţări.

Co-sleeping n-am putut să facem. Deşi mi-e drag de ea de nu mai pot... Noaptea, când o trezesc să-i dau să sugă, o aduc în pat la mine. N-aş mai duce-o înapoi. O bag sub pătură, la subţioara mea şi aş dormi aşa, nemişcată, cu puiul alături. Ţi-ai găsit. După două sforăituri de ghiftuială, râmiţa (are un săculeţ de dormit doar de la brâu în jos) se trezeşte plină de vioiciune şi începe să exploreze patul pe întuneric. Peste 10 secunde cade răpusă de somn şi adoarme cu nasu-n jos, undeva pe la genunchii mei. Apoi iar se trezeşte, iar scorboleşte după telefon, iar cercetează tăblia patului, nasul meu, crucea de la gât, cercelul din ureche, zgârie perna. Iar cade răpusă. Am încercat de vreo 5 ori să dorm cu ea. Nu se poate. Nici pentru mine, nici pentru ea. Patul meu e prea mare, ea doarme înghesuită într-un colţ al pătuţului, cu capul înfipt în zăbrele.

Apoi cu mâncarea. Când n-a mai dorit piure, aş fi putut s-o îndop, s-o forţez, să mă chinui şi eu şi s-o chinui şi pe ea. M-aş fi putut da de ceasul morţii că nu mănâncă copilul. Nu. Am preferat să-i dau o bucată de cartof rămasă nepasată ca s-o ţin ocupată până îi pregătesc altceva. Am văzut-o cu câtă bucurie o mesteca. Îi gust întotdeauna mâncarea şi trebuie să-mi placă şi mie. A fost simplu. Încă o dată, mi-a arătat cum se face.

Apoi cu evoluţia ei motrică. De răsucit de pe o parte pe alta, a făcut-o la timp. Adică aşa cum scrie în cărţi. De mers de-a buşilea, însă... Avea aproape 8 luni când a început să meargă aşa, stil pirat. Alţii (vezi Sofica) deja se ridicase în picioare la vârsta ei. Aştept şi acum ziua când o s-o găsesc aşteptându-mă dimineaţa agăţată de marginea pătuţului, să pot să scriu şi eu la calendar. Aia este considerată ziua în care copilul s-a ridicat în picioare. Nora se ridică, dar nu în pătuţ. Se ridică când suge, se ridică pe picioarele mele, dar nu în pătuţ. Aşa e ea. Aşa a ales ea să facă lucrurile.

Sper să am înţelepciunea să o aud mereu şi să nu fac lucruri pentru că aşa se fac, sau pentru că ar trebui la vârsta ei să facă aia şi ailaltă, să mănânce şi carne şi ştevie sau alte bălarii. Să deseneze, să picteze, să cânte la vioară. O să facă ce o să vrea ea. Rolul meu este să-i ofer acces la toate astea şi să o las pe ea să aleagă. Cu o singură excepţie: va trebui să ştie să înoate.

Mi-aş dori o grădiniţă care să o lase atât de liberă cum o las eu, care să nu încerce s-o disciplineze şi să o încadreze în standarde. De fapt, mi-aş dori să stau acasă cu ea, să nu mă mai duc la servici. Să descopăr lumea odată cu ea. Că zău că parcă nu ştiam nimic până acum. Dar să nu mă deprim gândindu-mă la servici, că mai avem până atunci. Şi mai ştii, poate mă mărit cu un prinţ bogat care să mă ţină acasă să fac şi să cresc copii.

Dar despre prinţul fermecat, în altă poveste.