Aniela

(Play şi citeşte)

M-am uitat la Aniela. Pentru cine nu are asemenea preocupări, e ultima producţie Acasă. Eu nu sunt neapărat stilul telenovelistic, dar de ceva ani încoace fostul meu soţ m-a introdus în această lume şi vrând nevrând am început să mă uit la producţiile Acasă.

Cam în fiecare an, Acasă tv a avut două producţii paralele: una principală, şmecheră, cu distribuţia răsunătoare, bani mulţi şi rating de două cifre şi una mai "sărmană", uneori alternativă, cu bani mai puţini şi aşteptări pe măsură. Fostul meu soţ a lucrat mereu în linia a doua tânjind mereu la prima. Negându-i profesionalismul doar pentru că nu făcea parte din ea. Ei, iaca, i s-a împlinit visul. Acu e director de imagine la Aniela.

Directorul de imagine e ăl de spune cum se luminează scena respectivă. Unde bate becu şi cu ce intensitate. Scopul e să mimeze ziua, noaptea, starea. Frumoasă muncă. Şi nu prea grea. Măcar să fie el mulţumit şi fericit.

Cum ziceam, m-am uitat la Aniela. Hmm, ce să zic mai întâi... Ca toate telenovelele româneşti, şi asta stă prost cu sunetul. Trebuie dat tare, tare ca să înţelegi dialogurile. Actorii joacă prost. N-am ce să zic mai mult. Surprize plăcute mi-au făcut Isaiu şi Diana Dumitrescu pe care rolul de Polixenia răsfăţată o prinde excelent. Frumoasă de pică este Alina Chivulescu. Zici că e de atunci. Ca nuca-n perete este Alina Grigore.

Decorurile şi costumele sunt excepţionale. Mihai Petre este decorativ, dar mai are de făcut mulţi paşi până a deveni un actor credibil. E, acu să-i acordăm circumstanţe atenunate. Până nu demult, era doar dansator. Nu că asta ar fi ceva urât sau puţin sau mediocru, dar cere minimă actorie. Şi de aici până la personaj principal într-o producţie ce se vrea extra-buli-fantasco-magică e cale lungă. Eu îi urez succes. Din tot sufletul.

Nu ştiu dacă voi vă gândiţi vreodată la munca oamenilor ăstora, şi aici mă refer la cei care nu se văd pe ecran. Poate nu ştiţi de unde să începeţi, necunoscând mediul lor de lucru sau poate pur şi simplu că n-aveţi timp şi/sau chef să vă gândiţi şi la ei. Munca începe la 9 dimineaţa. La 9 se dă motor. Adică ei trebuie să fie acolo la 7 jumate - 8. Adică se trezesc pe la 6. Zi de zi. Cam 9 luni pe an. Ziua se termină la 9 seara. Sunt perioade în care se termină la 10, 11. Ajung la casele lor la miezul nopţii. Majoritatea stau în Bucureşti iar studiourile sunt la Buftea. E greu. E departe. E în fiecare zi.

Nouă luni pe an, soţiile acestor soţi sunt ca văduve. Mereu singure, mereu aşteptânde, mereu incomplete cumva. Se descurcă singure, cu casa, jobul şi copiii, dacă există. Se duc singure la piaţă, la doctor sau la ecografiile de sarcină. Dacă au noroc, sunt însoţite la naştere. Cele cinci zile de concediu paternal nu există. În weekenduri se dă bătălia nedreaptă între somn şi viaţă. Unde viaţa sunt uneori şi copiii.

În restul timpului, poate pentru a învinge singurătatea, se simt mândre. Că soţii lor fac ceva vizibil. Că undeva, pe ecran, la sfârşitul filmului, numele lor e pe ecran. Că le pot spune prietenelor că soţul lor e nu-ştiu-ce la Daria/ Doctori de mame/Regina/ Aniela. Ştiu dinainte dacă moare Gigi Dumbravă şi dacă Roza şi Terică rămân împreună. Sunt invidiate, dar nu ştie nimeni ce e în sufletul lor; ele sunt mândre şi transpiră asta prin toţi porii. Când se întâlnesc între ele au o complicitate tristă în priviri. Schimbă numere de instalatori, de service-uri auto, se instruiesc reciproc de cum se schimbă siguranţele sau cum să se apuce de zugrăvit. Nu formează neapărat un grup poate pentru că sunt prea ocupate să trăiască pentru doi.

Şi totuşi, e frumos e când ei vin acasă. Se închide cercul, se termină aşteptarea. Oricât ar veni de târziu şi oricât de puţin ar sta treji, soţiile îi aşteaptă. Să schimbe două vorbe. Să-i vadă. Să ştie că-s ai lor. Sunt obosiţi, morocănoşi, împovăraţi de ziua care a fost şi apăsaţi de cea care va urma. Şi totuşi, în liniştea nopţii, au nevoie de soţiile lor. De senzaţia de normalitate.

Am simţit şi eu toate astea... Am fost şi eu soţie de Buftea.

Cum ziceam, m-am uitat la Aniela. Poate de curiozitate sau din obişnuinţă. Sau poate din dorinţa de a simţi mândria de a-i vedea din nou numele pe ecran.

E frumoasă lumina.

Veţi termina de citit înainte de a se termina muzica. Dacă aveţi timp şi răbdare, până se termină, vă rog eu, din respect pentru oamenii aceştia, pentru munca lor şi pentru cele care îi aşteaptă acasă, citiţi lista cu numele lor. Mulţumesc.