duminică, 20 decembrie 2009

Ce mai face Nora

N-am fost niciodată de acord cu împărțirea dezvoltării copilului în perioade de vârstă. Nu înțelegeam ce ar face diferit un copil de 11 luni față de unul de un an și o săptămână.  Și totuși... Iată, de când a împlinit un an, face câte ceva nou și diferit aproape în fiecare zi. Ori e într-o perioadă de plin avânt într-ale cunoașterii, și împlinirea anului e doar o coincidență, ori au oamenii ăia dreptate. Dar, în altă ordine de idei, în afară de faptul că mă încântă pe mine în fiecare clipă, Nora face următoarele:

vineri, 18 decembrie 2009

Cum e de fapt?

Am citit această postare: Femeie! Astea 10 lucruri… [banc] și apoi comentariile. Mi-am adus aminte de postul Adei, ăla cu "De ce divorțăm", pe care nu-l găsesc acum sub nici o formă.

Și mă întreb: cum e de fapt?

marți, 15 decembrie 2009

Brr. Ninge

Deci ninge. Inevitabilul s-a produs. A venit iarna. Îmi vine să plâng de ciudă. Vreau să vină primăvara. Mai e mult? Am zis că așa, prin martie, vine. Rezist până atunci.

Nu știu cum e posibil ca cineva născut iarna s-o urască atât de mult. Căci da, n-am cele mai nobile sentimente pentru ea. Am simțit o oareșce emoție când am văzut zăpada azi dimineață, i-am arătat-o Norei pe fereastră, dar de abia aștept s-o văd topită.

Parcă nu vine iarna până nu vezi alb în fața ochilor. Chiar dacă e întunecat și rece, eu tot sper la vreo zăpăceală climaterică menită să facă 15 grade toată iarna. Acum visele mele s-au năruit. Of.

O urăsc. E frig. Bate vântul și bagă zăpadă peste tot.

duminică, 13 decembrie 2009

Artă pe MacBook

Primul meu iubit era artist. El învăța la Tonitza, eu la Mihai Viteazu. Era la secția de pictură, dar desena absolut superb. Am și acum în minte desenul unor cai, de fapt portrete de cai, în peniță. Mi-aș fi dorit eu desenul ăla.

Eu crescusem cu tablouri, cu albume de artă, cu muzică, cu sculpturi și alte forme ce încăpeau într-un apartament de bloc. Unii dintre prietenii tatei erau pictori, graficieni și alții asemenea. Nu-i văzusem niciodată la lucru. Văzusem arta dar nu știam cum se face.

marți, 8 decembrie 2009

Update la Sobița

E roseola.  E plină de pete mici, roz roșii. În afară de faptul că doarme mult, în rest e ok. Mănâncă, e vioaie și relativ agreabilă. Nu m-am lămurit dacă erupția asta îi dă mâncărimi. Pe unele site-uri zice că da, pe altele nu pomenește nimic. I-am dat Claritine, 2 ml, pentru orice eventualitate.


Într-un fel, mă bucur că are asta și nu i se trage de la ceva ce am sau n-am făcut eu. De genul nu căciulă, băut rece, ținut copilul mai dezbrăcat, etc.

PS. Poza nu e prea grozavă, e făcută cu telefonul. E spatele Norei, cum stă ea în picioare. Fac una mai bună și mai clară pentru cine n-a văzut roseola până acum.

La mulți ani, Nora

Nora împlinește astăzi un an. Acum un an, pe la ora asta, mă întrebam serios dacă nu cumva durerile sunt pe bune și nasc. Avem 39 de săptămâni și 4 zile. Era timpul.

Sunt foarte emoționată când îmi aduc aminte toate astea, și nu îmi prea găsesc cuvintele. Mi se înghesuie în cap imagini, cuvinte și senzații de atunci, și nu le pot așterne coerent. Povestea nașterii e aici.

A fost un an plin. Plin ochi. Nu numai pentru că a existat Nora, ci datorită tuturor evenimentelor care au avut loc. Dar măsura în toate a fost și este Nora.

Sobiţa

Pe numele ei mic, Nora. De două zile  are febră. Şi roşu în gât. Din când în când, albastru. Nurofen și Panadol la 4 ore. Nu mănâncă, doar suge. Tipic pentru bebei bolnăviori. E nervoasă, doarme mult și agitat. Oricum, m-am convins: fi-mea trăiește după alt fus orar.  Al Americii, probabil. Nopțile n-are pic de febră, în schimb, pe la 10 dimineața, sare brusc la 38. Și stă așa cam toată ziua, până spre seară, când scade la loc.

Întotdeuna m-am întrebat dacă îmi voi da seama dacă copilul are febră, pentru că na, nu dorm cu termometrul la cap și uneori e mai caldă, alteori e mai rece. Sormea, trecută demai multe ori prin asta, mi-a zis în nesfârșita ei înțelepciune: Stai liniștită, că o să-ți dai seama.

Exact așa a fost. S-a trezit pe la două într-o noapte, scâncind altfel. M-am dus la ea și i-am dat să sugă, că nu știam ce să-i fac altceva. Când am luat-o în brațe, n-am simțit nimic suspect, dar când s-a sprijinit cu picioruțele de pielea mea, frigeau. Am dezbrăcat-o, i-am dat Nurofen, am plimbat-o puțin prin casă, a băut apă și am culcat-o la loc. Am avut noroc cu un copil cooperant, că putea să nu se trezească și aș fi găsit-o a doua zi dimineață cu febra până-n tavan.

Din pricină de hard ars (probabil) în timpul scrierii acestui post, știrile sunt vechi. Acum e bine, ieri și azi n-a mai fost sobiță și sper că suntem pe drumul cel bun.

luni, 30 noiembrie 2009

Pe gheaţă

La propriu. Am fost la patinoar. La Afi Palace Cotroceni. Cu buna mea prietenă, L., cu fiul ei, cu naşa Norei şi cu fiul ei. Patru domniţe şi doi domnişori. De când am văzut patinoarul, de la shoppingul cu Ada, mi-au sclipit ochii şi am zis că vreau şi eu.

N-am mai patinat de cel puţin 10 ani. Dacă nu mai bine. Am plătit biletul, 12 RON, închirerea de patine, 10 RON şi dă-te Alexandra pe gheaţă. E ca mersul pe bicicletă. Nu se uită. La început mai tremurat, pe lângă mantinelă, apoi din ce în ce mai sigur, în rând cu toată lumea. Care lume era multă rău. Numai copii. Şi puţinii adulţi de pe gheaţă însoţeau copiii. Şi io, capra printre ei. Prietenele mele au rămas pe margine, cu Nora, iar eu cu băieţii am patinat o oră jumate.

A fost minunat. Întâi cătinel, apoi mai curajos, am făcut şi o întoarcere la un moment dat. Sentimentul acela de plutire pe gheaţă e incomparabil cu altceva. M-am simţit fericită.

Iaca şi dovada:


Acum aştept febra musculară.  

joi, 26 noiembrie 2009

Coşmar de femeie singură



O să scriu un post scurt, fără prea multe detalii, doar ca să notez prin ce psihoză cumplită trec. Nu vreau să fiu foarte explicită ca să nu sperii alte femei singure şi să le treacă prin cap aceleaşi grozăvii ca mie.

vineri, 20 noiembrie 2009

Back

N-am fost plecată nicăieri. M-am închis puţin în lumea mea. Fără un motiv anume, fără o depresie notabilă, fără o tristeţe sfâşietoare, fără nimic. Aşa.

Ce-am făcut între timp, în nici o ordine:

vineri, 30 octombrie 2009

Turnul Eiffel

Nu, nu sunt la Paris. Dar aş vrea să fiu. Cabral a fost de curând, şi printre fotografiile făcute de el, am revăzut celebrul turn. M-a încercat un sentiment de tristeţe, melancolie şi regret, ca atunci când l-am văzut prima dată. Să vă explic de ce, pentru că nu e tocmai sentimentul standard când vezi aşa ceva.

marți, 27 octombrie 2009

Bune la casa omului

Aş vrea să vă povestesc despre câteva lucruri care îmi fac viaţa mai uşoară de când s-a născut Nora. Sunt câteva achiziţii pe care le-aş face oricând, dacă nu le-aş avea:

vineri, 23 octombrie 2009

Purcel de lapte cu măr în gură

Sau Nora. După parc şi piaţă.

Eram cu buna mea prietenă L. sporovăind de zor şi am rămas mute când am văzut-o că doarme. Cu un minut înainte chiţăia în sling şi morfolea o feliuţă de măr Florina, şi acu' dormea dusă. Nu i s-a mai întâmplat. N-au trezit-o hohotele noastre de râs.

joi, 22 octombrie 2009

Molistele

Adică eu cu fi-mea am fost la mol. Sau Mall. Sau Feeria, ca e colea-n cartier. Scopul a fost precis, cadou pentru o dragă prietenă şi cercei pentru mine.

Ne-am îmbrăcat frumos, io cu blugii mei skinny, tricou alb şi cardigan gri, plus eşarfă colorată, iar copilul în salopeta roz, ciorapi cu dungi şi jacheţică roz cu dungi. Eram un vis amandouă.

marți, 20 octombrie 2009

Cotropicea şi mucii

Adică Nora.

În fiecare dimineaţă, Nora are program de cotropit mama din dotare. Se suie pe mine, îmi bagă degetele în ochi, în gură, şi în special în nas. Mă muşcă mai uşor sau mai tare, uitându-se în ochii mei, să vadă cât suport. Mă ciupeşte. Mă trage de piele, că nu ştiu cum să zic altfel. Mă traversează. Mă trage de păr. Iar mă traversează şi se urcă iar pe mine. După ce ne-am lovit prima dată cap în cap, dă uşor cu fruntea de fruntea mea. Mă încearcă.

vineri, 16 octombrie 2009

Târgul de animale, păsări, flori şi maşinării

Sau INDAGRA.

Mie îmi place la târg. Să casc gura şi să aflu chestii. Am mai spus. Aşa că azi, în a doua zi de Indagra, am îmbrăcat copilul gros şi am purces. Când am ajuns, şoc: parcarea plină ochi. Nu m-am aşteptat să fie atât de aglomerat. Am găsit un loc bun, că zâna mea e mereu la lucru, am montat căruţul, deşi m-am jurat că nu-l mai iau, am pus copilul în sling, şi năucă de minunile din jur, am luat la bătut târgul.

marți, 13 octombrie 2009

Pisică+Copil=LOVE

Mda. Ce să mai zic. Titlul spune tot.

Îmi făceam griji că mâţa va fi agresivă cu Nora. Că doar ea nu stă la smotocit, tras de coadă, blană, urechi, mustăţi. Că e prea bătrână să înveţe trucuri noi, vorba 'ceea.

Să nu zic hop până n-am sărit gardul, dar după aproape o săptămână de convieţuire, faptele se prezintă aşa:

joi, 8 octombrie 2009

Nucile de spălat. Bergamota e mai tare ca lavanda


Later edit: Din pricină de stilistică titlul suna agramat. Scuzaţi.

Ca orice mămică în plin proces de hrănire a odraslei din dotare, am o problemă cu petele. De fructe. De biscuiţi. De zacuscă. De piure cu diverse. Obosită de ineficienţa lui Roz şi uiţi de pete, am căutat pe net ceva soluţii noi. Am găsit magicul, magnificul săpun cu bilă de bou. Măcinată de curiozitatea descoperirii, caut review-uri, articole, păreri. În general favorabile, dar cam de reclamă, aşa. Da, e bun, funcţionează, dar n-a zis nimeni: aveam o pată de grăsime/suc de struguri/banane şi au ieşit aşa şi pe dincolo.Dau să-l comand, nu prea e pe stoc pe nicăieri. Mda.

Dar tot cercetând, am găsit o chestie nouă: nucile de spălat. Indicaţiile şi informaţiile arată cam aşa, dar eu vă spun ce-am înţeles: sunt nişte nuci care conţin saponină. Adică o substanţă naturală care face clăbuc şi spală.

miercuri, 7 octombrie 2009

Am pisică de dat

Speram să nu scriu niciodată acest post. Îl scriu cu lacrimile înnodate sub bărbie şi cu mâţa în cauză în braţe. O am pe Bela de 12 ani. Am plecat cu ea de acasă, m-am mutat de două ori cu ea după mine, m-a însoţit peste tot. Nu m-am gândit niciodată, sau mai bine spus, mi s-a părut de neconceput ideea că la un moment dat, ar putea deveni indezirabilă.

No Zen

M-am întristat. Neşte cucoane îmi stricară frumuseţe de zen. Discuţia zero e aici, cu comentarii ulterioare. Pentru cine n-are timp sau răbdare să citească, e vorba de un comentariu nepotrivit la adresa mamelor care îşi alăptează copiii mai mult de şase luni, eventual în public. Şi cum o să ajungem noi toate nişte umflate nespălate şi cu părul vălvoi. Apoi discuţia a luat-o razna cu un atac incredibil la adresa Alinei.

Nu m-am băgat în discuţie că nu mă mai ţineau nervii. Poate am greşit şi trebuia să îmi apăr cauza. Că şi eu sunt una d'alea. Nora are 10 luni acuşica şi e încă alăptată. Ptiu, în public, când situaţia o cere.

Ce m-a deranjat cel mai mult au fost acuzele că maternitatea te deşteaptă şi te schimbă spiritual. Şi că devii o anonimă ştearsă pentru restul lumii. Că da, oricât de adevărate sunt aceste lucruri, erau formulate ca nişte acuze şi nişte atrocităţi. Ba mai mult, mai şi defilăm cu neuronu' îmbogăţit de experienţa maternităţii.

miercuri, 30 septembrie 2009

E sus


Ziua aceea, mult aşteptată, în care Nora să se ridice în picioare la marginea pătuţului, a sosit.

Nu în pătuţul ei, cum am tot aşteptat eu, nu dimineaţa, cum iar mă aşteptam eu, ci în pătuţul lui Sofi, unde am pus-o pentru cinci minute, cât aveam eu treabă pe la soră-mea, într-o dupămasă.

Cu degetuţele albe de efort şi cu un zâmbet imens pe faţă.

Deci, să consemnăm: la nouă luni jumate, Nora s-a făcut bipedă.

luni, 28 septembrie 2009

Stop


Christina Aguilera-Fighter

M-am înfuriat. Gata. S-a terminat cu lâncezeala asta existenţială. M-am săturat să fiu tratată altfel decât trebuie.

Şi sunt tratată aşa pentru că merit. Pentru că permit eu asta. Gata. Până aici. Nu mai pot să-mi trăiesc viaţa în reluare, parcă aşteptând ceva. Godot nu vine. Şi ştiu asta de la 15 ani, când am văzut piesa. La ce folos mă prefac acum că "ştii, că poate totuşi, că de fapt, că poate vine..."

vineri, 25 septembrie 2009

Quien es Nora


Am citit de curând Primele 1001 de nopţi. Era acolo, la un moment dat, o înşiruire (bine, era plină de emoţie, nu suna deloc tehnic), despre fapte, lucruri, activităţi din viitorul Irinei. Despre ce îşi propuseseră părinţii ei pentru ea. Nu supun atenţiei lucrurile în sine, ci faptul că părinţii s-au gândit la astea.

Am fost surprinsă să constat că eu nu mă gândesc la viitorul Norei. Nu ştiu dacă o s-o înscriu la cursuri de balet sau de pian. Nici dacă va avea părul lung sau o voi prefera cu părul scurt. Nici dacă o să mergem împreună la călărie, înot, sau mai ştiu eu pe unde. N-am nici o dorinţă anume pentru ea.

miercuri, 23 septembrie 2009

A venit un băieţel

La noi în familie sunt numai fete. Care au făcut şi ele tot fete. Suntem 4 verişoare cu câte o fetiţă fiecare.

Taţii noştri, veri între ei, au fost terminaţi când ne-am născut noi, că nu le duce nimeni neamul mai departe. Nu ştiu ce li s-o părea atât de important, că nu suntem neam regal şi nici măcar mai de viţă nobilă... Pentru ei contează. Apoi am făcut şi noi tot fete. A fost dureros să-i vezi căutând în noile fiinţe asemănările cu vechile fiinţe. De parcă de asta se născuseră... În fine.

În ordine cronologică, sunt aşa: Rucsandra, Ana, Sofia şi Nora.

"Neamul", aşa cum îl recunosc eu, are un anume aspect: bărbia ascutiţă, nasul cârn, ochii verzi şi părul cânepiu. Despre caracter nu mă pronunţ. Băieţii, taţii noştri, zici că-s fraţi, au preluat toţi aceste caracteristici. Dintre fete, numai eu sunt aşa. dintre copiii noştri, numai Sofica. Parţial Nora, care are ochii încă albaştri, nasul cât un buton, iar bărbiţa ascuţită e pusă în inferioritate de obrăjorii bucălaţi. Părul corespunde.

E, dar iată, ieri, la 14:40, s-a născut Andrei. 3700, 53 cm. Perfect. Prima mamă dintre noi e mămică din nou. Înseamnă că urmăm noi. Noroc că-s ultima.


vineri, 18 septembrie 2009

Târg

Mie-mi place la târg.

Expoziţii d-astea cu chestii. Eu sunt uşor agorafobă, în sensul că mă ia cu leşin în spaţii largi, dar dacă sunt populate şi nu le mai văd vastitatea, sunt ok. Prin urmare, un Romexpo plin de oameni, obiecte, standuri, pliante, broşurele, promoteri, etc, mă face să mă simt bine.

La Romexpo, că-i aici în cartier, târgurile încep de regulă joia şi ţin până duminică. Programul zilnic este 10-18, cu excepţia ultimei zi, când este deschis până la 16. Cea mai bună zi de târg e prima. Fără discuţie şi fără excepţie. Joia toţi expozanţii sunt bine dispuşi şi vorbăreţi. Nu este aglomerat, cel mult se mai fac reportaje TV pe ici colo. Vineri deja s-a dus vorba-n târg că e târg, programele de serviciu se termină mai repede, lumea începe să se bulucească. Sâmbăta şi duminica, omor.

luni, 14 septembrie 2009

Aniela

(Play şi citeşte)

M-am uitat la Aniela. Pentru cine nu are asemenea preocupări, e ultima producţie Acasă. Eu nu sunt neapărat stilul telenovelistic, dar de ceva ani încoace fostul meu soţ m-a introdus în această lume şi vrând nevrând am început să mă uit la producţiile Acasă.

Cam în fiecare an, Acasă tv a avut două producţii paralele: una principală, şmecheră, cu distribuţia răsunătoare, bani mulţi şi rating de două cifre şi una mai "sărmană", uneori alternativă, cu bani mai puţini şi aşteptări pe măsură. Fostul meu soţ a lucrat mereu în linia a doua tânjind mereu la prima. Negându-i profesionalismul doar pentru că nu făcea parte din ea. Ei, iaca, i s-a împlinit visul. Acu e director de imagine la Aniela.

miercuri, 9 septembrie 2009

Nora în imagini



Nora mănâncă pară. Tăiată bucăţele. Enjoy!
PS. Are doar doi dinţi, jos.




Nora merge de-a buşilea, stilul pirat.

De ce nu scriu

Îmi răspund şi mie şi vouă, în caz că vă întrebaţi.

Pentru că nu-mi vine.

Pentru că n-am idei. Am mintea goală, goluţă. Arată ca un deşert din ăla american, prăfuit roşcat, peste care se rostogoleşte lugubru un ghem de paie (sunt convinsă că e o bălărie specială care se rostogoleşte aşa cu scopul reproducerii).

Pentru că sunt depresată. Să zic deprimată e prea mult şi sună neîncurajator. Depresatul e forma nevinovată, glumeaţă şi de-ne-luat-în-serios a depresiei. Dar tot aia e, să fim serioşi.

Pentru că mi-e urât. Da, sunt singură, singuratică şi însingurată. Pentru că nu mai vreau să fiu aşa şi n-am cum să fac să schimb situaţia asta.

marți, 8 septembrie 2009

Determinarea determinării

Dacă mai aud o dată "determinare" pe post de "hotărâre", fac icter!

Printre alte distorsiuni recente ale limbii române, asta e maximă. Dacă doar/decât e lucru fin şi numai pentru cunoscători, asta mi se pare prea de tot.

Mi-a sărit ţandăra azi când l-am auzit pe stimabil domn preşedinte, la lansarea primei maşini Ford produsă integral la Craiova. Deci muncitorii au fost extrem de determinaţi, domle!

Nu că preşedintele ţării ar trebui să fie un al doilea Pruteanu, dar este înconjurat de o ceată de consilieri a căror treabă e fix asta! Să se îngrijească ŞI de folosirea corectă a limbii române.

În DEX scrie aşa: DETERMINÁT, -Ă, determinați, -te, adj. 1. Care a fost precizat.care a fost stabilit. 2. (Despre cuvinte sau propoziții) Al cărui sens este precizat de alt cuvânt sau de altă propoziție. – V. determina. Cf. fr. d é t e r m i n é.

Numai în Webster determinatu' are sensul atât de chinuit de noi:
Main Entry: de·ter·mined
Pronunciation: tər-mənd\
Function: adjective
1. having reached a decision: firmly resolved "determined to be a pilot"
2. showing determination "a determined effort":characterized by determination

Gata, mi-a vărsat oful determinat de determinaţii ăştia.

duminică, 30 august 2009

Auto-Autodiversificare

Pentru că multă vreme nu am avut net şi am fost ruptă de lume, de săptămâna asta am început, încet, încet să-mi reiau obiceiurile de fiinţă umană de secol 21. Adică să citesc ce n-am mai citit demult şi să frunzăresc netul.

N-am mai citit de mult ziarul copiilor; am luat-o metodic, cu articolele cele mai recente şi apoi cu cele mai vechi. Printre ele, un articol pe care altfel l-aş fi ocolit din pricina titlului Alăptat, dar până când?, de teama de a nu mi se da iar vreun verdict din ală tăios, dar bine documentat ştiinţific, cum că e bine să alăptezi doar până la vârsta x. Unde x e cuprins în intervalul 6-24 luni. M-am înşelat. Din primele paragrafe, am aflat un cuvânt nou: autodiversificare. Intrigată, cercetez blogul de care se pomenea în introducere şi citesc pe nerăsuflate ca pe cea mai bună carte poliţistă.

Şi nu neapărat pentru că m-aş fi amorezat brusc de acest concept, ci pentru ca am realizat de la primele rânduri, ca propriul meu copil se autodiversifică, fără ca mie să-mi treacă prin cap că e normal aşa, sau că există studii, discuţii, şi iată, bloguri, despre aşa ceva.

Conceptul e simplu, şi aici citez de pe blogul menţionat mai sus:

"Pentru că autodiversificarea înseamnă că bebeluşul nu mănâncă alimente pasate, piure de fructe, totul trecut prin blender aşa cum se obişnuieste (...). Şi atunci ce mănâncă bebe? Bucăţi mari de fructe, legume întregi fierte în abur, mănâncă exact ca un copilaş preşcolar. Mi-a fost greu să cred că e posibil la început, dar apoi mi s-a părut atât de logic (am căutat să văd când s-a inventat primul blender... 1922).
Autodiversificarea are câteva reguli simple, pe care noi le-am urmat cu uşurinţă până acum:
  • bebeluşul mănâncă singurel, sub supravegherea permanentă a unui adult şi decide cât vrea să mănânce, fără ca mama să il grăbeasca şi fără să "completeze" la sfârşitul mesei cu linguriţa
  • daca bebeluşul refuză un aliment, nu insistăm şi încercăm din nou peste câteva zile
  • primele legume şi fructe oferite sunt moi (testul cel mai simplu, să zdrobiţi o bucată cu limba în cerul gurii); i le dăm bebeluşului în formă de baton sau intr-o formă "cu mâner" (cum ar fi broccoli); după ce bebeluşul are pensa digitală, îi putem da alimente tăiate în bucăţele mai mici.
  • evident, nu adăugăm sare sau zahar în pregătirea legumelor şi fructelor; nu îi dăm fructe şi legume cu care bebeluşul se poate îneca (alune, mere)
  • dacă ii oferim bebeluşului alimente cu linguriţa, îl vom lăsa să o ia în mânuţă şi noi îl vom ajuta să o ducă la guriţă."
Noi am început diversificarea târziu, pe la 7 luni, din două motive: mi-a fost mie greu să renunţ la alăptatul exclusiv şi eram în perioada de mutare şi nu aveam timp şi linişte suficiente ca să mă pot ocupa de mesele ei aşa cum trebuie. Nici când am început n-am făcut-o clasic. I-am dat întâi fructe crude, cereale, iaurt, apoi legume fierte și la urmă carne. Dintre toate, a acceptat cel mai bine fructele, cerealele şi iaurtul, cu legumele fierte şi carnea nu ne înţelegem nici azi. I le-am făcut pasate, evident. Amestecate şi zdrobite în ultimul hal.

Nora e mâncăcioasă şi foarte, foarte pofticioasă. Chiar dacă era sătulă, se uita lung şi rugător la bucăţica pe care o ai în mână sau în furculiţă. Aşa i-am dat prima dată peşte. Gătit normal, ca pentru adulţi. L-am rupt bucăţele, l-am înşirat pe farfuria mea şi i l-am dat în gură. Spre uimirea mea, a preferat să se întindă ea la farfurie şi să mănânce ce apuca decât să deschidă gura să îi îndes eu. A doua zi, am făcut peşte pentru ea şi i l-am oferit pasat. Nici nu s-a atins de el şi a şi duhnit a balta vreo 3 zile, că s-a luptat ceva cu mine în procesul de îndopare. Mi-am zis că nu-i place peştele, deşi cu o zi înainte mâncase cu mare bucurie.

Apoi, a început să refuze cerealele la linguriţă. Îi plăceau la gust, dar probabil o enerva procesul hrănirii aşa. Prin urmare, i le-am făcut mai subţiri şi le bea. Oricum, ea e campioană absolută la băutul din pahar. Am cumpărat biberonul ăla şmecher absolut degeaba.

Acum vreo două săpămâni chiţăia de foame într-o dimineaţă şi eu nu-mi găseam mâinile să fac piureul mai repede (piure de banane cu piersică). Am montat-o în scăunel şi i-am oferit un capăt de banană să aibă ocupaţie până termin eu. Peste 3 minute, chiţăială din nou. Caut banana pe jos, mă uit în scaun, nicăieri. O mâncase! şi mai voia. I-am mai dat o bucăţică, şi de data asta m-am uitat şi eu cum face: o roade cu dinţii de jos (adică unicii ei dinţi), o strânge în pumn până se desprinde o bucăţică. Pe care bucăţică o îndeasă în gură cu cealaltă mână. Şi apoi o mestecă de zor, bagă la "măsele" şi la sfârşit o înghite. Din trei astfel de mişcări termină cam 4 cm de banană. Bine, îi era şi foame :D

Şi cam de atunci am început să-i dau bucăţele de mâncare: fasole fiartă, cartof cubuleţe, ficat de pui (ce bucurie a fost pe ea, nici nu vă imaginaţi), fructe felurite, ce să mai, cam de toate. Singurele care mai sunt pasate astăzi sunt oul cu brânza de vaci şi cerealele.

La fructe se vede bucuria aceea imensă în ochii copilului. Cel mai de efect este pepenele roşu (Diana ştie :D), apoi pruna, uşor decojită ca să simtă gustul dulce, apoi banana, mărul tăiat feliuţe, para, piersica şi cam toate fructele de sezon. Trebuie să găsesc o metodă să-i dau struguri, eventual o să sparg eu bobul, ca să nu se înece.

Pentru că da, îmi e frică să nu se înece. Şi cu toate astea, nu s-a înecat niciodată. Aşa cum scrie şi în articole, dacă nu poate să înghită o bucată mai mare, o scuipă. Are aşa un icnet scurt şi apoi "livrează" bucăţica.

Ca mod de organizare a mesei, fructele se servesc pe jos în bucătărie, iar mâncarea în scăunelul de masă. Deocamdată avem un scăunel de împrumut care nu ajunge la tăblia mesei. Dar când o să-l recuperăm pe al nostru, o să fie mult mai bine. O să-l spăl probabil zilnic, dar o să fie mult mai natural aşa.

Deocamdată, nu poate să apuce cu degetele ca omul, apucă cu pălmuţa şi astfel îşi umple pumnişorii cu bucăţele. Dar cred că mâncatul în felul ăsta îi va dezvolta mai rapid capacitatea de a prinde între arătător şi opozabil.

Cam asta ar fi experienţa mea. Încă o dată, sunt surprinsă de copilul meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am puterea s-o ascult şi să înţeleg ce îmi transmite. Este evident că ştie mai bine. Nora se auto-autodiversifică.

sâmbătă, 29 august 2009

Nu pot aşa

Mă simt obosită. Foarte obosită. Mă oboseşte permanenta luptă cu mine şi cu ceilalţi. Vreau prea multe şi totuşi nu vreau nimic. Vreau multe de la mine şi nu vreau să-i deranjez pe ceilalţi. Vreau să am puterea să nu am nevoie de nimeni. Mă supăr pe mine când nu reuşesc. Şi rămân supărată mult timp. Apoi îmi fac un cadou, ca în orice cuplu care se respectă. Atunci mă iubesc din nou şi reuşesc să mă găsesc din nou frumoasă şi deşteaptă.

Mi-am luat un cuţit nou de la IKEA. Foarte bun, minunat chiar. Asta drept împăcare pentru că o săptămână întreagă am avut ajutor în casă şi eu n-am făcut mai nimic. Aha, deci nu sunt chiar aşa independentă cum voiam. Pus bot, întristat brusc, cumpărat cuţit, zâmbit din nou.

Timp de două săptămâni, soră-mea n-a fost acasă, plecată cu Sofi cu tot. Mi-am spus că o să mă descurc, că până la urmă, nu-i normal să stau pe capul ei toată ziua doar pentru că eu sunt singură şi simt nevoia de companie. N-am reuşit. Am sunat-o zilnic. Acum sunt supărată rău pe mine şi nu ştiu cu ce cadou m-aş putea împăca. Am aşa o idee... Mă duc la BIFE săptămâna viitoare.

Trebuie să demonstrez, mie şi altora, că pot trăi singură. Că pot să-mi construiesc o viaţă de una singură. Că nu depind de nimeni. Că pot. Că nu e greu. Ba dimpotrivă.

Uneori stau şi mă gândesc că problema mea nu este reală. Că şi măritată (mă rog, într-un cuplu, nu neapărat formalizat), dacă aş fi, aş fi tot singură toată ziua, că bărbatul probabil ar munci. Nu ţine.

Oricât n-aş vrea eu să accept, existenţa unui bărbat îţi dă un sens. Un alt sens. Găteşti nu ca să te hrăneşti, ci ca să bucuri pe cineva. Speli şi calci nu ca să fii curat, ci ca să ţi se încânte privirea. Eşti frumoasă nu pentru că ai mineralele potrivite, ci pentru că îţi strălucesc ochii. Zâmbeşti pentru că sufletul îţi râde. Cânţi nu pentru a distra copilul, ci pentru că aşa îţi vine.

Chiar dacă aş sta singură toată ziua şi aş face exact aceleaşi lucruri pe care le fac acum, le-aş face altfel, ştiind că la sfârşitul zilei vine răsplata mea. Acum, când adoarme Nora, nu se întâmplă nimic. Nu aştept nimic. Nu trăiesc nici o nerăbdare.

Mă păcălesc singură crezând şi luptându-mă cu mine să cred că se poate trăi aşa. Nu se poate. Dacă pun în balanţă plusurile şi minusurile vieţii de mamă singură, mie îmi dă cu minus. Pentru mine e nefiresc. E incomplet. Lipseşte ceva. Şi orice lucru pe care îl fac ca să mă prefac că e totul bine, îmi cere un efort imens. Care mă oboseşte. Rău.

miercuri, 26 august 2009

Primele 17 zile

După ce am născut, când am ajuns acasă mi-am dat seama că sunt mult prea zăpăcită de cap, de hormoni, de stres şi de spaime ca să mă mai pot baza pe memoria proprie sau colectivă. Prin urmare, pe un frumos carneţel, am început un mic jurnal tehnic, cu ore, date, fapte. Nu are nimic frumos, romantic sau sentimental, dar oferă o bună imagine a vieţii de imediat după naştere.

Ziua 3 - 10 decembrie 2008

6:00 Supt spital
9:30 Supt spital
13:30 Supt 1/2 (adică doar un sân)
17:00 Supt
20:00 Baie
20:30 Supt 20'
23:00 Supt 15'
23:32 Supt
24:40 Supt 15'
02:25 Supt 30'+schimbat kk
03:10 - 04:05 :( (probabil urlat rău)

Ziua 4 - 11 decembrie 2008

04:05 - 06:30 - Somn! cu foială
06:30 - 07:15 - Supt
Somn pe piept
08:30 - 9.00 Supt
Plâns rău
? - 10:00 Supt
Plâns rău cu forfoteală la burtică
11:10 - ? ?
15:08 - 15:25 Supt
16:05 - Supt biberon 30 ml (când a intrat în scenă biberonul înseamnă că începusem să mă mulg)
19:00 - 19:25 Supt
Somn bun
22:14 Supt până la 22:50
Foială cu scâncete
24:10 - 24:40 Supt
02:30 - Trezit urlat
3 şi ceva iar mâncat, sughiţat, urlat, supt... la 4 schimbat kk, culcat aproape de 5, trezit 06:20, supt, schimbat kk, biberon ?ml

Ziua 5 - 12 decembrie 2008

07:05 - 09:30 Somn bun
09:30 - 10:20 Bibe 40 ml + supt x 2
Somn bun
13:00 - 13:30 Supt+bibe 25 ml
Somn
15:00 - 15:30 Supt
Somn
18:30 Baie, supt 19:15
21:23 Supt, kk 10:15
Somn
01:45 Bibe 40 ml + supt + kk 02:45
03:15 Puţin supt
05:00 - 05:30 Supt

Ziua 6 - 13 decembrie

05:30 - 08.00 Somn
Schimbat kk, supt, sughiţ până pe la 9
10:30 Supt, kk, 11:30
Somn
12:30 Bibe 40 ml, kk 13:00
Somn
16:15 - 17:00 Supt, kk
Somn
19:00 - 20:30 Baie, supt, kk, foială, supt puţin 21:15
Somn bun
24:30 - 24:45 Supt
03:00 Bibe 50ml, kk, supt 04:00

Ziua 7 - 14 decembrie

Somn de pe la 5
07:00 Supt 15'
07:45 - 08:20 Supt
11:30 - 12:15 Supt, schimbat pp
15:52 Trezit, schimbat nu kk, supt 16:10
19:00 - 19:45 Baie, bibe 40ml, foială, plâns, supt puţin până pe la 21:00
23:30 Bibe 40 ml, dureri burtică
24:30 kk, supt 01:00
03:00 Supt până pe la 04:00
Somn până la 07:00

Ziua 8 - 15 decembrie

07:00 - 07:30 Schimbat, supt
Somn
10:50 - 11:20 Supt
Foială, sughiţ 12:15
13:50 - 14:15 Supt, schimbat, oki (îi înflorise conjunctivita căpătată la spital)
15:02 Schimbat kk, supt 15:45
19:00 - 20:00 Baie, foială, plâns, supt
23:30 - 23:50 Supt
02:25 - 03:00 Supt, schimbat, foială până pe la ...
04:45 Kk, supt 05:00

Ziua 9 - 16 decembrie

07:00 - 10:15 Somn
Supt, kk, oki 11:40
Somn
14:00 - 15:00 Supt, kk
16:00 Supt, kk
19:15 - 20:30 Baie, foială, plâns, supt
Somn
23:30 Supt
01:30 Schimbat kk
03:00 - 03:30 Supt
06:00 Supt, kk
Foială la greu + plâns

Ziua 10 - 17 decembrie

Deja mă specializasem, scriam numai esenţialul, că Nora începuse perioada aia de plâns rău de tot.
08:00 Schimbat kk, supt
11:30 Supt, kk
14:30 Supt, kk
18:00 Supt, kk
21:00 Baie, supt, kk
23:00 Supt, 24:00 supt
03:30 Supt, kk, BURIC !!!
05:45 Supt, kk

Ziua 11 - 18 decembrie

9.15 Supt, kk
13:15 Supt, afară, oki... 14:30
17:30 Supt
20:45 - 22.15 Baie, kk, oki, supt
01:45 Schimbat, supt
04:15 Schimbat, supt
06:30 Supt puţin
09:15 Supt, kk

Ziua 12 - 19 decembrie

09:15 Supt, kk
Foială, sughiţ
10:45 Supt puţin
11:30 Supt puţin, kk
12:00 - ? Somn : ) (probabil a adormit repede şi a dormit bine)
15:30 Supt, schimbat, afară
17:00 Supt puţin
20:00 Baie, kk, supt 21:00
24:45 Schimbat, supt
02:45 Supt
05:15 Schimbat, supt
07:30 Schimbat, supt

Ziua 13 - 20 decembrie

07:30 Schimbat, supt, sughiţ
Frichineală+supt până la 10:00
13:30 Supt, kk
15:00 Supt, schimbat
18:00 Supt, kk
22:00 Baie, supt, kk
02:00 Supt
04:45 Supt, schimbat
06:15 Schimbat, kk, supt

Ziua 14 - 21 decembrie

11:00 Schimbat, supt
12:30
Schimbat, supt puţin
15:00
Schimbat, supt, kk
17:30
Schimbat, supt
21:45 Baie,
schimbat kk, supt
23:50 Vomitat : (
03:00
Schimbat, supt
06:00
Schimbat kk, supt
08:30
Schimbat, supt

Ziua 15 - 22 decembrie

09:30 Sughiţ
12:15
Schimbat, supt
13:47 Preotul moliftă + Bella (a venit părintele să ne citească, mie şi Norei, si mâtza a stat şi ea sub patrafir)
15:30
Schimbat, supt
16:00 - 17:00 Plimbare+caca mare sosire
18:45 Baie, schimbat kk, supt
22:30 - 24:30 Schimbat, supt, sughiţ, foială, burtică
03:00
Schimbat kk, supt
06:00
Schimbat, supt

Ziua 16 - 23 decembrie

06:00 - 10:00 Urlat rău, durut burtica, colici?
Somn până la 12:00
12:00 - 15:30 Schimbat, oki, supt, colici, dureri burtică, urlat rău
17:45 Schimbat, oki, supt
20:45 Schimbat, supt, oki
00.00 - 01:00 Schimbat, supt
04:00 - 06.00 Schimbat, supt, foială, burtică, urlat rău, etc

Ziua 17 - 24 decembrie

08:45 - 10:00 Schimbat, supt, oki
11:20 Schimbat kk
12:00 Supt
15:30 Schimbat kk x 2, oki, supt, afară
17:00 Supt, sughiţ, burtică, etc
20:15 Baie, supt, oki
00.00 Schimbat, supt
04:00 Schimbat kk, supt
06:00 Schimbat, supt

Concluzii: Nora dormea ocazional mai mult de 2 ore jumate. Am alăptat-o la cerere, numai la cerere, şi oricât de des. Biberonul a ieşit din scenă după vreo săptămână, când m-am reglat eu. Nora a plâns mult de tot, doar că nu mai scriam eu, să nu mă deprim.

Cam aşa a fost începutul.

Răspiua pe bune

De data asta, chiar am net. Al meu, al meu, nu de prin vecini. Sunt datoare cu sfârşitul de la povestea alăptării şi cu jurnalul Norei pentru toate proaspetele mămici, dar acum, cu dedicaţie specială pentru Maria Mirabela.

De mâine.

marți, 11 august 2009

Frustrare maximă

Deci io cedez nervos. Îi urăsc pe ăştia de la RDS. Nu am net nici acum. Prind câte o liniuţă de semnal wireless de undeva de prin vecini, şi numai dacă stau chircită şi cu mâna pe post de antenă. De la sormea nu mai pică nimic, nu ştiu de ce, iar timp n-am decât seara, deci nu pot să mă duc la ea peste zi să mă destrăbălez în eter.

Nu vă puteţi imagina ce frustrată sunt. Maxim.

sâmbătă, 8 august 2009

Alăptarea Norei

Pentru că este săptămâna alăptării, am zis să povestesc şi eu experinţa alăptării micuţei Nora.

Eu am privit, şi privesc încă, actul alăptării ca fiind unul extrem de firesc, în care nu există „nu se poate”.

În timpul sarcinii, întrebată cum o să nasc, am răspuns de fiecare dată, „dacă se poate, natural”, iar la întrebarea rostită cam cu o jumătate de gură „o să alăptezi?”, am răspuns dsec, "cât o să pot". Deşi de regulă, am obiceiul să studiez îndelung subiectele care mă interesează, în ceea ce priveşte alăptatul, am trecut cu destulă uşurinţă peste subiect. Nu din indifenţă sau ignoranţă, dar speriată că nu voi duce nici această sarcină până la capăt, m-am abţinut să mă gândesc la ce va urma după cele nouă luni.

Când eram însărcinată în luna a cincea, a născut sora mea. Ea a avut de tras o mulţime după naştere şi printre alte probleme, s-a lovit şi de o alăptare dificilă. Soficu a avut icter, prin urmare mai mult dormea decât mânca, apoi soră-mea s-a internat din nou în spital şi o săptămână s-a muls şi făceam naveta între casă şi spital să hrănim bebica cu biberonul, apoi când s-au reunit, s-a depresat soră-mea şi n-a mai avut lapte. Timp de trei luni s-a chinuit aşa şi până la urmă a renunţat.

În tot acest timp, am citit site-ul şi forumul LLL şi pe faţă şi pe dos, doar, doar, s-o pot ajuta cumva. Cam atunci am aflat eu tot felul de chestii interesante despre alăptat. Că de exemplu, stomacul bebeluşului la naştere e cât o mărgică de sticlă, deci nu-i trebuie 60-90 ml de lapte, ci îi ajunge o linguriţă. Tot de acolo am aflat că în cazuri grave, pentru restaurarea producțţei, metoclopramidul face minuni. Luate în doză masivă, porneşte lactaţia la femeile care înfiază şi vor să alăpteze. Sau că nu e bine să bei ceaiuri stimulante înainte de a porni lactaţia propriu zisă şi de a fi desfundate canalele, că uite aşa se face mastita din om sănătos.

Apoi am născut eu.

Într-o luni dimineaţă, la 6 şi un sfert. Pe la 9, când am putut să mă ridic şi să umblu de colo-colo, m-am dus să-mi văd odoru’. La neonatologie, o mulţime de mămici, aşteptau copiii. M-am aşezat şi eu la coadă, că oi căpăta şi eu ceva stând acolo. Când mi-a venit rândul, am bâguit că eu am venit s-o văd, că am născut de dimineaţă şi n-am apucat s-o văd şi să ştiu dacă e bine. A, păi luaţi-o, că e ora de alăptat. Am luat boţul ciufulit şi m-am dus cu paşi neîncrezători spre camera de alăptat, sau mă rog, în direcţia în care se îndreptau toate celelalte mămici cu puii în braţe, Am avut timp de o poză pe hol, fi-mea dormea dusă.


Mă duc la şezătoare (cam aşa arătam cu toatele), lapte ioc, fi-mea dormea tun. Am profitat de timpul ăla ca să mă uit la ea şi să mă minunez de cât e de frumoasă. La fel de zâmbitoare am dus-o înapoi, cu promisiunea că revin la 12 şi poate nu mai doarme. Vezi să nu. Lemn. La 3 la fel. La 6 am cerut să-i facă ceva s-o trezească. A desfăşat-o, a ciupit-o de nas, a deschis un ochi supărat, s-a culcat la loc. La 9 a prins prima dată sânul. M-a durut până în adâncuri. A tras puţin, nu cred că a înghiţit ceva, dar nu m-am împacientat Ştiam că ne vom descurca. Orice ar fi.

Va urma.

miercuri, 5 august 2009

15 puncte

Adică maxime. Adică atâtea câte trebuie. Adică de marţi sunt pe şosele.

Mulţumesc celor care au avut un gând bun şi pentru mine.

Răspiua

Sau pe-aproape. Încă n-am net, merg pe wireless-ul destul de slab de la soră-mea. Că ăştia de la RDS n-au mai avut încă un modem când au venit azi să monteze la ea. Aşa ca eu mai aştept. Sper să nu pierd şi bruma de semnal care vine de la ea. Tot e bine.

Ca să fiu scurtă, scurtă, că-i târziu, mâine (de fapt azi) mă duc să dau examen să-mi iau permisul mai devreme. L-am picat deja o dată. Aşa că puteţi să ţineţi pumnii la un biet pieton amărât lovit de ghinioane ca recolta de grindină.

Good to be back.

vineri, 24 iulie 2009

Cum m-am mutat eu în trei acte

Actul 1 – Luna neagră still kicking

Miercuri, când de altfel, moş tataie m-a anunţat că nu mai vine, la ultimul transport către Jiului, deci vreo 4 jumate dupămasa, mă sună de jos să-mi spună că maşina nu mai porneşte. Mi s-a făcut rău instantaneu. Nora dormea, eu aveam în vizită o mămică cu doi copii (3/1 an) care îl aşteptatu pe tătic să vină să ia acvariul. Acvariu pe care stimabilul fost soţ nu s-a învrednicit să-l ia cu el când a plecat. Las musafirii în casă cu rugâmintea de a-mi da un bip când se trezeşte Nora şi cobor la epavă.

Afară, 38 de grade. Eu năduşeam oricum de nervi şi de ciudă. Doamnă, nu mai porneşte, am deschis capota, o fi electromotorul, alternatorul... Îi arunc printre dinţi: nu-i de la motor şi trântesc capota ostantativ. Ştiam eu că atunci când se blochează volanul, asta nu mai face nici o mişcare de nici un fel până nu-l deblochezi. Intru în maşină, bag cheia, pâr-pâr-pâr poc, vorba reclamei. Hait, ăsta e sunet de baterie moartă. Dar cum e posibil la un diesel, care are consumul mai mic şi la o maşină care a funcţionat perfect până acu’ o juma’ de oră? Moş tataie cică s-o împingem. Găsiţi doi musculoşi, daţi-le ceva să împingă maşina, că sigur porneşte. Domnule G, dieselu’ nu se împinge! Punct. Eu n-o împing. Dar să ştiţi că împinsă porneşte imediat. N-o împing nicăieri şi vă rog să nu mai insistaţi. Îmi venea să-l strâng de gât.

Chiar dacă se putea întâmpla oricui, faptul că mşina s-a stricat pe tura lui mă făcea să-l găsesc vinovat de necazul meu. Opreşte un nene lângă mine să mă întrebe unde e cofetăria Alice, io îl întreb dacă îmi dă şi mie nişte curent. Mă duc sus, iau cablurile, verific musafirii, copilul, şi cobor. Aranjăm maşinile de transfer, punem cablurile, maşinuţa mea nimic. Te pomeneşti c-o fi electromotorul, alternatorul sau nu ştiu ce piesă cu b. După vreo jumătate de oră de dogorit de soare şi de capotele încinse ale maşinilor, nenea cu cofetăria pleacă trist că nu mă poate ajuta. În tot acest timp, tataie făcea treişpe paişpe pe lângă noi. Până la urmă, a încărcat maşina lui cu tot ce era într-a mea şi le-a dus el în Jiului.

Am sunat un prieten, mi-a zis că vine să mă scoată din belea, vede el cum, eu dau să închid maşina. Hait! Fără baterie, nu se închide. N-am ţâmburuşi din ăia la uşi, iar ială n-am decât la uşa mea. Celelalte trei plus portbagajul rămâneau deschise. Sun la Renault să-mi zică cum să închid maşina dacă nu mai am baterie. S-a rezolvat, nu se poate. Fără baterie, închiderea centralizată nu funcţionează, adio încuiere. Mă trag pe o bancă mai la umbră şi păzesc maşina. Gest orecum inutil, pentru că era ziua în amiaza mare şi n-aveau ce să fure din ea.
Tâmpită de căldură, mă duc sus la musafiri. Între timp se întregise familia, chirăiala ca la balamuc, toţi se bălăceau în pietrişul de pe fundul acvariului, se jucau cu peştii, lăcăraie şi nisip prin toată casă. Altfel, veselie şi voie bună. Nora se trezeşte şi ea. O ia soră-mea în primire.

Vine prietenul meu cel priceput la maşini. Mda, nu mai e baterie, hai că-ţi dau eu curent. Când dădeam eu la cheie, i se stingeau lui farurile. Zice contemplativ: Eu cred că e-n scurt (scurtcircuit adică). Cum naiba se scurtcircuitează o baterie de maşină?! Şi mă pocneşte: Semnalul! Ăla frecat în sus şi în jos până nu mai ştie unde-i susul şi unde-i josul. Deci tot moş tataie de de vină.

Facem o probă cu bateria altei maşini, pornea la cheie. Deci, da, bateria e buba. Decidem că e cazul să cumpărăm o baterie nouă. Mă duc sus, hrănesc copilul, conduc musafirii, cobor. Se făcuse deja 9 şi ceva. Unde mergem după baterie, că-i târziu. Stai că sun eu o altă prietenă care stă peste drum de Real, să sune ea şi să întrebe dacă au d’asta de-mi trebe mie. Norocul meu, Laura era chiar în Real şi la standul cu baterii auto erau fie mai mari, fie mai mici. Logic. Ok, riscăm să mergem în Cora. Nora deja era obosită, agăţată în sling, sugea şi moţăia.

Luăm baterie din Cora, fugim ca disperaţii să nu se închidă casele, ne tragem sufletul în maşină şi ne trăzneşte ideea că nu avem cheie d’aia tubulară de scos şuruburile care ţin bateria pe suport. Adică tot efortul nostru din seara aceea putea fi complet inutil fără cheia aia. Ajungem descumpăniţi în faţa blocului, neîndrăznind să zicem nimic... Hopa, vecinul taximterist. Bună seara, nu vă supăraţi, o cheie tubulară pentru baterie.... da, cum să nu, poftiţi. În zece minute maşina pornea la sfert de cheie.

Actul 2 – Pătuţul Sofiei

În timp ce noi ne plimbam prin oraş cu sau fără baterie, acelaşi bun prieten care mă ajuta pe mine făcuse rost de o dubă pentru transportat lucrurile mari, în principal de la soră-mea, că eu n-aveam mare lcuru de dus. Acţiunea fusese programată pentru ziua de joi, dar am zis să profităm de răcoarea nopţii, de faptul că fetele dorm, de traficul mai liber din oraş, etc, şi s-o facem atunci.

După ce am termint cu maşina, ne-am dus în spatele blocului, unde se încărca duba. Nora dormea în sling, eu eram terminată de oboseală şi conştientă că de abia atunci începea. Când am ajuns lângă maşină, atunci urcau pătuţul Sofiei. A fost momentul în care am realizat că plec. Ca mă mut. Că nu ne vom mai întoarce niciodată. Am început să plâng ca proasta în mijlocul drumului, strângând-o pe Nora la pipet şi realizând că etapa asta din viaţa mea s-a încheiat. Că n-o să le mai văd pe farmaciste, pe şaormar, pe doamnele de la aprozar, că n-o să mai văd biserica de la fereastra Norei, că n-o să mai fiu în locul în care trăiesc de 22 de ani. O să fiu în alt loc căruia o să-i spun acasă. Cu mirosuri şi zgomote noi, cu lumină nouă, cu totul nou şi altfel. Am simţit că se rupe ceva în mine când am văzut pătuţul purtat prin aer.

În noaptea aceea, am dus tot ce era mai greu şi mai mare. Ne-am întors la puii noştri adormiţi, păziţi de zâna bună Vera. Am adormit trişti, îngânduraţi şi n-am schimbat prea multe cuvinte.

Actul 3 - Cu raţa-n buzunar

Joi era ziua desemnată a mutării. După escapada de miercuri noapte, în ziua X am continuat să împachetăm micile nimicuri. S-au dovedit a fi mult mai multe decât aş fi putut crede: cabluri – vreo două cutii; papetărie de tot felul – o cutie mare şi vreo trei mai mici; aţe, foarfeci, ace, mărgele, paiete şi alte chestii de cusut – o cutie mică; bijutericale (cu tot cu cutii) – două cutii medii; mărunţişuri de la Nora din cameră – două cutii medii; tastatură, mouse, hard extern, alte cabluri, telecomandă – o pungă mare. Şi tot aşa, parcă la nesfârşit.

Ştiam că nu putem rămâne aici până seara, deci la un moment dat am pus stop colectării de mărunţişuri şi ne-am pregătit de plecare. Am umplut poşeta mea Inglesina cu alte mititele (să nu care cumva să pierd, să uit sau să scap ceva), am organizat transportul, adică cine, în ce maşină şi la ce oră pleacă, mi-am tras sufletul pe canapea şi m-am uitat în jur. Nu-mi venea încă să cred că plec. Deşi casa arăta ca după bombardament, eu o vedeam curată şi liniştită ca într-o dupămasă de duminică. Soarele o inunda auriu, era cald, dar nu înăbuşitor, era pace... Aşa cum numai în casa aceea am simţit vreodată.

Nora era lângă mine pe canapea, o lingea de zor. I-am spus în gând băleşte-o bine, mami, că n-o să te mai întâlneşti cu ea... Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nici eu n-o să mai întâlnesc cu ea. Şi cu multe alte lucruri atât de dragi şi cu care am crescut. Pe tocul uşii din sufragerie sunt şi acum semnele pe care le făcea mama cu creionul când ne măsura. Fiecare colţ din casă are povestea lui şi n-am uitat nici una... Pe de o parte, mi-e teamă să nu le uit, dar pe de altă parte, cred că ar trebui să încep alte poveşti pe care să nu le uite Nora.

Stând pe canapea am văzut ascunsă de un picior de masă, o răţuşcă de plastic, una din jucăriile Norei, rătăcită printre atâtea cutii şi bagaje. Am înşfăcat raţăa am vârât-o în buzunar, am luat copilul în braţe şi am plecat „dincolo”. Când s-a pus maşina în mişcare, am aruncat o ultimă privire ferestrelor mele cu guguştiuci şi m-am scuturat repede, să nu încep să plâng.

Am parcurs tot drumul în tăcere şi tristeţe. Când am ajuns în noua casă n-am avut vreme de melancolii. Primul lucru pus la punct a fost camera Norei, să doarmă copilul în linişte. Asta dacă se acomodează şi nu mă trezesc că începe să plângă în mijlocul nopţii. Apoi bucătăria, să am şi eu un loc în care să mă simt bine. Am înghesuit sacii cu haine în dulapurile corespunzătoare şi mi-am zis că e şi mâine zi. Au urmat multe zile de pus la loc chestii. N-am terminat nici azi. Cine s-a mutat măcar o dată ştie ce-a urmat.

Încă nu

Da, de mutat m-am mutat, net însă n-am. Acum am pus mâna pe un modem de la Orange pentru câteva ore. Cică undeva pe săptămâna viitoare vine echipa (a se citi doi şmecheraşi cu un mic modem în braţe) să facă marea instalare.

Long story short - m-am mutat de joia trecută, de atunci tot aranjez, spăl rufe, pun la loc, mut cutii, duc la boxă, strâng la boxă, duc gunoiul la gunoi (adică avem un soi de ghenă la parterul blocului), mai spăl, mai pun la loc, le mai mut de colo colo. În tot acest timp, copilul pe lângă mine, pe mine, după ocazie. Plus mâncare, plus spălat, plimbat, schimbat, etc.

Am multe, multe de spus şi de povestit. Multe rău. Am fost toantă sau doar prea obosită să le scriu în word până acum, că iaca, aveam ocazia să public tot dintr-un clic. Dar aşa o să fac.

Ce-mi vine să spun prima dată este ce face Nora. De ieri a început să meargă de-a buşilea. Cam caraghios, pentru că e pe punctul de a se ridica în picioare. O s-o filmez să vedeţi cum merge fi-mea.

Mi-e drag să pun o poză cu ea de azi, că aşa e când faci ordine în lucruşoare.
Mda. acu văd că nu-i tocmai clară. Una peste alta, suntem bine, Nora s-a adaptat rapid, eu nu tocmai. Eu încă mă simt musafir... Să nu stric, să nu murdăresc, să nu zgârii, etc. Buba la cap.
Mă deconectez şi mă apuc de scris, public azi dacă mai am liber la net.

Mi-e tare dor de voi.

joi, 16 iulie 2009

Piua

Mă mut. Gata. Printre alte chestii grele care se vor întâmpla odată ajunsă în casă nouă, cea mai neplăcută e ruptura de lume, că n-o să am net.

Aşa că până îmi revin cu internetul, la bună revedere.

PS. Ieri moş tataie m-a anunţat oficial că vineri e ultima zi de lucru. Tot ieri s-a stricat maşina. Tot ieri am reparat-o. Sper să pornească şi azi, că dacă nu, e o zi pierdută şi mă încurcă îngrozitor.

PPS Pentru orice, de la urgenţe la sporovăială, sunt găsibilă pe mobil.

miercuri, 15 iulie 2009

Baby swing

Fără să-mi fi cerut asta vreodată, mă simt datoare Dianei cu un feedback legat de sling. L-am cumpărat face to face pe 29 iunie, într-o dupămasă vântoasă.
Mi-a plăcut modelul, designul şi am sperat sincer în funcţionalitatea lui. Am fost dezamăgită. Maxim. Mă durea peste tot. Am zis că nu-l mai pun niciodată. Mă durea umărul de sprijin, îmi tăia gâtul. Nora stătea bine, dar eu eram terminată.

A încercat Diana să-mi vândă nişte ponturi, dar nu se lipea nimic de mine. N-am mai continuat corespondeţa cu ea ca să n-o fac să se simtă prost din pricina eşecului meu.

Doare. E grea fi-mea. Nu pot aşa. Mai bine îmi iau un mei tai, că sunt mai obişnuită cu purtatul pe ambii umeri.
L-am cărat cu mine mereu. Era mai degrabă păturică şi jucărie de ros pentru Nora, decât mult aşteptatul ajutor pentru mine.

Îl puneam ocazional, când mă dădeam jos din maşină pentru maxim 10 minute. Într-o zi, când cele 10 minute preconizate s-au transformat în două ore, am realizat că Nora doarme în sling şi că pe mine nu mă doare nimic.

Mi-am spus ca oi fi amorţit de tot şi d-aia nu mai simt. Dar nu. Eram bine. Copilul, montat mai sus ca de obicei, inelele la locul lor, nu pe coaste, cum îmi ajungeau mie de obicei. Mda, cam asta propovăduia Diana atunci când l-am probat prima oară. Io, nu şi nu, că nu pot altfel.

De atunci, suntem perfecte. Şi Nora, şi eu. Când mergem în parc, prefer s-o duc în sling şi să împing căruţul gol. Mi-e dragă până peste poate când adoarme la pieptul meu. Ieri seară am zis că-i chinuită să doarmă popândău şi am coborât-o. Aşa cum se zice că se ţin doar nou născuţii. Iată că se poate şi la 7 luni.

E grozav slingul. M-am învârtit azi prin Ikea şi tot aşa, am uitat că am copilul la gât. Iar ei îi place mult de tot. Mai nou, se lasă pe spate şi priveşte lumea cu capu'n jos. Evident, trebuie s-o susţin la faza asta, dar e maxi-încântată. Dacă o strâng prea tare, se împinge cu mânuţele în mine să-i dau drumul.

Am dus-o şi pe spate, dar nu cu prea mult succes. E încă mică (scurtă) şi nu vede peste umărul meu. Plus că mi se pare că alunecă. Şi dă cu nasul de coloana tare, nu de pieptul mamei cel frumos mirositor.

Am alăptat-o în mers, fără nici un efort. Oricum acum caută şi găseşte singură, lapte să fie.

Ceea ce la început părea un supliciu, acum e un dar. În primele zile nu le puteam înţelege pe cele care spuneau că nu rezistă o zi fără sling. Iată-mă-s acolo. Sunt tare mulţumită şi fericită, zău.

Am totuşi o nedumerire. Nimeni, nimeni nu mi-a zis vreodată că-mi şade bine cu slingul. Toţi se extaziază de copil şi nu se întreabă nimeni ce-i aia şi cum stă ea acolo. Ceea ce la wrap şi mei tai s-a întâmplat deseori. Şi ca fapt divers, a purtat-o şi taxu aşa.

PS Când o să am timp, pun poze.

marți, 14 iulie 2009

Moş tataie şi volanul

Am găsit şofer. Am apelat la cineva de la mine de la servici şi mi-a făcut legătura cu Nenea G. I-am zis în mare despre ce e vorba, cât timp am nevoie de serviciile lui şi cam în ce constă jobul şi orele de lucru. Transport Iancului-Jiului, cumpărături şi alte d'astea, 60 de zile, luni-vineri de la 12 până la 6-7, după necesităţi. Ok, ok, batem palma.

Joia trecută am avut probă de traseu şi de luni la lucru. După mulţi ani, am stat în dreapta. Am pus nenumărate frâne imaginare şi m-am ţinut strâns de mâner. Mâner de care nici nu ştiam că există (ăla de sus, de deasupra geamului). Probabil ca să-mi reţin impulsul de a pune mâna pe volan.
Nu pentru ca nenea G. nu conduce bine, ci pentru că din dreapta se vede altfel. Cu totul altfel. Groaznic. Bordurile sunt mai aproape, maşinile sunt la o întindere de mână iar mijlocul drumului pare periculos de în stânga.

Moş tataie e bătrân. E pensionar. N-are decât 63 de ani, dar zău ca bunicul meu, la 83, e mult mai verde ca el. El uită, repetă de 10 ori şi până la urmă tot uită. Traseul e simplu: Piaţa Iancului - Jiului, cu sau fără escală în Aviatorilor. Şi pe unde oi mai avea nevoie. Ruta aleasă de mine nu-i place. M-a bombănit tot timpul ca pe dincolo era mai scurt. I-am explicat că nu urmăresc să fie scurt cât urmăresc să ţin maşina în mişcare, că altfel plânge Nora. Îmi zic că l-am dat gata cu explicaţia asta savantă. La prima răscruce între drumul meu şi al lui, iar mă încearcă: Nu vreţi s-o luăm pe aici? (adică Ştefan cel mare - Piaţa Victoriei), că e mai drept. Încă răbdătoare, îi repet: E aglomerat, mergem bară la bară şi până adoarme Nora, o să plângă rău şi ne face capul ţăndări la amândoi. Acum mergem pe aici, când sunteţi singur o luaţi pe unde vreţi. Am întors capul spre fereastră, semn că dialogul s-a încheiat.

Stă ce stă şi mă întreabă: Şi pe băieţel îl luăm mereu cu noi? Eu, năucită de pluralul instituit ad-hoc şi de băieţelul necunoscut, îl întreb nedumerită: Care băieţel?! Ăsta micu' din spate! Copilul meu e fetiţă, domnule G.

Nu trecuseră 10 minute de când se jucase cu ea şi-mi relatase dintr-o suflare cum că are şi el o nepoţică şi că să-mi trăiască, că fetele sunt altfel, că-s mai frumoase şi mai iubitoare şi alte cele. Aşadar pricepuse că ăsta micu' e o ea. M-am înşelat. De fapt, nu m-am înşelat, pricepuse, doar că uitase.

Are prostul obicei de a-mi face program. În aceste zile, mă mut, finalmente. Eu strâng, pun în cutii şi el le duce în Jiului. Evident, eu strâng mult mai puţin decât poate încăpea în maşină. La fiecare drum mă întreabă: doar atât? Nu mai bine strângeţi mai multe o dată şi le ducem o dată? Eu, plină de praf, ciufulită şi mânjită cu biscuiţi băliţi, cu copilul agăţat de ţâţă şi plină de nervi, îi zic: nu pot mai repede, că mi-e greu cu copilul după mine. Asta e, mergeţi aşa. Păi ştiţi, e cald, e soare, motorina scumpă... Uitaţi aici o sticlă cu apă şi nu vă faceţi griji de motorină. Ne descurcăm aşa, că e foarte bine. Pe hol sunt 6 cutii. Ia două şi mă întreabă: Mă întorc să le iau şi pe astea? Pufneam ca un dinozaur: Nu, lăsaţi că le teleportez eu. Da, sigur, cum să nu, vă aştept. Zâmbet d-ăla fals şi rotocoale din ochi.

Bine, acum sunt eu cârcotaşă, că dacă nu era el, după ce puneam în cutii le duceam singurică în Jiului. Cu băieţelul după mine.

Mă întreabă mereu de ce nu mă ajută nimeni. Dar nu cu tonul acela compătimitor, de bunic amabil. Da' sora de ce nu vă ajută? Pentru că şi ea se mută şi are şi ea copil mic. Pâi şi ce, nu poate să stea cu amândouă? Nu, pentru că Nora e alăptată şi trebuie să fie cu mine mereu. Păi e mare, nu-i daţi şi ei o ciorbă? Nu.

Auziţi, dar mama de ce nu vă ajută? Nu că n-ar întâlni-o pe mama zi de zi, la fiecare transport, în Jiului. Pentru că mama e în Jiului, d-aia. Azi să ştiţi că n-am văzut-o. Cu ultimele puteri, îi spun: Pentru că ea era la etajul 1, iar dvs. aţi urcat la trei. Dar ce-i la unu? Îi spun a cincea oară că acolo este apartamentul soră-mii. Pare că a înţeles că tace îngândurat.

Wrong. Se gândea. Auziţi, dar fostul soţ chiar nu vă ajută? pensie alimentară vă dă? Nu şi nu. Scurt, poate tace. Dar sunt captivă în maşină şi de data asta am luat-o pe Ştefan cel mare. Deci bară la bară. Deci ce ziceaţi că faceţi la noi? (la serviciu adică) Sunt şefă de serviciu acolo, la angajări. Bine, deci doamna directoare. Nuuu. Nu eu sunt director acolo, altcineva e. Pâi şi la serviciu nu mergeţi? sunteţi în concediu? Nu, nu sunt în concediu, doar v-am mai spus. Stau acasă să-mi cresc copilul. Pâi şi cât mai staţi, că-i mare. Stau până împlineşte doi ani.
Măcinat de îngrijorare, revine: dar prieteni, ceva, nu aveţi? A venit azi o prietenă, n-aţi văzut-o? Am crezut că era sora (deşi sunt destul de sigură că eram la un moment dat toate trei sub ochii lui). Nu, nu era sora. Dar de ce nu vă ajută sora? Simt că mă ia cu frigurele.

Întotdeauna înainte de ultimul transport la maşină, vrea la baie. E nasol pentru că mi-a consumat toată hârtia şi asta n-ar fi vreo nenorocire dacă n-aş fi transferat deja pachetul cu hartii igienice în Jiului. El cu mâna lui l-a dus; Lasă capacul ridicat, ceea ce este o noutate pentru mine, întrucât exu' era atent la d'astea. Şi face vreo 4 transporturi pe zi. Deci de cel puţin tot atâtea ori la baie. Când am ajuns în Jiului, ţuşti la baie. De unde trag concluzia că moş tataie suferă cu prostata.

Ce alte suferinţe mai are nenea G. E surd. Nu foarte, dar suficient cât să înţeleagă "stânga" ca fiind "da". În cazul "aici facem dreapta?" - "stânga", el o ia matematic la dreapta, că doar am zis că da.

Moş tataie conduce încet. Foarte încet. Ţine maşina în 1000 de turaţii (pentru cei mai puţin cunoscători, e atunci când maşina se îneacă de disperare şi dă să se oprească; se sufocă şi cu ultimele şoapte, zice: motorinăăăăă, motorinăăăăă, dă-mi nişte motorină că mor pe loc). A trebuit să încropesc o întreagă discuţie despre motoare şi timpi ca să o ridice la 2000 de ture, adică atunci când maşina toarce frumos şi aproape că n-o auzi. A ţinut-o aşa vreo 3 minute, cât am stat eu cu ochii pe turometru. La prima curbă, iar s-a înecat biata de ea şi i-am şuirat printre dinţi: o să vi se oprească motorul! După o sută de metri, evident, am clacat. Şi eu şi maşina.

Nenea G. are un tic. Semnalizează el. Adică dă maneta aia în sus şi în jos în cadenţa semnalului. Ceea ce face un zgomot groaznic, pentru că are un soi de clac, după ce face clic, cum că ar fi la locul ei. Ca nivel de enervare, e asemănător cu ţăcănitul unui pix în timpul unui examen. După prima jumătate de drum cînd am încercat să înţeleg ce face, îi spun: ştiţi, semnalizatorul e automat. Îl daţi în sus sau în jos, ticăie cât luaţi curba, şi când mergeţi drept, revine singur. Plus că mi-e teamă că cei din spate s-ar putea să nu vadă semnalele astea rapide. Da, doamna directoare, aşa fac eu. Mă las directorită, dar nu mă las cu semnalul. Păi nu mai faceţi, că mi-e că se strică. A procedat corect la următoarele două viraje. Eu, plină de mândrie, îi spun: Aţi văzut, revine singur. La al treilea a uitat. L-am lăsat în pace, că mă apucau nervii.

Zilele trecute a venit la 12 şi a plecat pe la 5. Azi i-am reamintit că înţelegerea a fost până pe la 6-7 şi că azi am nevoie să mergem la Ikea. Doar că nu puteam pleca la 4, când a ajuns el după ultimul transport, ci mai târziu, pentru că doarme Nora. Da, dar ştiţi, nu vreau să mă apuce noaptea pe drum. N-o să vă apuce, dar nici nu trezesc copilul.

Pe la 5 fără un sfert, îi mai dau să încarce nişte cutii, trezesc copilul şi plecăm. Montez scoica în spate şi mă întreabă: Auziţi, dar nu mai bine o puneţi invers? Invers cum? Adică cu faţa. Exclus. Aşa se transportă copiii, cu spatele la sensul de mers. Am început un monlog savant despre importanţa transportării copiilor cu spatele la sensul de mers, cu exemple horror din simulări de accidente şi mărturii ale rudelor unor copii accidentaţi rău, poate, poate mă lasă în pace.
Şi unde ziceaţi că mergem? Întâi în Jiului şi apoi la Ikea. Adică unde? Lângă aeroportul Băneasa. La Otopeni??? Nu la Otopeni, la Băneasa!!! Ce facem acolo? Cumpăr o saltea. Şi unde o punem? N-o punem nicăieri, doar o plătesc şi o aduc ei. Păi aţi luat nişte sfoară, s-o legăm? de ce s-o legăm?! Păi nu încape în maşină. Mă simţeam ca-n Caragiale. Păi n-o luam noi, acum doar o plătesc şi o transportă cei de la magazin. O aduc ei mâine.

Îl duc pe moş tataie la Ikea, îl plimb cu viteza luminii, ţintesc salteaua, moale rău. Facem probe. Mă aşez, mă afund. Moş tataie zice: mie-mi place mai tare. Bombăn în gând, dar şi mie mi-ar fi plăcut ceva mai fermă. Mă întind pe ea. Foarte plăcută. Îmi creşte moralul la loc. Se întinde şi tataie lângă mine. Da, merge. O luăm. (???!!!)

Nora fiind în sling nu s-a simţit foarte confortabil să stea lăţită pe mine şi s-a sprijinit. De gâtul meu. M-a lăsat fără aer. 7 kile pe trahee. Nu mai puteam să mă ridic. Haideţi, doamnă, că-i târziu şi mă apucă noaptea. Eu mor aici şi ţie-ţi arde se întuneric. De-proptesc copilul, mă ridic, iau rândul şi secţiunea unde găsesc salteaua, plecăm. Gândidu-mă la sănătatea lui de om bătrân, îi zic: când ajungem la saltele, mergeţi la case şi aşteptaţi-mă acolo. O să rog eu un băiat să mă ajute şi s-o care el. Din acel moment a stat cu 5 paşi în urma mea. L-am chemat de vreo două ori şi i-am zis că-i fac eu semn când trebuie să se depărteze. Nope. Tot în urma mea era.

Ajung la saltele, surpiză. Salteaua era rulată şi vidată. Ochiometric încăpea în Clio (Bicorp, adică cu fundu' tăiat).

La casă mă întâlnesc cu Sabina, a cărei vedere tare m-a mai bucurat, dar stresată de orarul lui nenea G am tulit-o repede şi i-am aruncat tâmp peste umăr un "mi-a făcut plăcere să te văd". Iarta-mă cu ocazia asta. N-a fost cu intenţie.

Am ajuns la vorba lui moş tataie, că luăm noi salteaua. Plătit, înghesuit saltea pe bancheta din spate, copilul excedentar. Cu mare strângere de inimă, mă aşez pe locul din faţă, cu Nora în sling, prinse amândouă în centuri. Am stat tot drumul câş, s-o apăr cu corpul meu de ceva rău. N-a fost să fie nimic rău, că am mers bară la bară. Tatie fiert. Era 7.

Ajungem în Jiului, desfacem salteaua, tataie la baie. Că să nu uităm, are probleme cu prostata.

Pe drumul spre casă, lovit de realitatea faptului că joi mă mut definitiv acolo, a început să se tânguie că pentru el e departe rau de casă, că nu are cu ce să ajungă, că se mai gândeşte dacă să vină sau nu. Că stă până la sfârşitul lunii şi că-mi spune cu o săptămână înainte. Adică săptămâna viitoare, ca suntem deja în 15. Pâi şi banii? că nu daţi înapoi acum. Eu nu dau, doar că luna noastră a început în 13, nu pe 1. Numărăm zilele şi primiţi corespunzător, ca la servici. Nu l-am încurajat să stea. Dacă vrea, bine, dacă nu, nu. Într-un fel ar fi bine, dar parcă prea îmi scoate peri albi. O să vedem.

Pentru orice eventualitate, caut şofer. Dacă pot să am pretenţii, unul mai tânăr, cu prostata întreagă şi cu ţinere de minte.

luni, 13 iulie 2009

Ups

A aflat. Fostu'. De blog.

Eu m-am străduit destul de tare să-l ţin "under the radar", dar se pare că nu-s grozavă la contraspionaje de astea.
Mi-a aruncat nişte vorbe grele în seara asta şi printre ele, înţepături cu forumuri şi bloguri. Nasol. Mi-am dorit foarte tare să-l ţin numai pentru mine, fără să ştiu că-şi bagă nasul şi coada. Ca măsură preventivă, voi modera comentariile, ca să nu-i dau ocazia să facă ciorbă şi din asta.

Cât despre cum a aflat, am o bănuială. P. (iubita lui numărul 1) are prostul obicei de a mă urmări prin spaţiul virtual şi cred că i-a şoptit ceva. Nu ştiu. Dacă greşesc, să-mi fie cu iertare.

Dacă vă pricepeţi mai bine ca mine la protejat blogul de nepoftiţi, daţi-mi un semn. Trebuie să existe pe undeva o opţiune de "private".

PS Ada, mă bucur că n-au căzut malurile de pământ peste tine, că de aia m-am şi îngrijorat azi.

LE important: Am cercetat şi eu opţiunile de confidenţialitate, dar n-am putut face nimic aseară, pentru că nu aveam adresele de mail ale tuturor. Aşa că scrieţi adresa într-un comentariu. Vă rog frumos.

sâmbătă, 11 iulie 2009

De ce am divorţat eu

Titlul l-am împrumutat de la Ada şi dacă tot era să divorţăm, mi-aş fi dorit să fie din motivele acelea.


Sunt tristă. Şi supărată. Şi nervoasă. Şi sătulă de tot. Deşi ştiu că mă expun, am nevoie să scriu ceva. Pentru mine. Să nu uit. Să nu cumva să uit vreodată. Sunt fragmente din ultimul mail scris fostului meu soţ. De care încă mă leagă sentimente. Şi lucruri. Şi Nora. Dar sper să fie cu adevărat ultima scrisoare.

*

Astăzi m-am trezit tristă. Foarte tristă. Mai tristă ca niciodată, poate. Sfârşită de puteri şi sleită de aşteptările infinite. Nu e nimic bun la capătul tuturor acestor aşteptări. De-acum ştiu. Astăzi a trebuit sa-mi iau adio de la tine. Şi nu spunându-ţi ţie, în faţă sau la telefon, ci mie. Faţă în faţă cu mine. Strângând-o pe Nora în braţe, plângând cu lacrimi șiroaie, pe muţeşte, fără nervi, fără ţipete, ci doar lacrimi. Ca atunci când moare cineva. Eşti atât de lipsit de puteri încât la un moment dat, realizezi că nu ai cu cine şi de ce să te lupţi. A murit, nu se mai întoarce. Degeaba strigi de disperare. Doar plângi. Lacrimi râuri râuri, înnodate sub bărbie şi pe creştetul Norei. Ochişorii ei miraţi, calmi şi tăcuţi m-au întrebat de ce.

Pentru că nu suntem potriviţi.

Pentru că vedem altfel lumea şi avem nevoi diferite.

Nu, nu pentru că a existat P. sau pentru că există acum A. Ci pentru că tu ai vrut ca ele să existe. Pentru că, într-un fel neînţeles de mine, nu-ţi eram de ajuns.

Pentru că voiai altceva. Pentru că la un moment dat, ţi-ai dat seama că poţi trăi altfel. Nu neapărat mai bine, dar altfel. Nu are legătură cu mine sau cu Nora, ci doar cu tine. Nu poţi rămâne într-un cuplu normal, firesc. Sau cel puţin, cu mine n-ai putut.

Pentru că ne place altă muzică, ne plac alte imagini, ne plac alte persoane.

Pentru că avem moduri diferite de a trata oamenii.

Pentru că avem moduri diferite de a aborda şi rezolva problemele. În mod normal, această privire diferită ar fi constructivă într-un cuplu, dar la noi nu e cazul.

Pentru că tu faci întotdeauna ce vrei, fără să te gândeşti la consecinţe, spre deosebire de mine, care aproape de fiecare dată, ajung să fac ce trebuie, nu ce vreau eu. Iar acest "ce trebuie" nu înseamnă că fac ce vor alţii, ci că ţinând cont de consecinţe, ajung la concluzia că e mai bine să vreau altceva.

Pentru că încă n-ai terminat de copilărit, iar eu am 30 de ani. Reali.

Pentru că ai plecat la Cluj, la Moldova, la Marrakech şi m-ai lăsat plângând şi implorându-te să nu te duci.

Pentru că de fiecare dată ai promis că atunci când te vei întoarce va fi altfel, şi nu te-ai ţinut de cuvânt.

Pentru că mă minţi dintr-o nevoie pe care nu ţi-o poţi stăpâni.

Pentru că nu-mi dai voie să trăiesc. Mă ţii legată de tine, pâna te lămureşti ce faci cu viaţa ta, sau mai exact, pâna femeile care te înconjoară se lămuresc cu viaţa lor.

Pentru că Nora nu te-a putut face să vrei să te întorci acasă şi să rămâi. N-a fost suficientă. Nici fălcuţele ei bucălate, nici ochişorii albaştri, nici teribila asemănare cu tine. Sincer, apreciez asta. Puteai să vii pentru ea şi să faci ce faci în continuare.

Pentru că nu suntem potriviţi. Ştiu că am mai spus-o.

Pentru că mi-am dorit întotdeauna o familie neconformistă, cu alte reguli şi mod de viaţă. Pentru că tu n-ai inţeles asta.

Pentru că te-am iubit enorm şi ai fost cu adevărat viaţa mea. Pentru că erai universul meu şi eu creeam o lume minunată în jurul tău. Singura condiţie era să stai. N-ai vrut.

Pentru că m-ai lăsat să cred că Nora a intervenit între noi. Pentru asta te detest de-a dreptul.

Pentru că eu sunt un cub de granit, iar tu o formă indefinită de plastilină. Pentru că mie imi plac lucrurile drepte, plane, egale, aliniate, orizontale, verticale, iar pe tine te enervează însuşi cuvântul "rigoare". Pentru că eu găsesc ordinea şi planificarea reconfortante, iar ţie ţi se par corvoade. Cel puţin în prezenţa mea. Că iată, eşti capabil să planifici o viaţă cu P, o vacanţă cu A, şi n-ai căzut secerat.

Pentru că n-ai fost corect.

Pentru că n-ai avut onoare.

Pentru că n-ai avut respect.

Pentru că nu eşti recunoscător.

Pentru că m-am chinuit atât să fac un copil şi n-ai inţeles durerea. Şi nu-mi spune că nu am eu de unde să ştiu ce e în sufletul tău, pentru că la o lună după ce am pierdut a doua sarcină tu erai pe chat şi nu ca să-i povesteşti unei necunoscute durerea ta...

Pentru că n-ai fost un cuplu cu mine. N-ai luptat pentru NOI DOI, nu te-ai zbătut deloc. Şi nu-mi spune că am fost ok până l aun moment dat, că ştii mai bine...

Pentru că nu ţi-ai respectat cuvântul dat la început. Acela prin care, atunci când nu vom mai fi fericiţi, îi vom spune celuilalt.

Pentru că m-ai lăsat să-mi fac vise şi speranţe şi mi le-ai spulberat cu nonşalanţă.

Pentru că acum eşti acolo.

Pentru că nu lupţi.

Pentru că mă uit singură la Prison Break, cu capul sub pătură şi mâinile la ochi.

Pentru că eu scriu mailuri kilometrice şi tu scrii două rânduri. Mie.

Pentru că cele mai frumoase declaraţii de dragoste le-ai facut altei femei.

Pentru că atunci când m-am ars pe spate n-ai fost aici să mă oblojeşti.

Pentru că nu preţuieşti prietenia.

Pentru că mă mut singură într-o casă nouă, concepută pentru noi trei, nu pentru mine şi Nora.

Pentru că nu eşti niciodată când am nevoie de tine.

Pentru că nu ştii ce vrei.

Pentru că ai pierdut verighta. De fapt, pentru că ai scos-o de pe deget.

Pentru că ai vrut sa-i dai Norei numele P.

Pentru că mi-ai furat bucuria sarcinii cu Nora.

Pentru că ştiu că poţi fi un om bun, dar ai încetat de mult să-mi mai arăţi asta.

Pentru că nu te-ai uitat niciodată cu atenţie şi cu duioşie la cum suge la san.

Pentru că plâng incontinuu de un an jumate.

Pentru că ţi-am spus de prea multe ori "te iubesc" şi "mi-e dor de tine", şi tu n-ai spus "şi eu/ şi mie".

Pentru că ai scos din mine ce e mai urât.

Pentru că mi-ai ucis bucuriile şi idealul familiei.

Pentru că poţi fi şi aşa.

Pentru că atunci când vei da primul semn, va fi deja prea târziu.

Pentru că nu pot să uit că ai făcut toate astea.

Pentru că mi-e îngrozitor de teamă că le vei face din nou.

*

Sper să se termine. Cât mai curând. Sper să înceapă să nu mă mai doară. Sper să am curaj să încerc din nou. Sper să vreau. Sper să pot. Sper să nu uit niciodată.

miercuri, 8 iulie 2009

Şapte

Nora a împlinit 7 luni.
În aceste şapte luni a învăţat să facă mai multe lucuri decât ar fi putut să înveţe orice adult.

Astăzi ea ştie să se ridice în şezut, are chiar două tehnici pentru asta.

Se ţine pe picioare. Nu, n-am pus-o eu, pur şi simplu, când a simţit podeaua sub tălpi s-a făcut băţ. Am lăsat-o uşurel şi s-a îndreptat la verticală. A râs fericită şi s-a lăsat moale, s-o pot aşeza în fund.

Are un dinte mare şi unul mic, încă ascuns de gingie, dar care se va iţi în curând.

Ştie să silabisească, zice ma-ma, me-me şi na-na. Şi nu, când zice mama, nu se referă la mine.

Chiuie şi ţipă.

Îşi răsuceşte părul când îi e somn.

Şi-a descoperit urechile. Îniţial am crezut că o deranjează cerceii, dar nu. Are urechi. Şi sunt tare interesante. Şi-s şi două. Poate să se tragă de ambele.

E stângace.

E în continuare izvor de bale, suge degetul, caută singură sânul şi face ca un procuşor căutător de trufe.

Suge din şezut. Eu îi spun "poziţia viţeluşă", pentru că suge când vrea ea. Se joacă, se rostogoleşte, chiuie şi mai ia o gură. Iar se joacă, se lasă, se ridică şi mai ia o gură.

Stă în patru labe, dar nu înaintează. Nu se târăşte. Ajunge la obiectele pe care şi le doreşte prin rostogoliri şi ridicări repetate.

Când mă aplec deasupra ei să o giugiulesc îmi prinde faţa în mâini şi ma iubeşte şi ea.

Se revoltă când îi iei ceva din mână. Ştie unde ai ascuns un obiect.

A desfăcut pasta de dinţi şi a morfolit cu plăcere nişte Blend-a-Med. Tot aşa a mâncat şi nişte Pâte à l'eau de la Avene.

Îi plac telecomenzile mai mult decât telefoanele mobile.

Se bucură imens când o vede pe Sofi şi vorbesc pe limba lor. Sofi îi spune bebe, o mângâie pe păr şi îi dă jucării. I le şi ia, dar Nora nu se supără pe ea niciodată.

Râde şi e mereu veselă. E circumspectă cu străinii aproximativ un minut. După care le râde cu toată gura ei ştirbă.

Stă de-a curmezişul în căruţ să se poată uita în lateral.

Se gâdilă pe burtică şi-i place să o scarpin uşurel pe spate.

Molfăie pâine, covrigi, rondele de orez expandat şi pufuleţi. Iaurt şi fructe.

Bea apa cu paharul.

Încă mănâncă noaptea. Adică eu îi dau să mănânce, că ea ar dormi. Se culcă la 9 seara şi se trezeşte la 10 dimineaţa. Boieroaică.

Creşte şi e sănătoasă.

marți, 7 iulie 2009

Prietena mea

Am cunoscut-o acum câţiva ani. Vreo 3-4, nu-mi amintesc exact. Ne ştiam de pe un forum tematic şi ne-am intersectat lucrând la nişte materiale împreună. Din mailuri mi s-a părut rece şi aspră ca un vârf de bici. Din acela care îţi şuieră ameninţător pe la ureche. Eu, care mă cunosc pe mine, mi-am zis că prima impresie e mereu înşelătoare şi ne-am întâlnit.

Ne-am întâlnit în parc, în Cişmigiu. Eu pusă pe vorbă, ea pe fugă. Am înghiţit cu greu cafeaua, sucul sau ce-om fi luat atunci. Mi se părea că nimic din ce spun nu e suficient de bun sau de interesant pentru ea. Conflictul mut s-a declanşat când mi-am aprins ţigarea. O privire de gheaţă. Altfel, o femeie frumoasă, maxi hotărâtă dar aspră în privire. Genul acela "eu ştiu mai bine", dar nerostit şi nesuperior. Pur şi simplu asta respira. Puteam să zic orice, ea ştia mai bine şi vedeam şi eu asta. Nu mai întâlnisem de mult pe cineva aşa ca ea şi-mi era destul de greu, mai ales că de obicei, eu eram aia atotştiutoare. Am plecat cu un gust ciudat. Mi-era greu să mă simt inferioară în faţa ei, deşi luptam din greu să nu las să se vadă asta.

Apoi, multă vreme nu ne-am văzut. Am mai vorbit din când în când dar tot aşa şfichiuitoare era. În mod ciudat, nu m-a depărtat. Am aflat de curând că a trecut printr-o experienţă de viaţă similară cu a mea. Fără prea multă tragere de inimă şi pregătită de refuz, am sunat-o. Nu m-a recunoscut, deşi ea e prima la mine în telefon. Dintr-o suflare i-am spus de viaţa mea şi ea, tot dintr-o suflare, mi-a dat ce aveam nevoie: sfaturi, îmbărbătări, nume, numere de telefon, adrese. Pa, pa, mai vorbim.

Apoi am aflat că trece printr-o perioadă dificilă. Nu grea, dar stresantă şi de nedorit. Într-o discuţie pe mess, am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, pregătită iar de refuz. Nope. Sigur! În ziua de, la ora de te aştept să facem una sau ailaltă. M-am dus încă nesigură că e aievea. I-am cunoscut căminul, copilul şi viaţa de dincolo de cuvinte. Ne-am văzut de treaba pentru care venisem şi am aflat că există măcar un lucru la care sunt mai bună ca ea. Bun şi ăla.

Într-o pauză, am rugat-o să mă lase să fumez. Tacticoasă ca o pisică aristrocrată, şi-a aprins şi ea o ţigară. Uh, am scăpat. Parcă e mai umană. Am vorbit tot felul, am dezbătut probleme, A doua zi nu m-am mai dus din mai multe motive, dar trebuie să recunosc că mi-era teamă. Carapacea mea avea o fisură şi ea o găsise. Tot ce spunea mă atingea într-un fel adânc.

Rare sunt persoanele care au timpul şi răbdarea să crape, măcar puţin, zidul rece pe care îl ridic în jur. Să nimereşti din prima o fisură e parte magie, parte experienţă. Pe mine mă cuprinde spaima când ştiu că există cel puţin o persoană pe lume care ştie mereu ce să spună ca să ajungă exact acolo unde trebuie. Poate ea nu ştie. Sigur nu ştie. Aşa e ea.

E o femeie bună, dar pare dură. Ştie ce vrea şi nu mai face compromisuri. Îi e greu? Azi. Mâine va fi minunat. Organizează, se mişcă, are timp să fie frumoasă, are o rochie roşie, e vie.

În ultima vreme, am surprins-o gândindu-se la mine. De fiecare dată m-a emoţionat până la lacrimi. Pentru că s-a gândit şi pentru felul în care s-a gândit. Evident, de fiecare dată a nimerit cu mare precizie fix în suflet. N-am ştiut că există astfel de oameni. Sunt surprinsă să aflu. Mă simt mică, aşa cum m-am simţit prima dată.

Şi eu mă gândesc la prietenii mei, dar nu le spun niciodată. Nu le fac niciodată bucuria pe care mi-o face ea mie. Ştiu că frica mă opreşte când pun mâna pe telefon, şi ştiu că nu e bine. Dar nu pot altfel. Mi-e frică să nu sufăr. Sunt mulţi cei care ştiu evenimentele din viaţa mea, dar extremi de puţini cei care mă ştiu cu adevărat. Iar eu nu-i ajut deloc.

Eu n-am întâlnit persoană mai altruistă ca ea. Îmi doresc să fiu măcar puţin ca ea. Este prietena mea, femeia care şi-a dăruit visele.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Complot

Eu mă declar învinsă. Nu mai pot. Simt că-mi crapă capul de atâtea belele. Cu siguranţă tot universul complotează împotriva mea.

Totul a început acum vreo două săptămâni. Îmi cade piatra de la inel. Inelul, un model vechi, primit de la bunica mea. Piatra, un diamant de vreo jumătate de carat. Inestimabil(ă) datorită încărcăturii sentimentale. Nu mi-am dat seama că începe potopul de ghinioane, ba dimpotrivă, mi-am spus "ce noroc" atunci când piatra nu s-a dus pe ţeava de la chiuvetă, pentru că, evident, în momentul fatal mă spălam pe mâini.

Plină de elan, mă duc la bijuteria din colţ. Nenea bijutierul, cu nişte degete bune de mânuit fier-beton, nicidecum bijutericale fine, dă sceptic din cap şi zice: Mne, io nu pot să-l repar, că piatra e ţintuită, nu e prinsă în gheare sau îmbrăcată (ţintuită, adică aşa). Da' am io un prieten care ştie să facă aşa ceva. În pasajul Villacros de pe Calea Victoriei. Îi spui că te-am trimis eu şi ţi-l face pe loc. Oftez, dar îmi spun că măcar există o speranţă.

A doua zi purced la drum. Cu inelul orfan de piatră pe deget, diamantul în portofel. Mă învârt preţ de o jumătate de oră să găsesc un loc de parcare. Zâna mea avea liber (eu am o zână a parcării, care îmi găseşte mereu un loc bun, aproape de unde am nevoie). Parchez în faţă la Financial plaza (fostul Bancorex), sub semnul de parcarea interzisă. Pun avariile, dezambalez copilul, ambalez căruţul si traversez. Găsesc bijutierul, alt domn, alte mâini grosolane, de data asta împodobite cu un mare ghiul cu rubin, probabil producţie proprie. Îi spun că mi s-a spus că este singurul din oraş care mai ştie să lucreze aşa, scot inelul, nu mai apuc să scot piatra, că mă loveşte cu verdictul:
- Nu se mai poate, doamnă, că s-a ros materialul Numa dacă vreţi asa, cu cerculeţ, indicând cu fală către ghiulul înrubinat.
- Nu, nici gând, nu se poate. Altă soluţie nu mai e?
- Nu, doamnă, v-am spus, nu se poate. Totul pe un ton răstit, de parcă i-aş fi spart în prealabul toate geamurile prăvăliei.
- Ştiţi, am bătut drumul până aici, sunt cu copilul după mine, am parcat ilegal... începusem eu să ma plâng, sperând să-i trezesc puţină bunăvoinţă...
- Şi io ce să vă fac? Nu e vina mea!
- Păi aţi putea fi un pic mai încurajator...
- N-am cu ce. La revedere!
Atunci chiar că îmi venea să sparg geamurile. Ignorant obosit, cum îmi strici tu mie cheful de tot si toate. Fac stânga-mprejur şi plec. Dau ocol prin pasaj, că nu-l mai văzusem de mult, traversez cătrănită şi-mi stă inima: Maşina ia-o de unde nu-i. Îmi zic că mi-au ridicat-o, dar uite, mai e una, care de altfel, m-a încurajat într-un fel că aş putea s-o las acolo. Doar că asta are număr cu W, iar a mea e BLU. Deci, ce facem acum. După câteva lamentări şi niscaiva lacrimi, o sun pe L. Belea, maşină, ridicare, vino, ia-mă, du-mă, plăteşte tu că io sunt lefteră. sărna şi scuze de haosul provocat într-o vineri după amiază. Mergem, plătesc, recuperez autovehiculul, sărna încă o dată, mă revanşez eu cumva, mă duc într-ale mele...

În zilele următoare, se strică Inglesina. Căruţul adică. Nu se strică rău, doar că una dintre roţile din faţă, alea pivotante, se învârte în aer. Lucru care face imposibilă virarea. Sau nu imposibilă, dar într-atât de anevoioasă încât să înjuri în gând producătorul căruţului, tatăl copilului, viaţa însăşi, pe Oprescu, pe ăştia cu trotuarele lor, că de-aia s-a stricat şi cam ce-ţi mai iese în cale. Încă neştiutoare de complotul ce mi se pregăteşte, sun la service, anunţ cu pompă că vin să se uite la el, purced iar. Cu tot ansamblul: copil în scoică, căruţ în portbagaj, răbdare infinită la purtător. Sediul Inglesina e undeva pe lângă gară, într-o zonă săpată până în rărunchi. Mă orientez în spaţiu şi încerc s-o iau pe ocolite. Ieşind de pe o stradă dintre blocuri, mă trezesc cu un Seat în bara din faţă. Ce rost are să mă mai lamentez acum că n-am avut vizibilitate şi că scosul botului puţin câte puţin până vezi ceva, nu e o soluţie, că moşul mitocan n-a vrut să-şi schimbe declaraţia la poliţie, că Nora urla la mine în braţe şi eu mă simţeam cea mai nefericită şi nedreptăţită făptură de pe Pământ. Am rămas fără permis. După 10 ani. Dintr-un ghinion. Că nu pot să spun data viitoare o să fac aşa şi pe dincolo... poate doar să mă dau jos, mă asigur bine, mă sui în maşină, şi dacă am noroc (vise, taică, vise), nu răsare vreunul dintr-o curte sau de pe nu-ştiu-ce străduţă. În concluzie, din 11 iulie, pieton. Notă Dacă ştiţi pe cineva cu permis, fără job sau în vacanţă, angajez şofer, 60 de zile.

Bănuitoare totuşi că luna neagră îşi face de cap pe la mine prin zodiac (nu ştiu sigur că luna neagră ar fi responsabilă de ghinioane, dar sună destul de vinovată), încerc să înşel acest şir de întâmplări nefericite cu o organizare la minut, atât de strânsă şi corectă încât să nu se poată întâmpla ceva rău. Naivă ce sunt! Luni dimineaţă fac calcule, adun facturile, şi îmi fac planul: mă duc la BCR să transfer banii (indemnizaţia) la Banc Post, că am e-banking, scot cash de la bancomat, mă duc la BRD să plătesc asigurarea şi Orange la automat, la întoarcere îmi iau de la bijutierul cu degete butucănoase brelocul de la chei, rupt şi ala. Pun copilul în Stokke-le sorămii, căruţul OZN, şi plec. La 500 de metri de bloc, sunt una lângă alta BCR, BRD şi BancPost. Mă lupt cu tancul de căruţ, ajung la bănci, casierele afară la ţigări. Mă lasă să mă lupt cu tancul pe rampă, şi mă anunţă trimufătoare că pe partea asta de stradă nu e curent. Mă asigură că aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată de când lucrează ele acolo. Evident, nici nu trebuia să îmi mai spună. Universul e pe fază.
Plec. La 500 de metri de blocul meu în direcţia opusă, aceleaşi bănci, dar despărţite de o intersecţie unde şoferii nu prea se uită. Evident, nu iau brelocul, că nu aveam cash. Trec jinduind pe lângă bloc, ajung la BCR. Tanti de la bancă îmi dă să completez ordinele de plată. La primul mi s-a terminat pixul. La al doilea am greşit o cifră. La al treilea am scris data invers. La al patrulea am cedat. Am transferat banii în BancPost, cu gândul că o să fac plăţile online. Plec val-vârtej. Uit să scot bani de la ATM. Scot de la BRD, dar nu pot să intru la automatul de facturi, că ăştia n-au rampă. Frustrată maxim, mă duc acasă, sa plătesc blestemeatele alea de facturi. Nu mergea fastbanking-ul. Renunţ. Mă culc. Poate până mă trezesc, luna neagră se mută în zodia altcuiva.

De atunci, numai aşa o ţin. Toate sunt pe dos, nimic nu-mi iese, oricâte planuri aş face sau câte telefoane de confirmare aş da. Scap din mână, mă întorc de zece ori din drum, greşesc drumul, uit, dacă îmi scriu şi fac liste, uit listele acasă.

Dacă are cineva o soluţie, oricât de futuristă, să mi-o împărtăşească şi mie. Poate scap.

duminică, 28 iunie 2009

Colţ alb

Avem un dinte!!!!!

Uraaa, primul dinţişor al Norei. A răsărit azi, pe nesimţite şi nevăzute. E ca un ferăstrău mic de tot. Alb şi tăios.

Mai demult, când nu aveam copil, mi se părea împotriva naturii să dai copilului mâncare solidă înainte de a avea cu ce să o mestece sau mărunţească. Între timp am mai crescut, am mai învăţat, dar cumva, principiul ăsta mi-a rămas întipărit pe retină.

Trebuie să ma apuc serios de diversificat. Acum nu mai am nici o scuză.

Mi-e dor de Nora mică

Mi-e tare dor de Nora mică. Mică, mică şi urlătoare şi brunetă şi fălcoasă şi mică de tot... Mi-e atât de dor.... Nu pentru că acum nu-mi place, Doamne fereşte, doar că na, mi-e şi mie dor. Acum e mare, stă în fund, plânge rar, e blondă şi doar bucălată.

Îmi pare extrem de rău că n-am ţinut un jurnal al sarcinii, că aveam ce povesti. O să încerc, până nu uit, să rememorez ce-a fost frumos.

Iată ce scriam pe DC, la începutul lui ianuarie:

Nora este visul implinit, copilul asteptat, mangaierea suferintei, raspunsul la intrebari si rugaciuni, dovada ca exista minuni si ca nu degeaba cred eu ca toate lucrurile se intimpla cu un scop...

Nora este fetita mea. S-a nascut pe 8 decembrie, la 39 de saptamani si 4 zile, a avut 3560 g si 52 de cm, cu apgar 9.

Nori a fot conceputa pe 23 martie, intr-o duminica dupamasa; pe 6 aprilie am visat ca pierd o sarcina – m-am trezit buimaca, speriata ca s-ar putea sa fiu insarcinata, pentru ca eu nu visez orori din astea decit in sarcina. Hai sa fac un test – da’ n-am, lasa ca am de ovulatie – bune si alea la o adica, conform teoriei. Il fac, iese pozitiv. Neeee, nu au cum sa functioneze astea de ovulatie la fel ca cele de sarcina. Cercetez internetul, caut poze cu teste, mai citesc o data teoria, nu-mi vine sa cred... Ma duc sa cumpar un test de sarcina adevarat. Se facuse doua deja, eu eram singura acasa – fac testul – o barza obisnuita, ca-s sfinte. Rasare si o a doua liniuta mica, roz, pala... Ma duc triumfatoare la sormea – ia zi, se vede? Da, se vede. Si m-a pocnit un plins... si nu plingeam de fericire... toata tensiunea, toata suferinta sarcinilor trecute, toata teama, toata disperarea si toata desnadejdea se adunasera atunci in acel moment, asa, fulminant, ca un vulcan ce statuse sa erupa si a erupt atunci.

Incet, incet, m-am obisnuit cu ideea si cu resemnare si extrem de rezervata, am pornit in sarcina... Bucurie... mai putin... Am avut ceva emotii la inceput, ca la eco de 6 sapt nu i-am auzit inimioara si am crezut ca de data asta macar sufar mai putin, fiind asa la inceput... Dar la ecografia urmatoare batea tica tic si pentru prima data mi-a incoltit gindul ca-i fetita (avea 122 bpm, fata de 144/150 cit au avut baietii).

La 7 saptamani fix m-au lovit greturile si mirosurile si toate acele lucruri care nu m-au lasat o clipa sa uit ca sunt insarcinata. Desi tare as fi vrut sa ma culc atunci si sa ma trezesc in decembrie, cu bebe sau fara, cum mi-o fi norocul de data asta, numa’ sa nu mai sufar... Din nefericire, nu se poate chestia asta cu dormitu’ si a trebuit sa ma intaresc si sa iau fiecare zi asa cum e... In schimb sotul meu a reusit performata de a ignora sarcina mea ... foarte trist pentru mine, dar n-am avut ce face... La prima pierdere a fost capiu si nu si-a dat seama prea bine ce se intimpla; la a doua, insa, a suferit cumplit, poate si pentru ca a fost linga mine mai mult si ca am fost si eu in pericol putin... ma rog, nu stiu exact ce l-a indurerat mai tare, cert e ca acum a inchis robinetu cu sentimente de tatic pina n-o sti sigur ce si cum.

Am decis sa nu spunem de sarcina decit celor foarte apropiati, parintilor si eu colegelor de birou, sa stie ce-i cu mine. Strigasem lupul de doua ori deja si mai sufereau si cei din jur pe linga noi... Am zis ca macar pe ei sa-i scutim... Nici aici pe forum n-am spus, ca prea am amagit...

Saptamanile treceau, raul a fost cu mult mai intens decit la sarcinile anterioare... nu mincam mai nimic si asteptam sa curga zilele si saptamanile si sa trec de 18 saptamani, un mare prag psihologic pentru mine. Dar inainte de saptamina 18 e saptamina 14 in care am fost la morfologie – si supriza... bebe e fetita. Iosup a intrebat in mod necaracteristic „ce nume ii dati”, fara a preciza sexul, iar eu i-am spus ca nu stiu, dar ca listele cu nume de fetite sunt neatinse... „Puteti sa le incepeti acum”... Pe mine aproape m-a busit plinsul si pentru prima data parca a licarit ceva si in okii tatalui...
Nu mi-am dorit niciodata fetita, pentru ca fetele pling, sufera si le doare. Nu mi-am dorit fetita ca s-o imbrac frumos si sa-i fac codite, mi-am dorit baiat sa fie puternic si luptator. Nu mi-am dorit fetita ca sa se chinuie ca mine cind va dori sa devina mama, iar eu, ca mama, sa pling alaturi de ea si sa n-am cum s-o ajut si sa-i alin suferinta... Acu’, asta e, n-are putza, va trebui sa ma obisnuiesc cu ideea.

A doua zi dupa morfo, m-am prezentat la spital, sa-mi faca Tutu cerclaj, care era oricum in plan, dar ceva mai tarziu; colul meu insa n-a tinut cont de programare si avea doar 2 cm. Doua fire sanatoase, nu doar unul cum se practica si cum am avut si eu la sarcina trecuta.

Apropo de tratament, Tutu a zis asa: „pentru ca nu stim ce ai de pierzi sarcinile, tratam preventiv tot ce-ai putea avea”: Pregnyl la 4 zile pina in sapt 12, Magne B6, 4/zi (eu am luat magneziu 400 mg/zi, fara B6), acid folic, aspenter 1/zi, cerclaj la 16 sapt si ovule cu betadina zilnic. Nospa si Scobutil la liber. E, bulinele le-am inghitit, injectiile le-am facut, dar cu ovulele nu m-am inteles deloc. Scopul lor era de a tine zona cit mai sterila. N-am putut – am facut candidoza dupa primele 3 ovule si am renuntat.

Incet, incet, a trecut timpul, ne-am apropiat si am trecut de cele 18 saptamani cu ghinion, deja sperantele si increderea ca totul va fi bine ajunsesera la cote nesperate... De pe la 20 de saptamani am inceput sa ma comport asa cum mi-am dorit intotdeauna – ca o gravida normala. Sa merg la servici, sa ma plimb, sa ma duc la cumparaturi, sa fac tot ce-mi trece prin cap. Si asa am si facut. Pot spune ca am avut o jumatate de sarcina asa cum ar trebui sa fie. Teama era inca, si ma scapa de sub control... De la 34 de saptamani nu m-am mai dus la birou pentru ca nu mai puteam sta in fund de durere de spate... Evitam sa ies in oras de teama ca voi prinde vreun blocaj in trafic si o sa stau in fund zeci de minute; imi venea sa pling numai la gindul ca trebuie sa plec undeva cu masina... Dar a trecut si asta...

Mai rau am stat cu psihicul... mai mult singura, cu spaimele si hormonii mei am fost mai mult plinsa si suparata in ultima luna... Poate si faptul ca dupa 8 ani de munca continua, brusc stateam acasa si nu faceam nimic... Poate si faptul ca imi doream sa-l am aproape pe barbat si el nu era niciodata... si cind era, era mai mult absent... Noptile nu dormeam, reuseam sa adorm de abia pe la 4 dimineata... Mi-am facut curaj de o mie de ori si de tot atitea m-am descurajat in a ma inscrie la odiseea de noiembrie decembrie... Poate m-as fi simtit mai bine, m-ar fi incurajat fetele... Am fost gaina, ce sa mai...

La 38 de saptamani, am ramas fara ginecolog si fara maternitate. Pentru 4 zile, ce-i drept... dar suficiente cit sa-mi provoace stres. In ziua in care s-a deschis maternitatea si mi-a venit si dr din tari straine, am plecat de-acasa la 10 dimineata si m-am intors la 4 dupamasa .

Termen aveam pe 11 decembrie, si pe masura ce se apropia, incepea sa-mi fie frica – nu de durere (ca stiam cum e) ci de faptul ca s-ar putea intimpla vreo nenorocire fix la sfarsit... Firele de cerclaj nu erau scoase si mi-era teama sa nu se porneasca un travliu violent si sa se rupa colul... ce sa mai, tot soiu de temeri... Cam toata saptamina 39 pierdusem din dop, dar asa, finut, nu cazute tot dopu’ o data, cum ziceau fetele... Duminica seara ma apuca contractiile. Pe www.contractionmaster.com le cronometrez – la 5 minute, durau un minut jumate. Hait! Te pomenesti ca nasc. Lasa ca fac io o baie, iau un nospa si mai vedem. Fac baia, nu ma spal pe cap , fac unghiile, contractiile la locul lor. Mai slabe, dar acolo. Adorm in sufragerie pe canapea, barbatul pe fotolii, stind in stand by.

Pe la 1 jumate ma trezesc cu dureri maricele si-i zic barbatului: hai in dormitor ca am intepenit aici, uite, ma dor si salele. Pina ajung io in dormitor, ramin fara aer pe hol de durere. Las’ ca trece. Ne bagam in pat, ma mai uit la ceas... sint la 3 minute acum. Io zic sa mergem la spital sa vedem ce e, si daca e, ne intoarcem acasa sa dormim. Da’ nu plec nicaieri pina nu ma spal pe cap. Barbatu zice ca-s nebuna, da’ io tot ma spal... M-am spalat si coafat cu contractii la 3 minute, rugindu-ma sa nu fie mai dese. M-am imbracat cu camasa de noapte si cu blugi, sa economisim timp la spital. Buuun. Cu ce mergem? Cu taxiul sau cu masina? (numai eu am permis) Daca mergem cu taxiul, asta s-ar putea sa nu ma ia, sa nu mi se rupa apa la el in masina, plus ca mai aveam de facut o escala sa luam apa si niste sendvisuri. Lasa ca mergem cu masina, si daca nu pot sa conduc de contractii, trag pe drepata, bag avariile, vad io... la 2 jumate plecam. Dureau contractiile ca la balamuc, dar am putut conduce. La spital am gasit super loc de parcare, eram fericita. Ma internez, ma schimb, ma duce la control.

Cind am vazut-o pe Mariana, moasa, mi-a venit sa pling de fericire. Sa-i dea Dumnezeu sanatate. Il cheama pe doctoras – un rezident ametit de-al lui Tutunaru, ma controleaza ala de mi-au sarit okii. Hmm, io nu simt colu, zice. Ba tre’ sa-l simti, ca-i legat! Hai sa scoatem firu... Firele!!!! Ca-s doo! Degeaba recitasem io poezia de cum am intrat pe usa, doctorasu dormea pe el si era vadit deranjat ca i-am stricat somnu. Scoate firele, ma pune la monitor, Mariana zice: la ce contactii ai, tu nasti pina maine dimineata. Doctorasu’ nu si nu – el avea de dormit, clar? Zice peste umar moasei – sa nu-i faci nimic si pleaca promitand ca se intoarce pe la 5 – era 4.

Ies pe hol la barbat si stam de vorba, ma mai plimb, ma doare de capiez, dar decit sa stau infipta in pat singura cuc, mai bine stau cu omu pe hol, in picioare... Ma lasa Mariana vreo juma de ora pe hol si zice – hai sa vedem ce faci. Celule stem aveti? Avem, da’ acasa! Trimit barbatu sa ia cutia, ca nasc si n-o avem... La control aveam dilatatie 5. Auuuuu – epidurala, anestezia, anestezista, stai sa rupem membranele, stai sa facem clisma. Le facem pe toate pe indelete, nu s-a panicat absolut deloc. Vine anestezista, punem epidurala, ma uitam singura pe monitor sa vad cind vin contractiile. Ma mai controleaza o data, aveam deja dilatatie 7. Hai sa chemam sotul, sa stea putin, ca n-o sa te mai vada pina dupa ce nasti. Vine, stam putin, face poze, hai pa ca nasc. Era 5 jumate si doctorasu nu se trezise si rideam ca ma gaseste gata de nascare, el care credea ca nasc undeva pe la prinz. Bine, da’ pe Tutunaru nu-l suna nimeni? Ca io nu l-am sunat sa nu-l trezesc din somn... mariana zice – il sun io cind trebuie... Mai stam putin, vine si rezidentu cu okii carpiti de somn si ma intreaba – te-a indopat cu pastile si cu injectii, nu? (mariana adica) Lui tot nu-i venea sa creada ce repede ma dilatasem. Imi venea sa-i cirpesc una sa vada stele verzi.

Ma mai controleaza Mariana o data si zice – gata, e completa si fata ta tocmai a facut rotatia interna. M-am emtotionat tare cind a zis asa... nu stiu de ce... Hai sa te invat sa impingi. Barbia in piept si te scremi din fund nu din git. Imping asa de trei ori si zice – nu mai impinge ca iese, uite, daca pui mina ii simti parul. Da????? Il suna pe Tutunaru, care rasare in urmatoarele 5 minute, nu exagerez... Zici ca dormea pe’acolo prin vreun salon... Si zice hai pe masa. Io aveam senzatia ca iese copilul pina la masa, ce sa mai si merg... Epidurala se cam dusese si ma durea de-mi sareau okii. Acum asaza-te. Cum sa ma asez???? Ca-i rup gatul copilului!!! Nu se rupe! Ba i-l rup! Si m-am asezat asa cumva, din lateral, sa nu rup gatu la cupil

Venisera alea de la neonato, dadusera drumu la aspirator, la oxigen si era zgomot, Tutu imi zicea ceva, Mariana la fel, iar io n-auzeam nimic... Le-am spus sa nu vorbeasca cu mine ca io n-aud si ca oricum ma doare si nu pot sa ma concentrez la ce-mi zic. Am simtit doua intepaturi si pe urma o bulbuceala mare si gata, vazut fund de Nora. Ce sa imping, ce sa ma screm cum invatasem, a iesit singura mititica. Din momentul acela nu am mai stat decit cu okii pe ea. Era vinetie si au aspirat-o vreo 2-3 minute, ca avea gitul/ nasul plin de lichid. Pentru ca era foarte jos cind mi-a rupt membranele, a facut cu capul un fel de dop si nu a curs tot lichidul; intr-un fel a fost bine, ca a ajutat-o la nastere dar i-a intrat si in gat. De tipat a tipat imediat, dar cam galgait, asa. Mi-a dat-o s-o pup, era rosie si bucalata, Tutu m-a batut pe obraz in stilu-i caracteristic si a plecat. Anestezista mi-a mai facut o doza in epidurala, dar de durerea coaserii epiziotomiei nu m-a scutit nimeni. M-a cusut vreo 50 de minute – si col si pereti si epizitomie... M-a mutat la postpartum, a venit si barbatu putin, mi-a aratat poze cu Nori, era asa frumoasa...

In maternitate n-am stat decit 2 zile, am nascut luni dimineata si miercuri la prinz plecam. Cu laptele stam bine, inca ne acomodam una cu cealalta... Ma uit la ea si nu-mi vine sa cred ca ... e... ca e ea si ca e a mea... Mi-am dorit atit de mult un copil incit uitasem ce-mi doresc de fapt. Mi-am tot fixat tinte pe termen scurt si am renuntat demult sa imi mai imaginez cum e sa-ti tii copilul in brate si sa te umpli de bucurie si de recunostinta...

Da, asta era atunci... Între timp am aflat de ce sentimentele de tătic nu existau, de ce am plâns şi suferit atât toata sarcina... Am conştientizat că nu i-a licărit niciodată nimic în ochi...

Dar mie tot mi-e dor de Nora mică. Într-un fel, aş vrea să mai am un copil. Lăsând la o parte faptul ca acest lucru este imposibil
deocamdată din mai multe motive, cred că m-aş simţi extrem de vinovată şi trădătoare faţă de Nora. N-aş putea s-o privez de toată dragostea mea... Nu pot să-i fac asta... Mi-e atât de dor de Nora mică...