Mi-e dor de Nora mică

Mi-e tare dor de Nora mică. Mică, mică şi urlătoare şi brunetă şi fălcoasă şi mică de tot... Mi-e atât de dor.... Nu pentru că acum nu-mi place, Doamne fereşte, doar că na, mi-e şi mie dor. Acum e mare, stă în fund, plânge rar, e blondă şi doar bucălată.

Îmi pare extrem de rău că n-am ţinut un jurnal al sarcinii, că aveam ce povesti. O să încerc, până nu uit, să rememorez ce-a fost frumos.

Iată ce scriam pe DC, la începutul lui ianuarie:

Nora este visul implinit, copilul asteptat, mangaierea suferintei, raspunsul la intrebari si rugaciuni, dovada ca exista minuni si ca nu degeaba cred eu ca toate lucrurile se intimpla cu un scop...

Nora este fetita mea. S-a nascut pe 8 decembrie, la 39 de saptamani si 4 zile, a avut 3560 g si 52 de cm, cu apgar 9.

Nori a fot conceputa pe 23 martie, intr-o duminica dupamasa; pe 6 aprilie am visat ca pierd o sarcina – m-am trezit buimaca, speriata ca s-ar putea sa fiu insarcinata, pentru ca eu nu visez orori din astea decit in sarcina. Hai sa fac un test – da’ n-am, lasa ca am de ovulatie – bune si alea la o adica, conform teoriei. Il fac, iese pozitiv. Neeee, nu au cum sa functioneze astea de ovulatie la fel ca cele de sarcina. Cercetez internetul, caut poze cu teste, mai citesc o data teoria, nu-mi vine sa cred... Ma duc sa cumpar un test de sarcina adevarat. Se facuse doua deja, eu eram singura acasa – fac testul – o barza obisnuita, ca-s sfinte. Rasare si o a doua liniuta mica, roz, pala... Ma duc triumfatoare la sormea – ia zi, se vede? Da, se vede. Si m-a pocnit un plins... si nu plingeam de fericire... toata tensiunea, toata suferinta sarcinilor trecute, toata teama, toata disperarea si toata desnadejdea se adunasera atunci in acel moment, asa, fulminant, ca un vulcan ce statuse sa erupa si a erupt atunci.

Incet, incet, m-am obisnuit cu ideea si cu resemnare si extrem de rezervata, am pornit in sarcina... Bucurie... mai putin... Am avut ceva emotii la inceput, ca la eco de 6 sapt nu i-am auzit inimioara si am crezut ca de data asta macar sufar mai putin, fiind asa la inceput... Dar la ecografia urmatoare batea tica tic si pentru prima data mi-a incoltit gindul ca-i fetita (avea 122 bpm, fata de 144/150 cit au avut baietii).

La 7 saptamani fix m-au lovit greturile si mirosurile si toate acele lucruri care nu m-au lasat o clipa sa uit ca sunt insarcinata. Desi tare as fi vrut sa ma culc atunci si sa ma trezesc in decembrie, cu bebe sau fara, cum mi-o fi norocul de data asta, numa’ sa nu mai sufar... Din nefericire, nu se poate chestia asta cu dormitu’ si a trebuit sa ma intaresc si sa iau fiecare zi asa cum e... In schimb sotul meu a reusit performata de a ignora sarcina mea ... foarte trist pentru mine, dar n-am avut ce face... La prima pierdere a fost capiu si nu si-a dat seama prea bine ce se intimpla; la a doua, insa, a suferit cumplit, poate si pentru ca a fost linga mine mai mult si ca am fost si eu in pericol putin... ma rog, nu stiu exact ce l-a indurerat mai tare, cert e ca acum a inchis robinetu cu sentimente de tatic pina n-o sti sigur ce si cum.

Am decis sa nu spunem de sarcina decit celor foarte apropiati, parintilor si eu colegelor de birou, sa stie ce-i cu mine. Strigasem lupul de doua ori deja si mai sufereau si cei din jur pe linga noi... Am zis ca macar pe ei sa-i scutim... Nici aici pe forum n-am spus, ca prea am amagit...

Saptamanile treceau, raul a fost cu mult mai intens decit la sarcinile anterioare... nu mincam mai nimic si asteptam sa curga zilele si saptamanile si sa trec de 18 saptamani, un mare prag psihologic pentru mine. Dar inainte de saptamina 18 e saptamina 14 in care am fost la morfologie – si supriza... bebe e fetita. Iosup a intrebat in mod necaracteristic „ce nume ii dati”, fara a preciza sexul, iar eu i-am spus ca nu stiu, dar ca listele cu nume de fetite sunt neatinse... „Puteti sa le incepeti acum”... Pe mine aproape m-a busit plinsul si pentru prima data parca a licarit ceva si in okii tatalui...
Nu mi-am dorit niciodata fetita, pentru ca fetele pling, sufera si le doare. Nu mi-am dorit fetita ca s-o imbrac frumos si sa-i fac codite, mi-am dorit baiat sa fie puternic si luptator. Nu mi-am dorit fetita ca sa se chinuie ca mine cind va dori sa devina mama, iar eu, ca mama, sa pling alaturi de ea si sa n-am cum s-o ajut si sa-i alin suferinta... Acu’, asta e, n-are putza, va trebui sa ma obisnuiesc cu ideea.

A doua zi dupa morfo, m-am prezentat la spital, sa-mi faca Tutu cerclaj, care era oricum in plan, dar ceva mai tarziu; colul meu insa n-a tinut cont de programare si avea doar 2 cm. Doua fire sanatoase, nu doar unul cum se practica si cum am avut si eu la sarcina trecuta.

Apropo de tratament, Tutu a zis asa: „pentru ca nu stim ce ai de pierzi sarcinile, tratam preventiv tot ce-ai putea avea”: Pregnyl la 4 zile pina in sapt 12, Magne B6, 4/zi (eu am luat magneziu 400 mg/zi, fara B6), acid folic, aspenter 1/zi, cerclaj la 16 sapt si ovule cu betadina zilnic. Nospa si Scobutil la liber. E, bulinele le-am inghitit, injectiile le-am facut, dar cu ovulele nu m-am inteles deloc. Scopul lor era de a tine zona cit mai sterila. N-am putut – am facut candidoza dupa primele 3 ovule si am renuntat.

Incet, incet, a trecut timpul, ne-am apropiat si am trecut de cele 18 saptamani cu ghinion, deja sperantele si increderea ca totul va fi bine ajunsesera la cote nesperate... De pe la 20 de saptamani am inceput sa ma comport asa cum mi-am dorit intotdeauna – ca o gravida normala. Sa merg la servici, sa ma plimb, sa ma duc la cumparaturi, sa fac tot ce-mi trece prin cap. Si asa am si facut. Pot spune ca am avut o jumatate de sarcina asa cum ar trebui sa fie. Teama era inca, si ma scapa de sub control... De la 34 de saptamani nu m-am mai dus la birou pentru ca nu mai puteam sta in fund de durere de spate... Evitam sa ies in oras de teama ca voi prinde vreun blocaj in trafic si o sa stau in fund zeci de minute; imi venea sa pling numai la gindul ca trebuie sa plec undeva cu masina... Dar a trecut si asta...

Mai rau am stat cu psihicul... mai mult singura, cu spaimele si hormonii mei am fost mai mult plinsa si suparata in ultima luna... Poate si faptul ca dupa 8 ani de munca continua, brusc stateam acasa si nu faceam nimic... Poate si faptul ca imi doream sa-l am aproape pe barbat si el nu era niciodata... si cind era, era mai mult absent... Noptile nu dormeam, reuseam sa adorm de abia pe la 4 dimineata... Mi-am facut curaj de o mie de ori si de tot atitea m-am descurajat in a ma inscrie la odiseea de noiembrie decembrie... Poate m-as fi simtit mai bine, m-ar fi incurajat fetele... Am fost gaina, ce sa mai...

La 38 de saptamani, am ramas fara ginecolog si fara maternitate. Pentru 4 zile, ce-i drept... dar suficiente cit sa-mi provoace stres. In ziua in care s-a deschis maternitatea si mi-a venit si dr din tari straine, am plecat de-acasa la 10 dimineata si m-am intors la 4 dupamasa .

Termen aveam pe 11 decembrie, si pe masura ce se apropia, incepea sa-mi fie frica – nu de durere (ca stiam cum e) ci de faptul ca s-ar putea intimpla vreo nenorocire fix la sfarsit... Firele de cerclaj nu erau scoase si mi-era teama sa nu se porneasca un travliu violent si sa se rupa colul... ce sa mai, tot soiu de temeri... Cam toata saptamina 39 pierdusem din dop, dar asa, finut, nu cazute tot dopu’ o data, cum ziceau fetele... Duminica seara ma apuca contractiile. Pe www.contractionmaster.com le cronometrez – la 5 minute, durau un minut jumate. Hait! Te pomenesti ca nasc. Lasa ca fac io o baie, iau un nospa si mai vedem. Fac baia, nu ma spal pe cap , fac unghiile, contractiile la locul lor. Mai slabe, dar acolo. Adorm in sufragerie pe canapea, barbatul pe fotolii, stind in stand by.

Pe la 1 jumate ma trezesc cu dureri maricele si-i zic barbatului: hai in dormitor ca am intepenit aici, uite, ma dor si salele. Pina ajung io in dormitor, ramin fara aer pe hol de durere. Las’ ca trece. Ne bagam in pat, ma mai uit la ceas... sint la 3 minute acum. Io zic sa mergem la spital sa vedem ce e, si daca e, ne intoarcem acasa sa dormim. Da’ nu plec nicaieri pina nu ma spal pe cap. Barbatu zice ca-s nebuna, da’ io tot ma spal... M-am spalat si coafat cu contractii la 3 minute, rugindu-ma sa nu fie mai dese. M-am imbracat cu camasa de noapte si cu blugi, sa economisim timp la spital. Buuun. Cu ce mergem? Cu taxiul sau cu masina? (numai eu am permis) Daca mergem cu taxiul, asta s-ar putea sa nu ma ia, sa nu mi se rupa apa la el in masina, plus ca mai aveam de facut o escala sa luam apa si niste sendvisuri. Lasa ca mergem cu masina, si daca nu pot sa conduc de contractii, trag pe drepata, bag avariile, vad io... la 2 jumate plecam. Dureau contractiile ca la balamuc, dar am putut conduce. La spital am gasit super loc de parcare, eram fericita. Ma internez, ma schimb, ma duce la control.

Cind am vazut-o pe Mariana, moasa, mi-a venit sa pling de fericire. Sa-i dea Dumnezeu sanatate. Il cheama pe doctoras – un rezident ametit de-al lui Tutunaru, ma controleaza ala de mi-au sarit okii. Hmm, io nu simt colu, zice. Ba tre’ sa-l simti, ca-i legat! Hai sa scoatem firu... Firele!!!! Ca-s doo! Degeaba recitasem io poezia de cum am intrat pe usa, doctorasu dormea pe el si era vadit deranjat ca i-am stricat somnu. Scoate firele, ma pune la monitor, Mariana zice: la ce contactii ai, tu nasti pina maine dimineata. Doctorasu’ nu si nu – el avea de dormit, clar? Zice peste umar moasei – sa nu-i faci nimic si pleaca promitand ca se intoarce pe la 5 – era 4.

Ies pe hol la barbat si stam de vorba, ma mai plimb, ma doare de capiez, dar decit sa stau infipta in pat singura cuc, mai bine stau cu omu pe hol, in picioare... Ma lasa Mariana vreo juma de ora pe hol si zice – hai sa vedem ce faci. Celule stem aveti? Avem, da’ acasa! Trimit barbatu sa ia cutia, ca nasc si n-o avem... La control aveam dilatatie 5. Auuuuu – epidurala, anestezia, anestezista, stai sa rupem membranele, stai sa facem clisma. Le facem pe toate pe indelete, nu s-a panicat absolut deloc. Vine anestezista, punem epidurala, ma uitam singura pe monitor sa vad cind vin contractiile. Ma mai controleaza o data, aveam deja dilatatie 7. Hai sa chemam sotul, sa stea putin, ca n-o sa te mai vada pina dupa ce nasti. Vine, stam putin, face poze, hai pa ca nasc. Era 5 jumate si doctorasu nu se trezise si rideam ca ma gaseste gata de nascare, el care credea ca nasc undeva pe la prinz. Bine, da’ pe Tutunaru nu-l suna nimeni? Ca io nu l-am sunat sa nu-l trezesc din somn... mariana zice – il sun io cind trebuie... Mai stam putin, vine si rezidentu cu okii carpiti de somn si ma intreaba – te-a indopat cu pastile si cu injectii, nu? (mariana adica) Lui tot nu-i venea sa creada ce repede ma dilatasem. Imi venea sa-i cirpesc una sa vada stele verzi.

Ma mai controleaza Mariana o data si zice – gata, e completa si fata ta tocmai a facut rotatia interna. M-am emtotionat tare cind a zis asa... nu stiu de ce... Hai sa te invat sa impingi. Barbia in piept si te scremi din fund nu din git. Imping asa de trei ori si zice – nu mai impinge ca iese, uite, daca pui mina ii simti parul. Da????? Il suna pe Tutunaru, care rasare in urmatoarele 5 minute, nu exagerez... Zici ca dormea pe’acolo prin vreun salon... Si zice hai pe masa. Io aveam senzatia ca iese copilul pina la masa, ce sa mai si merg... Epidurala se cam dusese si ma durea de-mi sareau okii. Acum asaza-te. Cum sa ma asez???? Ca-i rup gatul copilului!!! Nu se rupe! Ba i-l rup! Si m-am asezat asa cumva, din lateral, sa nu rup gatu la cupil

Venisera alea de la neonato, dadusera drumu la aspirator, la oxigen si era zgomot, Tutu imi zicea ceva, Mariana la fel, iar io n-auzeam nimic... Le-am spus sa nu vorbeasca cu mine ca io n-aud si ca oricum ma doare si nu pot sa ma concentrez la ce-mi zic. Am simtit doua intepaturi si pe urma o bulbuceala mare si gata, vazut fund de Nora. Ce sa imping, ce sa ma screm cum invatasem, a iesit singura mititica. Din momentul acela nu am mai stat decit cu okii pe ea. Era vinetie si au aspirat-o vreo 2-3 minute, ca avea gitul/ nasul plin de lichid. Pentru ca era foarte jos cind mi-a rupt membranele, a facut cu capul un fel de dop si nu a curs tot lichidul; intr-un fel a fost bine, ca a ajutat-o la nastere dar i-a intrat si in gat. De tipat a tipat imediat, dar cam galgait, asa. Mi-a dat-o s-o pup, era rosie si bucalata, Tutu m-a batut pe obraz in stilu-i caracteristic si a plecat. Anestezista mi-a mai facut o doza in epidurala, dar de durerea coaserii epiziotomiei nu m-a scutit nimeni. M-a cusut vreo 50 de minute – si col si pereti si epizitomie... M-a mutat la postpartum, a venit si barbatu putin, mi-a aratat poze cu Nori, era asa frumoasa...

In maternitate n-am stat decit 2 zile, am nascut luni dimineata si miercuri la prinz plecam. Cu laptele stam bine, inca ne acomodam una cu cealalta... Ma uit la ea si nu-mi vine sa cred ca ... e... ca e ea si ca e a mea... Mi-am dorit atit de mult un copil incit uitasem ce-mi doresc de fapt. Mi-am tot fixat tinte pe termen scurt si am renuntat demult sa imi mai imaginez cum e sa-ti tii copilul in brate si sa te umpli de bucurie si de recunostinta...

Da, asta era atunci... Între timp am aflat de ce sentimentele de tătic nu existau, de ce am plâns şi suferit atât toata sarcina... Am conştientizat că nu i-a licărit niciodată nimic în ochi...

Dar mie tot mi-e dor de Nora mică. Într-un fel, aş vrea să mai am un copil. Lăsând la o parte faptul ca acest lucru este imposibil deocamdată din mai multe motive, cred că m-aş simţi extrem de vinovată şi trădătoare faţă de Nora. N-aş putea s-o privez de toată dragostea mea... Nu pot să-i fac asta... Mi-e atât de dor de Nora mică...