miercuri, 27 mai 2009

Twhist

În timpul unei frumoase partide de whist duminical, Nora s-a răsucit de pe burtă pe spate. Pare puţin, dar pentru ea a fost o mare reuşită şi s-a bucurat tare.

Şi-a petrecut după-masa răsucindu-se ca o sarma, pentru că se întoarce de pe spate pe burtă pe mâna stângă, iar de pe burtă pe spate pe dreapta. Prin urmare, când se porneşte, se răsuceşte continuu.

A mai crescut puţin fetiţa mea...


video

marți, 26 mai 2009

Back to the future

Maşina timpului cred că este unul dintre marile vise ale omenirii, încă neimplinit.

Considerată ceva misterios, între tehnică de vârf şi magie, fără instrucțiuni clare de utilizare şi învăluită de o aură de teamă provocată de eventualele repercusiuni ale folosirii ei.

Cât ne-am dorit să existe ca să ne îndreptăm greșelile sau să alegem alte drumuri...

Dacă aş avea-o acum în faţa ochilor, la prima strigare, mi s-ar învălmăşi clipe multe pe care aş vrea să le rescriu. Dar m-aş opri brusc, trezită din reverie şi cu un mare regret că nu o pot folosi. Aş putea să renunţ la toate momentele frumoase din viaţa mea, convinsă fiind că mi-ar fi dat să trăiesc altele, în viaţa mea cursiv rescrisă.

Dacă aş alege să nu existe suferinţa de acum, aş alege, implicit, să nu existe Nora.

Nu pot.

Dacă aş avea-o acum în faţa mea, doar pentru mine, i-aş scoate o rotiţă, cu ochii inchişi, să nu ştiu de unde am scos-o şi să n-o pot pune la loc niciodată.

sâmbătă, 16 mai 2009

N-a fost să fie

Din motive procedurale vom avea divorț reloaded la mijlocul lui iunie.
*
Am văzut astăzi, în goana mașinii, un buchet de flori pe șosea. Zăcea mutilat pe caldarâm, probabil călcat mașini. Erau trandafiri roșii, din aceia mari, olandezi, montați într-un buchet de ocazie. Erau destul de mulți și se mai puteau zări câțiva neatinși. Mi-a părut tare rău pentru el. Bietul buchet nu şi-a atins menirea...

O fi fost buchet de împăcare... Nu s-au mai împăcat...
O fi fost buchet de întâlnire... Ea n-a mai venit...
O fi fost buchet de iertare... Şi nu l-a mai iertat...

Dacă n-aş fi fost la trei benzi distanță de el, m-aș fi oprit să-l culeg, să apuce să bucure şi el pe cineva, atât cât mai rămăsese din el. N-am oprit şi am regretat instantaneu. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea lui zăcând inutil pe asfalt.

Am fost slabă că n-am oprit. Mi-am dorit aşa de mult... Dar m-am gândit la atâtea lucruri mici care mă împiedică de obicei să fac lucuri mari. Eram cu copilul în maşină, eram pe banda trei, aveam viteză, mă grăbeam, n-aveam unde să-l pun în apă, mi-era teamă de ce vor zice oamenii şi că vor râde de mine că mă opresc să culeg flori jumulite că n-am bani să-mi cumpăr... Of, lucruri atât de mici...

Acum aş fi fost mai fericită dacă mă opream... Aş fi făcut o faptă bună... Chiar şi pentru un buchet de flori jumulit de roţi...

Aşa... mă simt mai mică, mai meschină. Aş fi putut şi n-am făcut-o. Urât din partea mea.

Cu faţa la lume

Ieri am montat partea sport de la căruţul Norei. De ceva vreme se îmburica cu disperare în landou. Atunci când era trează, era de-a dreptul imposibil să mai stea culcată sau cu spătarul ridicat. Se chinuia să se ridice în fund şi se enerva peste poate că nu reuşea sau aluneca.

Aşa că mi-am spus într-o doară să încerc să montez sportul, deşi mi se pare cam devreme. Am constatat cu plăcere că se rabatează suficient cât să poată dormi bine, am fereastră de vizualizare bebe şi un buzunăraş numai bun de ţinut şosete, căciulă, batistă de băluţe şi alte lucruri atât de folositoare.

Fi-mea fericită nevoie mare că poate sta ţeapănă şi să scruteze lumea. Eu mândră peste poate. Am ieşit afară şi brusc m-a trăznit o tristeţe, o panică, o disperare şi o durere ca un cuţit în inimă. N-o mai văd! Îi văd doar creştetul prin ferestruică. Nu-i mai văd ochişorii albaştri care mă caută neîncetat. Nu-i mai pot anticipa zâmbetele sau lacrimile. N-o mai văd. Plâng numai când mă gândesc la asta. Mi-am făcut probleme că Nora e prea mică s-o întorc cu faţa la lume. Nu m-am gândit nici o clipă că EU nu sunt pregătită.

În zece metri mi s-au umplut ochii de lacrimi, m-am oprit şi am luat-o în braţe am ţinut-o strâns. Dacă eu mă simt aşa pustiită, ea cum s-o fi simţind? Oare se simte părăsită, nesigură, nefericită?

Nu. Nora e bine. Stă dreaptă, se ţine de margini şi scanează tot.

E primul dintr-un lung şir de momente în care o să spun cu lacrimi în ochi că fetiţa mea a crescut.

duminică, 10 mai 2009

Ţi-am luat un păgân, îţi dau un creştin

Astăzi (de fapt, ieri) Nora Ioana a primit Taina Sfântului Botez.

Puiul meu a intrat în casa Domnului şi i s-a iertat păcatul strămoșesc. De astăzi, fiica mea are un înger păzitor care o s-o apere şi o s-o vegheze atunci când eu nu pot.

Pot să răsuflu ușurată.

vineri, 1 mai 2009

Mărgele

Au răsărit de nicăieri, zburând prin aer, nişte bobiţe. Le-a zărit ea mai demult, dar de abia cum le poate studia îndeaproape.

Sunt în ordine descrescătoare, una mai mare şi restul din ce în ce mai mici, stau mereu împreună, şi pare că au o voinţă proprie.

Sunt calde și oarecum bune la gust. Nu le poate prinde de câte ori vrea, ci numai când e bine dispusă şi pusă pe şotii.

Au nişte prietene care le seamănă leit şi formează împreuna un şirag de mărgeluţe minunate.

Nora şi-a descoperit degeţelele de la picioare.

De bună voie şi nesilit de nimeni

Marţi am divorţat.

Nu știu cum mă așteptam să mă simt. Nu m-am gândit prea mult la cum o să mă simt după, zicându-mi că o să simt eu ce e de simţit la timpul potrivit.

N-am simţit nimic deosebit sau spectaculos. N-am fost deosebit de tristă sau de uşurată. A fost... neplăcut. Mi-aş fi dorit să nu ajung să fiu acolo, în faţa unei judecătoare acre care s-a simtit datoare să judece relaţia dintre noi. Parcă nu asta e treaba ei, deşi se numeşte judecător.

Asta a fost.

Nu mă simt mai liberă sau mai împăcată, mai plină de oportunităţi sau de spaime. S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple, aşa cum a fost şi la primul "de bună voie..."

Aşa a început şi tot aşa s-a terminat: am fost timizi, stângaci, ne-la-locul nostru, nepotriviţi cu locul şi timpul.