Ieri am montat partea sport de la căruţul Norei. De ceva vreme se îmburica cu disperare în landou. Atunci când era trează, era de-a dreptul imposibil să mai stea culcată sau cu spătarul ridicat. Se chinuia să se ridice în fund şi se enerva peste poate că nu reuşea sau aluneca.
Aşa că mi-am spus într-o doară să încerc să montez sportul, deşi mi se pare cam devreme. Am constatat cu plăcere că se rabatează suficient cât să poată dormi bine, am fereastră de vizualizare bebe şi un buzunăraş numai bun de ţinut şosete, căciulă, batistă de băluţe şi alte lucruri atât de folositoare.
Fi-mea fericită nevoie mare că poate sta ţeapănă şi să scruteze lumea. Eu mândră peste poate. Am ieşit afară şi brusc m-a trăznit o tristeţe, o panică, o disperare şi o durere ca un cuţit în inimă. N-o mai văd! Îi văd doar creştetul prin ferestruică. Nu-i mai văd ochişorii albaştri care mă caută neîncetat. Nu-i mai pot anticipa zâmbetele sau lacrimile. N-o mai văd. Plâng numai când mă gândesc la asta. Mi-am făcut probleme că Nora e prea mică s-o întorc cu faţa la lume. Nu m-am gândit nici o clipă că EU nu sunt pregătită.
În zece metri mi s-au umplut ochii de lacrimi, m-am oprit şi am luat-o în braţe am ţinut-o strâns. Dacă eu mă simt aşa pustiită, ea cum s-o fi simţind? Oare se simte părăsită, nesigură, nefericită?
Nu. Nora e bine. Stă dreaptă, se ţine de margini şi scanează tot.
E primul dintr-un lung şir de momente în care o să spun cu lacrimi în ochi că fetiţa mea a crescut.
Aşa că mi-am spus într-o doară să încerc să montez sportul, deşi mi se pare cam devreme. Am constatat cu plăcere că se rabatează suficient cât să poată dormi bine, am fereastră de vizualizare bebe şi un buzunăraş numai bun de ţinut şosete, căciulă, batistă de băluţe şi alte lucruri atât de folositoare.
Fi-mea fericită nevoie mare că poate sta ţeapănă şi să scruteze lumea. Eu mândră peste poate. Am ieşit afară şi brusc m-a trăznit o tristeţe, o panică, o disperare şi o durere ca un cuţit în inimă. N-o mai văd! Îi văd doar creştetul prin ferestruică. Nu-i mai văd ochişorii albaştri care mă caută neîncetat. Nu-i mai pot anticipa zâmbetele sau lacrimile. N-o mai văd. Plâng numai când mă gândesc la asta. Mi-am făcut probleme că Nora e prea mică s-o întorc cu faţa la lume. Nu m-am gândit nici o clipă că EU nu sunt pregătită.
În zece metri mi s-au umplut ochii de lacrimi, m-am oprit şi am luat-o în braţe am ţinut-o strâns. Dacă eu mă simt aşa pustiită, ea cum s-o fi simţind? Oare se simte părăsită, nesigură, nefericită?
Nu. Nora e bine. Stă dreaptă, se ţine de margini şi scanează tot.
E primul dintr-un lung şir de momente în care o să spun cu lacrimi în ochi că fetiţa mea a crescut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu