duminică, 19 aprilie 2009

Hristos a înviat!

Poate nu numai eu privesc lucrurile aşa, dar momentul învierii Domnului eu îl asociez şi cu învierea naturii şi de ceva vreme încoace, cu reînvierea mea personală.

Sunt mai mulţi ani de când n-am avut un Paşte fericit. Atât de trist a fost încât aproape că nu-mi mai doresc să fie vreodată Paşte. Dar Isus învie negreşit, în prima dumincă de după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Aşa că nici eu nu mă pot ascunde şi trebuie să renasc odată cu El şi cu natura.

În ultimii doi ani mi-am plâns fiii pierduţi înainte de a se naşte. După fiecare Paşte a trebuit să ma adun şi să o iau de la capăt. Anul acesta îmi plâng o viaţă terminată înainte de a începe. Dar o am pe Nora, minunea mea. Am renăscut odată cu naşterea ei şi în această primăvară va trebui să renasc din nou. Nu pentru mine, nu pentru ea, ci pur şi simplu pentru că aşa e natural, firesc. Nu există copacul care să mai hiberneze puţin, doar pentru ca e bătân şi obosit şi nu-i vine să înflorească.

O să înfloresc şi eu mai devreme sau mai târziu.

Poate la anul n-o să mai fie nevoie să ma reinventez de Paşte, poate o să fie suficient să renasc doar aşa, puţin, primăvăratic.

Adevărat a înviat!

marți, 14 aprilie 2009

Cine-a-nfipt zambila-n brânză

După două săptămâni de separație:

Eu: Te-ai mai gândit?...
El: Nu m-am mai gândit aşa de mult la ea...

No comment.

vineri, 10 aprilie 2009

Inerţie

Aş vrea să vorbesc cu cineva. Nu contează cu cine sau despre ce. Despre orice. Vreme, primăvară, copil, casă nouă, politică, filozofie, întâmplări, amintiri, sănătate, criza financiară, filmul de ieri, reclama de azi, Paşte, Moş Crăciun, mâncare, maşini, sport, sentimente, relaţii, bârfe mondene, nu ştiu, ce-o fi.

Mă uit în lista de mess. E aproape goală, iar cine e online fie e busy fie e idle de multă vreme. E vineri seara, n-am pe cine să sun şi să fie disponibil doar aşa, pentru o discuţie fără cap şi coadă, doar de dragul conversaţiei. Oricât ar fi de prieteni, toţi aşteaptă să începi, să spui ce-ai de spus, de preferinţă ceva concret, şi apoi să termini cuminte. Fără prea multă vorbărie fără rost. Asta ţine numai la întâlnirile faţă în faţă. La telefon sau pe mess nu ţine.

E vineri seara şi nu mai am bucuria anticipației weekend-ului. E o zi ca oricare alta. Cum a fost şi cea de ieri şi cum o să fie şi sâmbăta şi duminica. Acum tot ce ştiu despre sfârşitul de săptămână este că nu pot să mă duc în nici un magazin, pentru că sunt aglomerate. Atât. Şi că după cele două zile vin altele în care pot să vorbesc cu fetele de la birou şi cu furnizorii de diverse servicii. Pot să mă ţin ocupată cu ceva, cu cineva.

N-am ce să fac să combat starea asta. Am făcut azi în timpul zilei tot ce-mi propusesem să fac. N-a rămas nimic de făcut pentru seară. Era momentul în care începea liniştea căminului, a familiei. El venea acasă şi ne era bine doar pentru că eram împreună. Urma sâmbăta, dormeam mult, făcea ouă fierte urmând ritualic sfaturile Sandei Marin, beam ceai şi apoi continuam să lenevim, şi să ne bucurăm că suntem împreună şi că suntem noi.

Acum nu mai suntem. Nici noi, nici împreună. Nu vreau să mă gândesc ce face el, dacă mănâncă la micul dejun, singur într-o casă străină, ouă fierte cleioase. Nu pot să spun că nu-mi pasă. Pur şi simplu refuz orice gând. Eu sigur n-o să mănânc. Pentru că nu le mai face el şi pentru că era o tradiţie într-o stare care acum nu mai există. Nu mai pot. Aşa cum nu mă mai bucur că e vineri seara, când eu aveam cu cine să vorbesc despre vreme, primăvară, copil, casă nouă, politică, filozofie, întâmplări, amintiri, sănătate, criza financiară, filmul de ieri, reclama de azi, Paşte, Moş Crăciun, mâncare, maşini, sport, sentimente, relaţii, bârfe mondene şi orice altceva.

Am rămas cumva prinsă în starea aceea şi o parte din mine o plânge cu lacrimi mari. E aşa linişte în casă... Îmi lipseşte zgomotul inimii mele bătând de nerăbdare să primească pacea. Îmi vreau viaţa înapoi. Aceea, veche, calmă şi frumoasă ca o zi de primăvară.

E vineri seara şi e urât.

joi, 9 aprilie 2009

Furnicături

Cândva, acum multă vreme, aveam un dar, să-i zicem. Nu ştiu dacă-i dar cu adevărat sau e manifestarea intuiţiei feminine. Ştiam dinainte ce avea să se întâmple. Lucruri majore niciodată. Nu ştiam când o să fie cutremur, când o să moară cineva sau ce notă o să iau la vreun examen. Nu. Lucruri mici. Ştiam că o să sune telefonul şi ştiam cine e. Ştiam ce o să-mi spună. Puteam să traduc o privire într-o rugăminte, reproş, idee. Un simplu "nu ştiu" însemna pentru mine exact ce trebuia să însemne. Ştiam că va veni cineva cam cînd intra în bloc. Ştiam ce o să comande cineva la un restaurant chiar dacă nu mai văzusem niciodată meniul. Ştiam exact în ce raft se află lucrul pe care voiam să-l cumpăr dintr-un magazin în care intram prima oară.

Genul acesta de "dar" e mereu pus sub semnul întrebării, mai ales că nu este omniprezent şi nu ştiu cum se face, dar atunci când spui cuiva de el sau încerci să faci o probă, dispare brusc şi cazi în neverosimil. Dar eu am trecut de toate probele pe care mi le-am propus şi n-am prea dat greş.

Apogeul acestor simţiri l-am trăit alături de un bărbat, ghicindu-i gândurile aproape continuu. Nu am crezut niciodată că e un dar al meu special, ci că e o chestie, că nu ştiu cum să-i spun, izvorâtă din dragoste şi o comunicare ieşită din standarde.

La început a fost amuzant, atât pentru mine cât şi pentru el, căci era plăcut mângâiat orgoliul său masculin. Îi terminam propoziţiile, îi traduceam privirile, oftaturile, zâmbetele.

O vreme a fost util, făceam economie de cuvinte şi de timp, că nu mai era nevoie să îmi explice cu cuvinte multe ce anume are nevoie. Din cuvinte banale, doi de "da" şi un "bine" ştiam cu cine vorbeşte la telefon şi despre ce. Când îmi rostea numele, ştiam dinainte ce voia să-mi spună. Îmbătător sentiment.

Apoi a devenit obositor. Ştiam tot timpul, tot. Când, unde, ce, de ce, până când. Era de ajuns să se gândească la ceva, orice, şi eu ştiam. În capul meu era un permanent zumzăit. Ca un supererou care se trezeşte brusc cu puteri neimaginate, n-am ştiut să le controlez şi am ajuns să fac abuz. Eu vorbeam, eu auzeam, eu îmi răspundeam singură. Eram atât de sigură pe ce ştiam încât nu-l mai lăsam să spună nimic. Îi aruncam o privire plină de întelgere şi de ciudă şi murmuram învinsă doar "da, ştiu". Doar că el n-ar fi vrut să-mi spună întotdeauna ce gândeşte şi ar fi preferat să mă mintă, poate doar ca să mă protejeze. Ajunseserăm amândoi dependenţi de acest gen de comunicare. Dacă până atunci fusese distractiv, devenise un supliciu. Se aştepta de la mine să ştiu, să fac lucruri necerute, să răspund la întrebări nerostite încă. Zâmbetul cunoaşterii fusese înlocuit de o grimasă posomorâtă a aşteptării şi a imputării în caz de eşec.

Când mi-am întâlnit viitorul fost soţ, "darul" a dispărut. Ca şi când nu existase niciodată. Nu ştiam şi nu ghiceam nimic. La început am fost mulţumită şi fericită. Era în sfârşit linişte în mintea mea. Nu mai eram nevoită să traduc, să subînţeleg, să ghicesc, să împlinesc aşteptări... Aveam dialoguri adevărate, cu cuvinte reale. Convinsă fiind că "darul" venea din dragoste, am aşteptat cuminte să apară şi să-l pot manevra aşa cum aveam nevoie, numai când voiam eu, fără să mai ajung să mă chinui. Când am văzut că nu apare, am pus-o pe seama faptului că relaţia anterioară era bazată pe un soi de abuz afectiv şi pe o dependenţă bolnăvicioasă şi că acum, tocmai pentru că nu e nici pe departe aşa ceva, e mult mai bine. În general nu i-am dus lipsa, dar din când în când mă apuca melancolia după "puterile" mele. Goneam însă orice nostalgie amintindu-mi cât de obositor devenise spre final.

Ieri dimineaţă am deschis ochii cu un minut înainte de a suna telefonul. Nu m-am uitat cine e şi l-am întrebat direct "ce-ai visat?". A tăcut o secundă, suprins de întrebarea mea. A bâguit încurcat "Am visat urât. Dar de unde ştii?". "Nu ştiu. Ştiu pur şi simplu. Hai, gândeşte-te la ceva frumos şi culcă-te la loc." Am închis repede, surprinsă şi eu de marea revenire. M-am afundat în perne şi am zâmbit. Deşi mi-am spus că a fost un accident, că n-ar fi avut cine şi de ce să mă sune la ora aia, doar el şi numai dacă ar fi visat urât, ştiam că nu-i aşa.

De ieri se tot întâmplă, şi nu e vorba doar de el. Ştiu ce vrea mama înainte de a spune, ştiu ce nevoie are sora mea când doar întinde mâna şi mormăie un "dă-mi" neterminat...

Aş îndrăzni să spun că darul e mai mare: acum cîteva zile, Nora a plâns altfel. Şi Sofi la fel. Nu ştiu cine a provocat starea cui. Eu aveam un sentiment urât, o presimţire din aceea rea, care stânge inima şi te face să cauţi semne în orice în încercarea de a afla ce e. Nu mi-e clar dacă neliniştea mea a agitat-o pe Nora sau plânsul ei neobişnuit m-a alimentat pe mine. I-am spus mamei, cu oarece frică şi ruşine, că am un sentiment ciudat şi că mi-e frică să nu se întâmple ceva rău. Răspunsul mamei a venit prompt şi complet neaşteptat "a fost cutremur în Italia". M-a îmbărbătat că "ăştia mici simt mai bine ca noi" şi conversaţia s-a încheiat cu mine pe gânduri.

Acum n-am cui să termin propoziţiile şi să-i traduc privirile. Aş vrea însă, să-i ghicesc gândurile micuţei Nora. Ea este singura care are cu adevărat nevoie de darul meu.

Atunci când stai mult timp ghemuit cu piciorul sub tine, amorţeşte şi ajungi să nu-l mai simţi. Când te ridici, îl pui în pământ, mergi mecanic, dar în continuare nu-l simţi. Curând încep furnicăturile.

Girl's best friends

Cadou
Zestre
Cochetărie
Snobism
Ambiţie
Dovadă de dragoste
Înfrumuseţare
Tradiţie
Fiţă
Speranţa bucuriei ei
Bijuterie
Încăpăţânare
Bucuria mea
Lux
Mândrie
Pietre preţioase
Obiecte
Fericire

Nora are cercei cu diamante.

duminică, 5 aprilie 2009

Somn uşor

E trafic de dimineaţă pe chei. E un soare stralucitor care face să sclipească praful în aer. Maşinile vin numai din sens invers, deşi e sens unic. "Ce liber e" îmi zic cu bucurie. Mă uit la ceasul de pe bord: 7:35. "Oau, ce devreme e. De mult n-am mai plecat aşa devreme la birou. Probabil o să ajung înaintea tuturor.". Ce sentiment reconfortant... Un zâmbet larg mi se intalează pe faţă. "O să am o zi bună, că prea e frumoasă e dimineaţa asta." Încerc să gonesc din cap toate gândurile legate de ce aş avea de făcut azi ca să-mi rămână drumul doar pentru mine şi pentru zâmbetul meu. Privesc cu drag tribunalul strălucind în soare şi îmi aduc aminte cum l-am pândit vreo câteva luni să-şi dea jos haina renovării şi să-l văd alb, aşa cum a fost când s-a născut...

Oamenii trec grăbiţi, mai trişti sau mai veseli, dar azi nu mai fac exercițiul de a ghici la ce se gândesc, căci maşinuţa fuge, fuge, pe drumul neobişnuit de liber... "Uite, au pus o reclama nouă pe gemeni. E frumoasă. Oare cât timp o s-o lase? Că aia de dinainte era urâtă şi de abia am aşteptat s-o dea jos. E chiar frumoasă. Îmi place." Zâmbesc larg. Mă las cuprinsă de scaunul maşinii şi mă simt bine.

Apoi se face întuneric şi sentimentul acela minunat de pace e înlocuit brutal, ca şi când n-ar fi existat niciodată, de o panică cumplită. "E şapte jumate şi Nora încă nu s-a trezit!". Ciulesc urechile s-o aud plescăind degeţelul sau măcar miorlăind uşurel ca un pui de pisică. Nimic. O linişte infiorătoare. "Dacă a murit?" Întrebarea nu poţi s-o rosteşti, e mai mult un sentiment care îţi strânge inima ca o gheară. Transpir rece în pat şi sunt complet imobilizată de spaimă. "Hai că n-a păţit nimic. Doar doarme." Un gând raţional spulberat de spaima din suflet. "Nu. sigur a murit. Ce dacă a trecut de 3 luni, când riscul de moarte subită e aproape inexistent. Acum se întoarce singură. Sigur s-a întors şi s-a sufocat. Nu. Dacă s-ar fi întors şi ar fi ajuns pe burtă, ar fi plâns, că nu-i place. N-a plâns". Oftez a uşurare. E bine."Dacă a plâns şi eu n-am auzit-o?" "Haide, că n-aveai cum să n-o auzi." "Ba da, de unde ştii? Ştii tu de cât timp plânge până când o auzi tu? N-ai de unde să ştii. Şi ai văzut că atunci când ajungi la ea are deja lacrimi pe obraji, deci plânge de ceva vreme." Mă adun puţin şi mai ciulesc urechile. Nimic. Aceeaşi linişte cumplită. Nici mierla de afară nu cântă azi. Şi îmi aduc aminte cum am auzit la Buftea bufniţa, cucuveaua sau ce altă pasăre prevestitoare de moarte o fi fost. "Da, sigur a murit Nore. Ce fac eu acum? Pe cine sun prima dată?"

Aş putea să mă ridic să mă duc la ea. Dar mi-e prea frică. L-aş trimite pe taxu să vadă ce face, aşa, într-o doară, fără să-i spun ce gânduri negre îmi trec prin cap. Dar locul de lângă mine e gol. Uitasem. "Nu-i nimic, mai stau în pat. Amân cât pot momentul . Ori se trezeşte ea, ori adorm eu la loc." Numai să nu ştiu ce s-a întâmplat cu Nora. Numai că nu pot să adorm, sunt mai trează ca niciodată. Nu-mi simt corpul, îmi simt numai inima bătând repede, repede.

Mai ascult puţin. Parcă am auzit un plescăit. "Ufff. Am scăpat. E bine bebe." Dar după un plescăit de obicei urmează un altul, sau un ţipăt scurt, o chemare. Acum n-a urmat. "Sigur mi s-a părut. Mă agăţ de orice mic zgomot şi-mi spun că-i al ei, doar ca să cred că e bine. Dar nu e. Eu sunt de vină. De ce oi fi plecat din camera ei? Ce, nu mai puteai să dormi acolo? Ai zis să revii în dormitor sa-ţi salvezi căsnicia. N-ai salvat nimic şi uite, acum Nora nu mai e, că n-ai fost acolo s-o întorci ca să nu se sufoce. Numai tâmpenii faci şi numai decizii proaste iei. Nu mai eşti nici soţie, nici mamă. Eşti o nimeni şi ucigaşă pe deasupra. Măcar dacă n-aş fi învelit-o. Că precis şi-a tras păturica peste faţă şi când s-a întors s-a întors cu nasucul în pătură şi n-a mai putut respira. N-aveai cum să n-o înveleşti, că e frig. Au oprit ăştia căldura şi ieri dimineaţă ai găsit-o cu mânuţele îngheţate. De ce n-ai luat-o cu tine în pat, atunci? Că doar ştii că aşa doarme cel mai bine şi puteai să ai grijă de ea. Că doar ai citit că aşa e cel mai bine pentru copil, să doarmă cu mami... Ce proastă ai fost. Şi ce dacă stă mâţa lăţită în tot patul? Puteai s-o dresezi până acum, să doarmă măcar la picioare. Măcar de-ai fi lăsat uşa deschisă... Ai fi auzit-o zbătându-se... Un şir de decizii proaste şi acum Nora nu mai e. Ţi-ai facut-o cu mâna ta." Aş vrea să plâng, dar nu pot. Aş vrea să mă ridic, dar nu pot. Simt doar un gol care se cască lângă mine. O mare prăpastie în care aş vrea să cad, dar nici asta nu pot.

Un ţipăt scurt, o chemare de pui înfometat. Mă trezesc. Ma uit la ceas: 7:35. Soarele dimineţii umple casa şi aerul e limpede precum cristalul. Nori râde şi se întinde în pătuţ. Păturica e impecabilă, exact aşa cum am lăsat-o. "Bună dimineaţa, mami!" Lacrimi de fericire îi cad pe creştetul ciufulit. "O să avem o zi bună azi. E prea frumoasă dimineaţa asta".

Lift'n turn

Luna aprilie a adus începuturi noi. Chiar pe întâi, Sofi s-a ridicat în picioare. S-a ţinut de marginea pătuţului şi hopa sus, s-a ridicat. Ma-sa n-a ratat momentul şi l-a imortalizat. A doua zi a căzut din pat. În nas. Maria spăla doo cepe şi copilul o fi văzut ceva interesant, a escaladat cazemata construită cu multă grijă de mumă-sa şi a picat poc în nasul borcănel.

A dus-o la spital, i-a făcut control ORL, n-avea nimic. Doctoriţa a concluzionat că dacă e să cadă, mai bine să cadă în cap. Că-i mai tare şi mai rezistent.

În ziua cu peripeţiile Soficăi, Nora s-a întors singură de pe spate pe burtică. Din păcate, ma-sa, adică io, a ratat momentul, întrucât copilul meu s-a chinuit să facă asta de dimineaţă, înainte să-mi dea trezirea. Odată întoarsă a început să plângă, că nu i-a plăcut niociodată să stea pe burtă şi nu poate să se întoarcă şi invers. Am găsit-o cu ciorăpeii ei roşii arcuiţi şi supăraţi rău, la picioarele patului, înghesuită sub cutiile cu diverse. Îmi pare rău că eram prea năucă de somn şi speriată de plânsul ei ca să mai apuc să fac o poză cu ceva, cu orice. Dar promit s-o ţin minte.

sâmbătă, 4 aprilie 2009

Prima zi

E prima zi fără el. Cu adevărat, de data asta. Nu se mai întoarce. Nu trebuie să se mai întoarcă.

E greu. E gol. E singurătate. E zgomot, deşi nu se aude decât noaptea şi somnul liniștit al Norei. Şi se mai aud lacrimile mele căzând şi spărgându-se ca nişte cristale micuțe. Se aude încă ecoul lui aici. Sunt 6 ani de prezență care reverberează de toți pereții. O să dureze ceva până să se piardă... Apoi va fi linişte.

Pentru prima dată după extrem de mult timp, am încuiat ușa de la intrare.

Pluto retrograd

Sa mai zică cineva că bat câmpii horoscoapele. Mail primit de la Astrology.com. Astăzi soţul meu părăseşte domiciliul conjugal.

Dear Alexandra,

Pluto, the planet of transformation, takes a whopping 248 years to complete a single cycle of rotation around the Sun. On average, it spends 21 years in each sign and 5 months of each year in retrograde.

Pluto turns retrograde in Capricorn on April 4, signaling in a time of destruction and rebuilding, rejuvenation and regeneration. It is a time for fresh starts and dead ends. The things that we hang onto the tightest can suddenly be taken away. We may be forced to reevaluate the things we cherish most.

During a Pluto retrograde period, we will feel pressured to eliminate and release the old, outworn, outdated and obsolete in our lives. We will be urged to let go of attitudes, thinking or communication patterns, security drives, and rigid emotions that no longer serve us. This is an excellent time to undergo an internal form of house cleaning, and look into ourselves to determine exactly what we do and do not need.

Pluto retrograde imparts an intense power for investigation, so we should use this time to assess what reoccurring patterns in our lives make us feel out of control, where and why do we continually give our power away, and under what circumstances do we react so defensively that we elicit attacks from others. Pluto retrograde marks a time wherein we should seek to gain greater control over our lives.

miercuri, 1 aprilie 2009

Recapitulare

Nora Ioana s-a născut pe 8 decembrie 2008. A avut la naştere 52 de centimetri şi 3560 de grame. S-a născut uşor, în numai trei ore, fără eforturi, apăsări pe burtă şi alte mizerii de se întâmplă prin maternitățile neaoșe.

Era un boţ de om, cu părul lung şi ciufulit, astfel încât asistentele neonato au botezat-o "aricica costache". Când am văzut-o prima dată în poze, cum e şi cea alăturată, am zis că seamănă cu tata. Tatăl meu. Între timp s-a mai schimbat şi seamănă cu tatăl ei.

De când s-a născut, a avut grijă să se exprime cu mult zgomot. În principal, este un copil plângăcios. Principala ei nemulţumire este legată de apropierea fizică. Plânge de foame, ca orice bebe, de somn, ca unii dintre ei, dar plânge cel mai cu foc atunci când are nevoie să fie îmbraţişată, ţinută, cântată, plimbată, etc. În cele aproape patru luni de când s-a născut, am măsurat sufrageria de sute de ori, holul de zeci de ori, că-i mai întunecat şi neinteresant, am ascultat leonard cohen de a facut cd-ul şanţ şi am dansat pe james blunt de am facut eu şanţ pe podea.

A crescut bine, numai cu laptele meu, îi sunt şi acum datoare cu o cântărire, ultima dată avea 5.300, asta acum vreo 3 săptămâni. De lungit s-a lungit sigur, n-o mai încape nimic din ce ne-a dat Sofi până acum.

E puiul meu şi o iubesc tare. A început să doarmă mai mult noaptea, se învarte în jurul axei sale şi o găsesc dimineaţa cu capul în gratiile de la pătuţ. I-am zis că o să facă cucuie cu model de zăbrele. E mare găluşca mea. Când suge, se uită pe pereţi, se trage de la sân şi încearcă să se ridice în fund. Îşi ia avânt de vreo două ori şi apoi se aruncă în faţă.


De vreo două săptămâni a descoperit cât de bun poate fi degeţelul la supt. Mmmmm, minunat. Nu se compară cu nimic. Suzeta nu e de încredere, o scuipă cu boltă şi îi mai lasă si urme pe obrăjori, că-s mari şi pufoşi. La început, băga degetul în gura cumva de-a curmezişul, acum îl bagă drept, normal şi restul degetelor de la mânuţă (stânga) şi le bagă în ochi.

Big bang

Tata are o vorbă: eşti singur când n-ai univers interior. Are dreptate, deşi nu-mi stă în obicei să-i dau dreptate... E dur să spun despre mine că n-aş avea un univers interior, dar cam aşa stau lucrurile în acest moment din viaţa mea, oricât aş încerca eu să mă duc cu vorba.

Sunt singură când plâng în pat şi omul de lângâ mine nu mă aude, nu se trezeşte niciodată să-mi şteargă lacrimile; de fapt, ce-ar putea sa facă? îmi plâng de milă că nu-s mai puternică de atât, că universul meu s-a naruit odată cu trădarea lui... că n-am puterea să ma ridic şi să merg mai departe şi să nu mă mai uit înapoi...

Sunt singură când trăiesc amintiri care nu sunt ale mele... sau care nu s-au întâmplat încă. Şi sufăr că nu vor mai veni niciodată, orice aş face...

Sunt singură când ma uit la copilul meu şi regret enorm că nu i-am putut oferi un start mai bun, o genă specială sau un simplu tată...

Sunt singură când nu sunt în stare să ma adun să scriu câteva rânduri în blogul ăsta, pe care l-am creat tocmai în ideea de a-mi reconstrui cumva universul...

Sunt singură când citesc atâtea alte bloguri şi care, invariabil, conţin trio-uri, cel puţin. Lumea familiei e o lume de care sunt străină. Eu nu ştiu ce înseamnă să fii incurajat când simţi că nu mai rezişti, nu ştiu ce înseamnă sa vină cineva drag să-ţi spună "hai, da-mi-o mie s-o legăn, tu du-te si culcă-te", nu ştiu ce înseamnă să fii sprijinit când nu ştii ce să faci sau te sperii.

Sunt singură când mă uit în jur şi nu văd decât cupluri. Şi nu neapărat că jinduiesc la starea lor, cât pentru faptul că mă fac sa mă simt străină.

Lupta cu sine e cea mai grea... Nu poţi folosi nici o tactică pentru că le ştii deja pe toate. Nu poţi să te minţi pentru că ştii că te minţi. Nu poţi să schimbi armele pentru că ştii dinainte ce poate face fiecare... Nu poţi să te mai legi de mici nimicuri şi lucruri materiale când sufletul tău e pustiit. Nu poţi să ascunzi în spatele unui telefon succesul unei zile. De fapt poţi, dar nu e bine ce faci. Şi ştii.

O lege a fizicii spune că toate corpurile tind către punctul în care au cea mai scăzută energie. Exemplul clasic este cel al mingiei de golf, care va tinde mereu către gaură. Cam aşa sunt şi eu acum. În gaura mingiei de golf. Dar pentru ea va exista întotdeauna o mână care s-o ridice şi s-o repună în joc, s-o zboare prin aer ca ea să-şi împlinească menirea de minge de golf. Pentru mine, însă, eu trebuie să fiu mâna care mă ridică şi mă repune în joc. E un efort imens să te lupţi cu legile fizicii şi cu gravitaţia.

Deja nu mai poate fi vorba de lucruri frivole, cum ar fi "cum să-l aduc înapoi şi să-l fac să mă iubească?" sau "de ce s-a întimplat asta?" sau "hai sa fim o familie" sau "iubeşte-o pe Nora, că e fiica ta" sau atâtea altele care mă macină... E vorba de mine cu mine. Trebuie să mă recladesc. Trebuie să-mi reconstruiesc, cu rabdare, universul interior. Deocamdată e vid. Se pregăteşte Big-Bang-ul.