Tata are o vorbă: eşti singur când n-ai univers interior. Are dreptate, deşi nu-mi stă în obicei să-i dau dreptate... E dur să spun despre mine că n-aş avea un univers interior, dar cam aşa stau lucrurile în acest moment din viaţa mea, oricât aş încerca eu să mă duc cu vorba.
Sunt singură când plâng în pat şi omul de lângâ mine nu mă aude, nu se trezeşte niciodată să-mi şteargă lacrimile; de fapt, ce-ar putea sa facă? îmi plâng de milă că nu-s mai puternică de atât, că universul meu s-a naruit odată cu trădarea lui... că n-am puterea să ma ridic şi să merg mai departe şi să nu mă mai uit înapoi...
Sunt singură când trăiesc amintiri care nu sunt ale mele... sau care nu s-au întâmplat încă. Şi sufăr că nu vor mai veni niciodată, orice aş face...
Sunt singură când ma uit la copilul meu şi regret enorm că nu i-am putut oferi un start mai bun, o genă specială sau un simplu tată...
Sunt singură când nu sunt în stare să ma adun să scriu câteva rânduri în blogul ăsta, pe care l-am creat tocmai în ideea de a-mi reconstrui cumva universul...
Sunt singură când citesc atâtea alte bloguri şi care, invariabil, conţin trio-uri, cel puţin. Lumea familiei e o lume de care sunt străină. Eu nu ştiu ce înseamnă să fii incurajat când simţi că nu mai rezişti, nu ştiu ce înseamnă sa vină cineva drag să-ţi spună "hai, da-mi-o mie s-o legăn, tu du-te si culcă-te", nu ştiu ce înseamnă să fii sprijinit când nu ştii ce să faci sau te sperii.
Sunt singură când mă uit în jur şi nu văd decât cupluri. Şi nu neapărat că jinduiesc la starea lor, cât pentru faptul că mă fac sa mă simt străină.
Lupta cu sine e cea mai grea... Nu poţi folosi nici o tactică pentru că le ştii deja pe toate. Nu poţi să te minţi pentru că ştii că te minţi. Nu poţi să schimbi armele pentru că ştii dinainte ce poate face fiecare... Nu poţi să te mai legi de mici nimicuri şi lucruri materiale când sufletul tău e pustiit. Nu poţi să ascunzi în spatele unui telefon succesul unei zile. De fapt poţi, dar nu e bine ce faci. Şi ştii.
O lege a fizicii spune că toate corpurile tind către punctul în care au cea mai scăzută energie. Exemplul clasic este cel al mingiei de golf, care va tinde mereu către gaură. Cam aşa sunt şi eu acum. În gaura mingiei de golf. Dar pentru ea va exista întotdeauna o mână care s-o ridice şi s-o repună în joc, s-o zboare prin aer ca ea să-şi împlinească menirea de minge de golf. Pentru mine, însă, eu trebuie să fiu mâna care mă ridică şi mă repune în joc. E un efort imens să te lupţi cu legile fizicii şi cu gravitaţia.
Deja nu mai poate fi vorba de lucruri frivole, cum ar fi "cum să-l aduc înapoi şi să-l fac să mă iubească?" sau "de ce s-a întimplat asta?" sau "hai sa fim o familie" sau "iubeşte-o pe Nora, că e fiica ta" sau atâtea altele care mă macină... E vorba de mine cu mine. Trebuie să mă recladesc. Trebuie să-mi reconstruiesc, cu rabdare, universul interior. Deocamdată e vid. Se pregăteşte Big-Bang-ul.
Sunt singură când plâng în pat şi omul de lângâ mine nu mă aude, nu se trezeşte niciodată să-mi şteargă lacrimile; de fapt, ce-ar putea sa facă? îmi plâng de milă că nu-s mai puternică de atât, că universul meu s-a naruit odată cu trădarea lui... că n-am puterea să ma ridic şi să merg mai departe şi să nu mă mai uit înapoi...
Sunt singură când trăiesc amintiri care nu sunt ale mele... sau care nu s-au întâmplat încă. Şi sufăr că nu vor mai veni niciodată, orice aş face...
Sunt singură când ma uit la copilul meu şi regret enorm că nu i-am putut oferi un start mai bun, o genă specială sau un simplu tată...
Sunt singură când nu sunt în stare să ma adun să scriu câteva rânduri în blogul ăsta, pe care l-am creat tocmai în ideea de a-mi reconstrui cumva universul...
Sunt singură când citesc atâtea alte bloguri şi care, invariabil, conţin trio-uri, cel puţin. Lumea familiei e o lume de care sunt străină. Eu nu ştiu ce înseamnă să fii incurajat când simţi că nu mai rezişti, nu ştiu ce înseamnă sa vină cineva drag să-ţi spună "hai, da-mi-o mie s-o legăn, tu du-te si culcă-te", nu ştiu ce înseamnă să fii sprijinit când nu ştii ce să faci sau te sperii.
Sunt singură când mă uit în jur şi nu văd decât cupluri. Şi nu neapărat că jinduiesc la starea lor, cât pentru faptul că mă fac sa mă simt străină.
Lupta cu sine e cea mai grea... Nu poţi folosi nici o tactică pentru că le ştii deja pe toate. Nu poţi să te minţi pentru că ştii că te minţi. Nu poţi să schimbi armele pentru că ştii dinainte ce poate face fiecare... Nu poţi să te mai legi de mici nimicuri şi lucruri materiale când sufletul tău e pustiit. Nu poţi să ascunzi în spatele unui telefon succesul unei zile. De fapt poţi, dar nu e bine ce faci. Şi ştii.
O lege a fizicii spune că toate corpurile tind către punctul în care au cea mai scăzută energie. Exemplul clasic este cel al mingiei de golf, care va tinde mereu către gaură. Cam aşa sunt şi eu acum. În gaura mingiei de golf. Dar pentru ea va exista întotdeauna o mână care s-o ridice şi s-o repună în joc, s-o zboare prin aer ca ea să-şi împlinească menirea de minge de golf. Pentru mine, însă, eu trebuie să fiu mâna care mă ridică şi mă repune în joc. E un efort imens să te lupţi cu legile fizicii şi cu gravitaţia.
Deja nu mai poate fi vorba de lucruri frivole, cum ar fi "cum să-l aduc înapoi şi să-l fac să mă iubească?" sau "de ce s-a întimplat asta?" sau "hai sa fim o familie" sau "iubeşte-o pe Nora, că e fiica ta" sau atâtea altele care mă macină... E vorba de mine cu mine. Trebuie să mă recladesc. Trebuie să-mi reconstruiesc, cu rabdare, universul interior. Deocamdată e vid. Se pregăteşte Big-Bang-ul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu