duminică, 5 aprilie 2009

Somn uşor

E trafic de dimineaţă pe chei. E un soare stralucitor care face să sclipească praful în aer. Maşinile vin numai din sens invers, deşi e sens unic. "Ce liber e" îmi zic cu bucurie. Mă uit la ceasul de pe bord: 7:35. "Oau, ce devreme e. De mult n-am mai plecat aşa devreme la birou. Probabil o să ajung înaintea tuturor.". Ce sentiment reconfortant... Un zâmbet larg mi se intalează pe faţă. "O să am o zi bună, că prea e frumoasă e dimineaţa asta." Încerc să gonesc din cap toate gândurile legate de ce aş avea de făcut azi ca să-mi rămână drumul doar pentru mine şi pentru zâmbetul meu. Privesc cu drag tribunalul strălucind în soare şi îmi aduc aminte cum l-am pândit vreo câteva luni să-şi dea jos haina renovării şi să-l văd alb, aşa cum a fost când s-a născut...

Oamenii trec grăbiţi, mai trişti sau mai veseli, dar azi nu mai fac exercițiul de a ghici la ce se gândesc, căci maşinuţa fuge, fuge, pe drumul neobişnuit de liber... "Uite, au pus o reclama nouă pe gemeni. E frumoasă. Oare cât timp o s-o lase? Că aia de dinainte era urâtă şi de abia am aşteptat s-o dea jos. E chiar frumoasă. Îmi place." Zâmbesc larg. Mă las cuprinsă de scaunul maşinii şi mă simt bine.

Apoi se face întuneric şi sentimentul acela minunat de pace e înlocuit brutal, ca şi când n-ar fi existat niciodată, de o panică cumplită. "E şapte jumate şi Nora încă nu s-a trezit!". Ciulesc urechile s-o aud plescăind degeţelul sau măcar miorlăind uşurel ca un pui de pisică. Nimic. O linişte infiorătoare. "Dacă a murit?" Întrebarea nu poţi s-o rosteşti, e mai mult un sentiment care îţi strânge inima ca o gheară. Transpir rece în pat şi sunt complet imobilizată de spaimă. "Hai că n-a păţit nimic. Doar doarme." Un gând raţional spulberat de spaima din suflet. "Nu. sigur a murit. Ce dacă a trecut de 3 luni, când riscul de moarte subită e aproape inexistent. Acum se întoarce singură. Sigur s-a întors şi s-a sufocat. Nu. Dacă s-ar fi întors şi ar fi ajuns pe burtă, ar fi plâns, că nu-i place. N-a plâns". Oftez a uşurare. E bine."Dacă a plâns şi eu n-am auzit-o?" "Haide, că n-aveai cum să n-o auzi." "Ba da, de unde ştii? Ştii tu de cât timp plânge până când o auzi tu? N-ai de unde să ştii. Şi ai văzut că atunci când ajungi la ea are deja lacrimi pe obraji, deci plânge de ceva vreme." Mă adun puţin şi mai ciulesc urechile. Nimic. Aceeaşi linişte cumplită. Nici mierla de afară nu cântă azi. Şi îmi aduc aminte cum am auzit la Buftea bufniţa, cucuveaua sau ce altă pasăre prevestitoare de moarte o fi fost. "Da, sigur a murit Nore. Ce fac eu acum? Pe cine sun prima dată?"

Aş putea să mă ridic să mă duc la ea. Dar mi-e prea frică. L-aş trimite pe taxu să vadă ce face, aşa, într-o doară, fără să-i spun ce gânduri negre îmi trec prin cap. Dar locul de lângă mine e gol. Uitasem. "Nu-i nimic, mai stau în pat. Amân cât pot momentul . Ori se trezeşte ea, ori adorm eu la loc." Numai să nu ştiu ce s-a întâmplat cu Nora. Numai că nu pot să adorm, sunt mai trează ca niciodată. Nu-mi simt corpul, îmi simt numai inima bătând repede, repede.

Mai ascult puţin. Parcă am auzit un plescăit. "Ufff. Am scăpat. E bine bebe." Dar după un plescăit de obicei urmează un altul, sau un ţipăt scurt, o chemare. Acum n-a urmat. "Sigur mi s-a părut. Mă agăţ de orice mic zgomot şi-mi spun că-i al ei, doar ca să cred că e bine. Dar nu e. Eu sunt de vină. De ce oi fi plecat din camera ei? Ce, nu mai puteai să dormi acolo? Ai zis să revii în dormitor sa-ţi salvezi căsnicia. N-ai salvat nimic şi uite, acum Nora nu mai e, că n-ai fost acolo s-o întorci ca să nu se sufoce. Numai tâmpenii faci şi numai decizii proaste iei. Nu mai eşti nici soţie, nici mamă. Eşti o nimeni şi ucigaşă pe deasupra. Măcar dacă n-aş fi învelit-o. Că precis şi-a tras păturica peste faţă şi când s-a întors s-a întors cu nasucul în pătură şi n-a mai putut respira. N-aveai cum să n-o înveleşti, că e frig. Au oprit ăştia căldura şi ieri dimineaţă ai găsit-o cu mânuţele îngheţate. De ce n-ai luat-o cu tine în pat, atunci? Că doar ştii că aşa doarme cel mai bine şi puteai să ai grijă de ea. Că doar ai citit că aşa e cel mai bine pentru copil, să doarmă cu mami... Ce proastă ai fost. Şi ce dacă stă mâţa lăţită în tot patul? Puteai s-o dresezi până acum, să doarmă măcar la picioare. Măcar de-ai fi lăsat uşa deschisă... Ai fi auzit-o zbătându-se... Un şir de decizii proaste şi acum Nora nu mai e. Ţi-ai facut-o cu mâna ta." Aş vrea să plâng, dar nu pot. Aş vrea să mă ridic, dar nu pot. Simt doar un gol care se cască lângă mine. O mare prăpastie în care aş vrea să cad, dar nici asta nu pot.

Un ţipăt scurt, o chemare de pui înfometat. Mă trezesc. Ma uit la ceas: 7:35. Soarele dimineţii umple casa şi aerul e limpede precum cristalul. Nori râde şi se întinde în pătuţ. Păturica e impecabilă, exact aşa cum am lăsat-o. "Bună dimineaţa, mami!" Lacrimi de fericire îi cad pe creştetul ciufulit. "O să avem o zi bună azi. E prea frumoasă dimineaţa asta".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu