Inerţie

Aş vrea să vorbesc cu cineva. Nu contează cu cine sau despre ce. Despre orice. Vreme, primăvară, copil, casă nouă, politică, filozofie, întâmplări, amintiri, sănătate, criza financiară, filmul de ieri, reclama de azi, Paşte, Moş Crăciun, mâncare, maşini, sport, sentimente, relaţii, bârfe mondene, nu ştiu, ce-o fi.

Mă uit în lista de mess. E aproape goală, iar cine e online fie e busy fie e idle de multă vreme. E vineri seara, n-am pe cine să sun şi să fie disponibil doar aşa, pentru o discuţie fără cap şi coadă, doar de dragul conversaţiei. Oricât ar fi de prieteni, toţi aşteaptă să începi, să spui ce-ai de spus, de preferinţă ceva concret, şi apoi să termini cuminte. Fără prea multă vorbărie fără rost. Asta ţine numai la întâlnirile faţă în faţă. La telefon sau pe mess nu ţine.

E vineri seara şi nu mai am bucuria anticipației weekend-ului. E o zi ca oricare alta. Cum a fost şi cea de ieri şi cum o să fie şi sâmbăta şi duminica. Acum tot ce ştiu despre sfârşitul de săptămână este că nu pot să mă duc în nici un magazin, pentru că sunt aglomerate. Atât. Şi că după cele două zile vin altele în care pot să vorbesc cu fetele de la birou şi cu furnizorii de diverse servicii. Pot să mă ţin ocupată cu ceva, cu cineva.

N-am ce să fac să combat starea asta. Am făcut azi în timpul zilei tot ce-mi propusesem să fac. N-a rămas nimic de făcut pentru seară. Era momentul în care începea liniştea căminului, a familiei. El venea acasă şi ne era bine doar pentru că eram împreună. Urma sâmbăta, dormeam mult, făcea ouă fierte urmând ritualic sfaturile Sandei Marin, beam ceai şi apoi continuam să lenevim, şi să ne bucurăm că suntem împreună şi că suntem noi.

Acum nu mai suntem. Nici noi, nici împreună. Nu vreau să mă gândesc ce face el, dacă mănâncă la micul dejun, singur într-o casă străină, ouă fierte cleioase. Nu pot să spun că nu-mi pasă. Pur şi simplu refuz orice gând. Eu sigur n-o să mănânc. Pentru că nu le mai face el şi pentru că era o tradiţie într-o stare care acum nu mai există. Nu mai pot. Aşa cum nu mă mai bucur că e vineri seara, când eu aveam cu cine să vorbesc despre vreme, primăvară, copil, casă nouă, politică, filozofie, întâmplări, amintiri, sănătate, criza financiară, filmul de ieri, reclama de azi, Paşte, Moş Crăciun, mâncare, maşini, sport, sentimente, relaţii, bârfe mondene şi orice altceva.

Am rămas cumva prinsă în starea aceea şi o parte din mine o plânge cu lacrimi mari. E aşa linişte în casă... Îmi lipseşte zgomotul inimii mele bătând de nerăbdare să primească pacea. Îmi vreau viaţa înapoi. Aceea, veche, calmă şi frumoasă ca o zi de primăvară.

E vineri seara şi e urât.