Auto-Autodiversificare

Pentru că multă vreme nu am avut net şi am fost ruptă de lume, de săptămâna asta am început, încet, încet să-mi reiau obiceiurile de fiinţă umană de secol 21. Adică să citesc ce n-am mai citit demult şi să frunzăresc netul.

N-am mai citit de mult ziarul copiilor; am luat-o metodic, cu articolele cele mai recente şi apoi cu cele mai vechi. Printre ele, un articol pe care altfel l-aş fi ocolit din pricina titlului Alăptat, dar până când?, de teama de a nu mi se da iar vreun verdict din ală tăios, dar bine documentat ştiinţific, cum că e bine să alăptezi doar până la vârsta x. Unde x e cuprins în intervalul 6-24 luni. M-am înşelat. Din primele paragrafe, am aflat un cuvânt nou: autodiversificare. Intrigată, cercetez blogul de care se pomenea în introducere şi citesc pe nerăsuflate ca pe cea mai bună carte poliţistă.

Şi nu neapărat pentru că m-aş fi amorezat brusc de acest concept, ci pentru ca am realizat de la primele rânduri, ca propriul meu copil se autodiversifică, fără ca mie să-mi treacă prin cap că e normal aşa, sau că există studii, discuţii, şi iată, bloguri, despre aşa ceva.

Conceptul e simplu, şi aici citez de pe blogul menţionat mai sus:

"Pentru că autodiversificarea înseamnă că bebeluşul nu mănâncă alimente pasate, piure de fructe, totul trecut prin blender aşa cum se obişnuieste (...). Şi atunci ce mănâncă bebe? Bucăţi mari de fructe, legume întregi fierte în abur, mănâncă exact ca un copilaş preşcolar. Mi-a fost greu să cred că e posibil la început, dar apoi mi s-a părut atât de logic (am căutat să văd când s-a inventat primul blender... 1922).
Autodiversificarea are câteva reguli simple, pe care noi le-am urmat cu uşurinţă până acum:

• bebeluşul mănâncă singurel, sub supravegherea permanentă a unui adult şi decide cât vrea să mănânce, fără ca mama să il grăbeasca şi fără să "completeze" la sfârşitul mesei cu linguriţa
• daca bebeluşul refuză un aliment, nu insistăm şi încercăm din nou peste câteva zile
• primele legume şi fructe oferite sunt moi (testul cel mai simplu, să zdrobiţi o bucată cu limba în cerul gurii); i le dăm bebeluşului în formă de baton sau intr-o formă "cu mâner" (cum ar fi broccoli); după ce bebeluşul are pensa digitală, îi putem da alimente tăiate în bucăţele mai mici.
• evident, nu adăugăm sare sau zahar în pregătirea legumelor şi fructelor; nu îi dăm fructe şi legume cu care bebeluşul se poate îneca (alune, mere)
• dacă ii oferim bebeluşului alimente cu linguriţa, îl vom lăsa să o ia în mânuţă şi noi îl vom ajuta să o ducă la guriţă."

Noi am început diversificarea târziu, pe la 7 luni, din două motive: mi-a fost mie greu să renunţ la alăptatul exclusiv şi eram în perioada de mutare şi nu aveam timp şi linişte suficiente ca să mă pot ocupa de mesele ei aşa cum trebuie. Nici când am început n-am făcut-o clasic. I-am dat întâi fructe crude, cereale, iaurt, apoi legume fierte și la urmă carne. Dintre toate, a acceptat cel mai bine fructele, cerealele şi iaurtul, cu legumele fierte şi carnea nu ne înţelegem nici azi. I le-am făcut pasate, evident. Amestecate şi zdrobite în ultimul hal.

Nora e mâncăcioasă şi foarte, foarte pofticioasă. Chiar dacă era sătulă, se uita lung şi rugător la bucăţica pe care o ai în mână sau în furculiţă. Aşa i-am dat prima dată peşte. Gătit normal, ca pentru adulţi. L-am rupt bucăţele, l-am înşirat pe farfuria mea şi i l-am dat în gură. Spre uimirea mea, a preferat să se întindă ea la farfurie şi să mănânce ce apuca decât să deschidă gura să îi îndes eu. A doua zi, am făcut peşte pentru ea şi i l-am oferit pasat. Nici nu s-a atins de el şi a şi duhnit a balta vreo 3 zile, că s-a luptat ceva cu mine în procesul de îndopare. Mi-am zis că nu-i place peştele, deşi cu o zi înainte mâncase cu mare bucurie.

Apoi, a început să refuze cerealele la linguriţă. Îi plăceau la gust, dar probabil o enerva procesul hrănirii aşa. Prin urmare, i le-am făcut mai subţiri şi le bea. Oricum, ea e campioană absolută la băutul din pahar. Am cumpărat biberonul ăla şmecher absolut degeaba.

Acum vreo două săpămâni chiţăia de foame într-o dimineaţă şi eu nu-mi găseam mâinile să fac piureul mai repede (piure de banane cu piersică). Am montat-o în scăunel şi i-am oferit un capăt de banană să aibă ocupaţie până termin eu. Peste 3 minute, chiţăială din nou. Caut banana pe jos, mă uit în scaun, nicăieri. O mâncase! şi mai voia. I-am mai dat o bucăţică, şi de data asta m-am uitat şi eu cum face: o roade cu dinţii de jos (adică unicii ei dinţi), o strânge în pumn până se desprinde o bucăţică. Pe care bucăţică o îndeasă în gură cu cealaltă mână. Şi apoi o mestecă de zor, bagă la "măsele" şi la sfârşit o înghite. Din trei astfel de mişcări termină cam 4 cm de banană. Bine, îi era şi foame :D

Şi cam de atunci am început să-i dau bucăţele de mâncare: fasole fiartă, cartof cubuleţe, ficat de pui (ce bucurie a fost pe ea, nici nu vă imaginaţi), fructe felurite, ce să mai, cam de toate. Singurele care mai sunt pasate astăzi sunt oul cu brânza de vaci şi cerealele.

La fructe se vede bucuria aceea imensă în ochii copilului. Cel mai de efect este pepenele roşu (Diana ştie :D), apoi pruna, uşor decojită ca să simtă gustul dulce, apoi banana, mărul tăiat feliuţe, para, piersica şi cam toate fructele de sezon. Trebuie să găsesc o metodă să-i dau struguri, eventual o să sparg eu bobul, ca să nu se înece.

Pentru că da, îmi e frică să nu se înece. Şi cu toate astea, nu s-a înecat niciodată. Aşa cum scrie şi în articole, dacă nu poate să înghită o bucată mai mare, o scuipă. Are aşa un icnet scurt şi apoi "livrează" bucăţica.

Ca mod de organizare a mesei, fructele se servesc pe jos în bucătărie, iar mâncarea în scăunelul de masă. Deocamdată avem un scăunel de împrumut care nu ajunge la tăblia mesei. Dar când o să-l recuperăm pe al nostru, o să fie mult mai bine. O să-l spăl probabil zilnic, dar o să fie mult mai natural aşa.

Deocamdată, nu poate să apuce cu degetele ca omul, apucă cu pălmuţa şi astfel îşi umple pumnişorii cu bucăţele. Dar cred că mâncatul în felul ăsta îi va dezvolta mai rapid capacitatea de a prinde între arătător şi opozabil.

Cam asta ar fi experienţa mea. Încă o dată, sunt surprinsă de copilul meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am puterea s-o ascult şi să înţeleg ce îmi transmite. Este evident că ştie mai bine. Nora se auto-autodiversifică.