Mă simt obosită. Foarte obosită. Mă oboseşte permanenta luptă cu mine şi cu ceilalţi. Vreau prea multe şi totuşi nu vreau nimic. Vreau multe de la mine şi nu vreau să-i deranjez pe ceilalţi. Vreau să am puterea să nu am nevoie de nimeni. Mă supăr pe mine când nu reuşesc. Şi rămân supărată mult timp. Apoi îmi fac un cadou, ca în orice cuplu care se respectă. Atunci mă iubesc din nou şi reuşesc să mă găsesc din nou frumoasă şi deşteaptă.
Mi-am luat un cuţit nou de la IKEA. Foarte bun, minunat chiar. Asta drept împăcare pentru că o săptămână întreagă am avut ajutor în casă şi eu n-am făcut mai nimic. Aha, deci nu sunt chiar aşa independentă cum voiam. Pus bot, întristat brusc, cumpărat cuţit, zâmbit din nou.
Timp de două săptămâni, soră-mea n-a fost acasă, plecată cu Sofi cu tot. Mi-am spus că o să mă descurc, că până la urmă, nu-i normal să stau pe capul ei toată ziua doar pentru că eu sunt singură şi simt nevoia de companie. N-am reuşit. Am sunat-o zilnic. Acum sunt supărată rău pe mine şi nu ştiu cu ce cadou m-aş putea împăca. Am aşa o idee... Mă duc la BIFE săptămâna viitoare.
Trebuie să demonstrez, mie şi altora, că pot trăi singură. Că pot să-mi construiesc o viaţă de una singură. Că nu depind de nimeni. Că pot. Că nu e greu. Ba dimpotrivă.
Uneori stau şi mă gândesc că problema mea nu este reală. Că şi măritată (mă rog, într-un cuplu, nu neapărat formalizat), dacă aş fi, aş fi tot singură toată ziua, că bărbatul probabil ar munci. Nu ţine.
Oricât n-aş vrea eu să accept, existenţa unui bărbat îţi dă un sens. Un alt sens. Găteşti nu ca să te hrăneşti, ci ca să bucuri pe cineva. Speli şi calci nu ca să fii curat, ci ca să ţi se încânte privirea. Eşti frumoasă nu pentru că ai mineralele potrivite, ci pentru că îţi strălucesc ochii. Zâmbeşti pentru că sufletul îţi râde. Cânţi nu pentru a distra copilul, ci pentru că aşa îţi vine.
Chiar dacă aş sta singură toată ziua şi aş face exact aceleaşi lucruri pe care le fac acum, le-aş face altfel, ştiind că la sfârşitul zilei vine răsplata mea. Acum, când adoarme Nora, nu se întâmplă nimic. Nu aştept nimic. Nu trăiesc nici o nerăbdare.
Mă păcălesc singură crezând şi luptându-mă cu mine să cred că se poate trăi aşa. Nu se poate. Dacă pun în balanţă plusurile şi minusurile vieţii de mamă singură, mie îmi dă cu minus. Pentru mine e nefiresc. E incomplet. Lipseşte ceva. Şi orice lucru pe care îl fac ca să mă prefac că e totul bine, îmi cere un efort imens. Care mă oboseşte. Rău.
Mi-am luat un cuţit nou de la IKEA. Foarte bun, minunat chiar. Asta drept împăcare pentru că o săptămână întreagă am avut ajutor în casă şi eu n-am făcut mai nimic. Aha, deci nu sunt chiar aşa independentă cum voiam. Pus bot, întristat brusc, cumpărat cuţit, zâmbit din nou.
Timp de două săptămâni, soră-mea n-a fost acasă, plecată cu Sofi cu tot. Mi-am spus că o să mă descurc, că până la urmă, nu-i normal să stau pe capul ei toată ziua doar pentru că eu sunt singură şi simt nevoia de companie. N-am reuşit. Am sunat-o zilnic. Acum sunt supărată rău pe mine şi nu ştiu cu ce cadou m-aş putea împăca. Am aşa o idee... Mă duc la BIFE săptămâna viitoare.
Trebuie să demonstrez, mie şi altora, că pot trăi singură. Că pot să-mi construiesc o viaţă de una singură. Că nu depind de nimeni. Că pot. Că nu e greu. Ba dimpotrivă.
Uneori stau şi mă gândesc că problema mea nu este reală. Că şi măritată (mă rog, într-un cuplu, nu neapărat formalizat), dacă aş fi, aş fi tot singură toată ziua, că bărbatul probabil ar munci. Nu ţine.
Oricât n-aş vrea eu să accept, existenţa unui bărbat îţi dă un sens. Un alt sens. Găteşti nu ca să te hrăneşti, ci ca să bucuri pe cineva. Speli şi calci nu ca să fii curat, ci ca să ţi se încânte privirea. Eşti frumoasă nu pentru că ai mineralele potrivite, ci pentru că îţi strălucesc ochii. Zâmbeşti pentru că sufletul îţi râde. Cânţi nu pentru a distra copilul, ci pentru că aşa îţi vine.
Chiar dacă aş sta singură toată ziua şi aş face exact aceleaşi lucruri pe care le fac acum, le-aş face altfel, ştiind că la sfârşitul zilei vine răsplata mea. Acum, când adoarme Nora, nu se întâmplă nimic. Nu aştept nimic. Nu trăiesc nici o nerăbdare.
Mă păcălesc singură crezând şi luptându-mă cu mine să cred că se poate trăi aşa. Nu se poate. Dacă pun în balanţă plusurile şi minusurile vieţii de mamă singură, mie îmi dă cu minus. Pentru mine e nefiresc. E incomplet. Lipseşte ceva. Şi orice lucru pe care îl fac ca să mă prefac că e totul bine, îmi cere un efort imens. Care mă oboseşte. Rău.
Easy. Ai dreptate, dar pe de alta parte nu trebuie sa demonstrezi nimic, nimanui. Ia fiecare zi asa cum vine. Si peste o jumatate de an va fi mai bine. Da, la sfarsitul zilei e cel mai greu. Dar nu e vesnic. Esti tanara si frumoasa, nu uita. Si LIBERA.
RăspundețiȘtergereNu e decat un stimulent pentru a fi optimista si a lupta pentru mai bine. :)
RăspundețiȘtergerehttp://www.glitter-graphics.com/graphics/661139
RăspundețiȘtergereO sa dea cu plus pana la urma.O sa vezi ca am dreptate.Am invatat si eu ca "asa nu se mai poate", deci trebuie sa traiesti in prezent. Nu in trecut, nu in viitor.Ia fiecare zi acum cum vine, asa cum a spus si Ada.Iti este greu acum pt ca este si Nora pera micutza, activiatile tale sunt cele de anexa a copilului.Dar se va face mai mare si vei mai iesi in lume, o sa inveti usor usor sa intri in pielea mamei Norei si atat.Nu mama singura a Norei, sau fosta sotie a lui X.Din acte vad de ep blogul tau esti o femeie frumoasa, si duap cum scrii se vede ca esti si ft desteapta, educata.Faptul ca nu mai esti cu X nu iti altereaza personalitatea.Tu esti TU.Si, o sa gatesti pt Nora, pt sora si familia ei, o sa te imbraci si ao sa zambesti pt tine, pt Nora..si o sa vina involuntar.Pls ai rabdare..si alunga depresia.Eu am fost acolo Ale..este foarte FOARTE rau!!!Daca vrei sa mai vorbim, putem vorbi pe YM.Pana una alta insa..a big hug..si sa ai un we placut...astept cu nerabdare sa scrii..scrii frumos....chiar si cand subiectul este trist.
RăspundețiȘtergere