Artă pe MacBook

Primul meu iubit era artist. El învăța la Tonitza, eu la Mihai Viteazu. Era la secția de pictură, dar desena absolut superb. Am și acum în minte desenul unor cai, de fapt portrete de cai, în peniță. Mi-aș fi dorit eu desenul ăla.

Eu crescusem cu tablouri, cu albume de artă, cu muzică, cu sculpturi și alte forme ce încăpeau într-un apartament de bloc. Unii dintre prietenii tatei erau pictori, graficieni și alții asemenea. Nu-i văzusem niciodată la lucru. Văzusem arta dar nu știam cum se face.

E, iubitul meu din liceu mi-a făcut conexiunea între obiect și creator. Am călcat prima dată în atelierul de pictură. Apoi în cel de ceramică, apoi la textile. Felul în care se nășteau lucrurile din mâinile lor mă fascina. Pentru ei era atât de ușor, pentru mine era o mare enigmă de unde le vine totul. Le curgeau din degete linii, cusături, ipsos... la început fără formă sau sens, ca apoi, încet, încet, să se contureze ceva atât de frumos. Ceva magic le purta mâna și același ceva magic le spunea când să se oprească. Nu mai era nevoie de nici o tușă în plus, de nici o linie, de nici o îndreptare. Ceva le spunea că e gata.

Mă uitam la ei cu contemplație și ceva frustrare, pentru că ei aveau acel ceva iar eu nu. Iar ei, toți atinși de talent, aveau lumea lor, ca o complicitate tăcută, în care nu puteai să intri. Nu te priveau în ochi ca să nu-ți dea ocazia să le pui întrebări incomode.

Dar nu asta voiam să zic.

Atât prietenii tatălui meu cât și ai iubitului meu, artiști cu toții, erau atinși de un microb care-i făcea fericiți și creativi (în afară de alcool). Erau săraci. Nu săraci lipiți, că na, le trebuia acolo de-o pensulă, dar oricum, nu îndestulați.

Ăștia micii își făceau cele mai interesante haine, șepci, cizme, salopete, mânuși, etc pentru că n-aveau bani să cumpere ce era mai nou și mai modern. Și ce făceau ei era super cool. Devenea mai tare decât noul și modernul din oraș, dar era cu circuit închis. Dacă una dintre fete făcea mânuși lungi până la cot împodobite cu nasturi și mărgele, în scurt timp avea toată școala. Dar școala LOR. Oricât aș fi jinduit după ele, nu puteam să cer să-mi facă și mie. Îmi respectam statutul de outsider și nici ei nu m-au invitat vreodată la mai mult, doar pentru că eram iubita unuia dintre ei.

La balul lor de absolvire am văzut cele mai minunate rochii din câte am văzut vreodată. Fără să fie excentrice, indecente sau atât de futuriste încât să nu le poți purta niciodată. Nu, erau rochii normale, dar numai normale nu erau. Departe de cele clasice, de le găsești prin magazine. O combinație inedită de materiale, straturi, texturi, accesorii. Un vis. Multe lucruri improvizate, dar atât de reușite încât nu te deranja improvizația.

Mă rog, timpul a trecut, în primul an de facultate ne-am despărțit, legătura mea cu lumea lui s-a rupt. În sufletul meu a rămas senzația aceea, că artiștii sunt creativi pentru că nu-și permit, din punct de vedere material, tot ce-și doresc.

Am fost aseară la un târg de hand made. La piața de flori, la Coșbuc. Îmi caut o bască, o căciulă, o tichie să-mi pun pe cap. Mi-am zis că, gata, circuitul micilor artiști are o breșă, e momentul să-mi plătesc intrarea.

Locul, frumos luminat. Aducea mai degrabă a butic decât a târg. Haine, bijuterii, genți, obiecte, ceva încălțăminte. La prima vedere, așa, din ușă, m-am declarat învingătoare. Dar luați cu de-amănuntul, am fost dezamăgită.

Tichii n-aveau decât pentru copii. Bijuterii din alea de mărgele ca peste tot. Ceva chestii creative din fetru și alte materiale. Ceva pantofi. Obișnuiți ca model, interesant colorați. Niște poșete imposibile dintr-o piele care se crăpa. Sau una mică, urâtă rău, dar din peiel de șarpe, cu un preț nesimțit. Sau altele cumpărate de la chinezi care aveau atașată o broșă de carton. Aportul artistului, adică.

Haine cică vintage. Culmea tupeului. Adică vechituri. Cel mai sigur, purtate deja. O bluză de la Zara cu o jachetă H&M. Vintage, mă? Nici măcar n-avea o bulină, o mărgică, ceva, s-o transforme din cârpă în obiect de artă.

Ceva obiecte de design cu prețuri de 4 cifre. Cel mai tare, un căruț din ăla de cumpărături, cum au toate babele pe la piață, două mii de RON.

M-am înciudat din nou. Nu, nu e nici o breșă. Ei au în continuare cele mai cool mânuși. Dar nu le împart cu nimeni. În continuare nu te privesc în ochi. Ba mai mult, nu te privesc deloc. Nu exiști. Nu-și ridică ochii din carte când te oprești la masa lor cu zorzoane.

Iar culmea culmilor culmilor culmilor pentru soarta lor de artiști, ăia de îi credeam eu sărmani, e Mac Bookul. În 50 de metri pătrați am văzut 6.

Pentru cine nu mă înțelege, prețul unui MacBook variază între 40 și 100 de milioane d'alea vechi.