Cotropicea şi mucii

Adică Nora.

În fiecare dimineaţă, Nora are program de cotropit mama din dotare. Se suie pe mine, îmi bagă degetele în ochi, în gură, şi în special în nas. Mă muşcă mai uşor sau mai tare, uitându-se în ochii mei, să vadă cât suport. Mă ciupeşte. Mă trage de piele, că nu ştiu cum să zic altfel. Mă traversează. Mă trage de păr. Iar mă traversează şi se urcă iar pe mine. După ce ne-am lovit prima dată cap în cap, dă uşor cu fruntea de fruntea mea. Mă încearcă.

Când oboseşte, mai suge un pic. După care o ia de la capăt. În pauzele de tras sufletul, spune pa cuiva imaginar şi face semn cu mâna. E mare găselniţă asta cu pa şi o tot repetă.

A început să spună pisi, dar nu clar şi cristalin, cum spune Sofica, ci un fel de isiii uşor peltic. Mai degrabă, i se adresează pisicii pe nume. Îi spune Ba, aşa, cu gura plină de bucuria revederii. Şi spune papa. Da, la mâncare. Mai trebuie s-o învăţ să spună papa atunci când vrea să mănânce şi m-am scos.

De câteva zile bune, cotropicea e bolnavă. A răcit. A luat de la Sofi, de fapt. Cu muci gârlă, tuse d'aia urâtă şi nervi cât cuprinde. N-a făcut febră.

Deci, să consemnăm: la 10 luni jumate s-a îmbolnăvit copilul prima dată.

E pentru prima dată de cînd s-a născut când mă simt neputincioasă. Nu pot s-o ajut nicicum şi este evident că suferă. Îi curge nasul şi nu poate să respire. Se îneacă cu secreţiile din gât şi hârâie ca o tabagică. În cea mai mare parte a zilei, arată ca un puradel jegos. Îşi suge degetul şi mucii curg şiroaie. Îi dau Oscilococcinum, vitamina C şi zeamă de ridiche neagră. Dar nu-i prea trece.

Ce mă disperă cel mai tare sunt nervii şi plânsetele. E nervoasă. Rău. Muşcă mobila, trage de haine, îşi scoate şosetele cu oftică. Dacă îi pun pantaloni cu lăbuţe, se trage de ei până cade pe spate, se loveşte şi dă-i şi urlă. Când plânge, strânge pumnii şi îi muşcă. Dacă o iau în braţe s-o pup şi s-o drăgălesc, de altfel, panaceu universal, se trage sau mă muşcă de umăr. Plânge cu oftică şi cu jale.

Cel mai rău e când încerc să îi scot mucii. O pun pe pernă, pe jos în sufragerie. Îi ţin corpul cu genunchiul cumva, mânuţele cu o mână şi cu cealaltă îi urmăresc nasul cu pompiţa. Îi tâşnesc lacrimile ca lui Sandy Bell. Şi plânge neconsolat încă vreun sfert de oră după. Şi episodul se repetă de cel puţin două ori pe zi. Plânge ea şi plâng şi eu cu ea în braţe. Şi mă gândesc cu groază la ce poate fi în sufletul unei mame care are copilul cu adevărat bolnav, nu doar mucos şi năzuros.

N-am ieşit afară de joia trecută. E mârâită mai mereu. Sofi o trage de păr şi ea plânge iar. A ajuns să plângă numai când o vede pe Sofica la mai puţin de juma' de metru de ea. Plânge când îi ia jucăriile. Plânge când fuge Bela din calea ei. Plânge că n-o las să stea în picioare în scaunul de masă.

Nu mai mănâncă. Mai nimic. Şi eu mă sui pe pereţi şi mă apucă disperarea. Azi am convertit piureul de legume în gogoşele coapte la cuptor. Aveau exact acelaşi gust. Pe alea le-a mâncat. Bea apă. Măcar atât. Bănuiesc şi nişte dinţi, dar nu se simte nimic pe nicăieri, dar prea muşcă şi se freacă la gingii. Of.

Mi-e greu. E pentru prima dată când zic. Şi nu că-mi strică un oareşce confort şi echilibru, ci pentru că nu ştiu ce să fac să-i fie bine. Pentru că supărarea ei mă amărăşte. Pentru că sunt neputincioasă şi singură în toată durerea mea. Pentru că la sfârşitul unei astfel de zile, nu am cui să mă plâng şi să mă îmbărbăteze. E greu.

O să treacă.