No Zen

M-am întristat. Neşte cucoane îmi stricară frumuseţe de zen. Discuţia zero e aici, cu comentarii ulterioare. Pentru cine n-are timp sau răbdare să citească, e vorba de un comentariu nepotrivit la adresa mamelor care îşi alăptează copiii mai mult de şase luni, eventual în public. Şi cum o să ajungem noi toate nişte umflate nespălate şi cu părul vălvoi. Apoi discuţia a luat-o razna cu un atac incredibil la adresa Alinei.

Nu m-am băgat în discuţie că nu mă mai ţineau nervii. Poate am greşit şi trebuia să îmi apăr cauza. Că şi eu sunt una d'alea. Nora are 10 luni acuşica şi e încă alăptată. Ptiu, în public, când situaţia o cere.

Ce m-a deranjat cel mai mult au fost acuzele că maternitatea te deşteaptă şi te schimbă spiritual. Şi că devii o anonimă ştearsă pentru restul lumii. Că da, oricât de adevărate sunt aceste lucruri, erau formulate ca nişte acuze şi nişte atrocităţi. Ba mai mult, mai şi defilăm cu neuronu' îmbogăţit de experienţa maternităţii.

Nu simt nevoia să dau explicaţii nimănui, dar sunt revoltată pe de o parte, şi pe de altă parte, eu chiar am suferit o transformare profundă de când sunt mama Norei.

Deci io: am 29 de ani, 30 în ianuarie. Făcut facultate de directori, management la ASE. Muncesc de la 19. Mă întreţin singură de la 20. Am lucrat patru ani într-o agenţie de publicitate. Ajuns şefă. Mutat la stat, unde sunt de 6 ani. Ajuns şefă. Cu oameni în subordine, decizii, responsabilităţi, tot tacâmul. Sigură pe mine. Mereu. Curajoasă. Motto: Nu există nu se poate. Frumoasă. Slabă. Arogantă. Şmecheră şi descurcăreaţă. Ce să mai, cea mai cea.

Măritat. După 4 ani de convieţuire. Nu cu un bărbat cu bani, dar muncitor. M-am apucat de făcut copii la 26 de ani. Nu mi-a ieşit. Am încercat din nou la 27. Nici atunci. Am reuşit la 28. La şase săptămâni ale Norei, aflat că minunea de soţ mă înşeală. De doi ani. Poate prea ocupată cu cariera de carieristă n-am văzut. Poate n-am vrut să cred că e ce cred eu că e. Mă rog. Suferit, plâns, revoltat, divorţat. (Ca o paranteză, din pricină de grevă la tribunal, n-am divorţat nici acum; hotărârea există, dar nu a fost comunicată) Rămas singură cu un copil mic. Naşpa.

Femeia aia lobotomizată de care vorbesc cucoanele înveninate şi-ar fi luat câmpii. De fapt, n-ar fi divorţat. Ar fi rămas prinsă într-un mariaj ratat doar de dragul copilului. Să nu cumva să crească fără tată. Să nu aibă alt nume decât mă-sa. Să nu ajungă să întrebe unde e tacsu.

Am luat în sarcină 17 kg. Am dat jos 23. Sunt slabă. Şi cu mult mai frumoasă. Foarte serios. Mi s-au lăţit şoldurile şi mi s-au mărit sânii. Îmi luceşte părul. Mi-am luat blugi skinny şi pantofi cu tocuri înalte. Sunt "bună", cum ar zice masculii.
Gravidă eram un vis. Chiar dacă mai rotundă, eram minunată. Am fost gravidă mai mult vara. Sandale cu toc şi fuste cu burtă. Când m-am dus să nasc, m-am coafat, machiat complet cu contracţii la 3 minute. Mi-am pus blugii, jachetă albă şi eşarfă roz. Am condus până la spital cu contracţii la 2 minute. În spital am avut cămaşă de noapte roz mulată pe corp (bine, asta pentru că bărbatu mi-a luat măsura S, în loc de un M) şi şosete roz cu Mica sirenă (originale de la magazinul Disney de la Paris de pe Champselizeu).

Acasă, am fost haotică vreo săptămână, hai două. Maxim. Copil urlător, colicios, nou. Alăptat. Mereu şi mereu. Creierul ăla deştept al meu (că am uitat să zic că-s şi foarte deşteaptă) s-a blocat. M-a lovit inspiraţiunea. E ceva mai tare decât creierul, decât inteligenţa şi experienţa. INSTINCTUL. Copilul ştie mai bine. Ascultă-l, înţelege-l, lasă-te în voia lui. Copilul plânge. Ce fac cu el? Îl iau în braţe. Taci că tace. Îl pun jos. Plânge la loc. Deci ARE NEVOIE să fie ţinut în braţe. Caută sânul. Dap, îl alăptez. Pentru că are nevoie. Nu sunt o sclavă a copilului meu, sunt mama lui. Daca eu nu îi ofer lucrurile astea, atunci nu-i mai sunt io mamă, îi sunt aşa, îngrijitoare.

Alăptarea îmi dă o stare de bine, de pace, de mulţumire, de dragoste pură. Nu am ce să spun mai mult. Le compătimesc pe cele care n-au alăptat. N-au avut parte de stările astea. S-au împiedicat în durere sau în frică şi şi-au refuzat lor clipe de fericire supremă. Şi e pe bune, cu hormoni, demonstrat ştiinţific. N-are rost să spun ce-au avut de pierdut copiii lor, că regretă şi singure. O să ne oprim din alăptat atunci când o să ne oprim.

Eu nu sunt de principiu că dacă am nevoie de timp pentru mine sau altceva, să las copilul cu cineva. Nu. Copilul merge cu mine. Copilul are nevoie să fie cu mine. Şi la piaţă, şi la shopping şi la coafor. Mai degrabă se plictiseşte în parc decât la tarabe în Obor. De regulă, stă în braţe, că din cărucior se văd numai picioare de târgoveţi şi jegul de pe jos. Pentru asta, s-au inventat chestii de ţinut copilul. Sling, wrap, ham, ce-o fi. Îi e bine acolo şi mie la fel. Orice suferinţă a copilului meu mă doare. Deci dacă suferă că nu-i cu mine, pe mine mă doare. Deci e cu mine.

Nu sunt o martiră, nu mă consider nedreptăţită, nu îmi umplu viaţa cu copilul pentru că n-am bărbat. N-am nici o frustrare. Fac tot ce-mi doresc să fac. Şi fac destule. N-am mai fost la teatru şi la film, dar pentru cel din urmă există drive-in. Am fost la concert. N-am călătorit că n-am avut bani, dar aş pleca şi mâine, fără să preget.

Nu m-am îndobitocit de când stau acasă. Într-adevăr, am alte preocupări, alt cerc de prieteni, dar nu m-am tâmpit. Nu mai fac strategii de resurse umane, fac strategii de crescut fiinţa umană. E cu mult mai greu şi mai responsabil. Singurul om din subordine sunt eu. Şi trebuie să fiu mai severă şi mai disciplinată cu mine decât am fost vreodată cu cineva.

Dar cea mai mare schimbare pe care a produs-o Nora a fost echilibrul. Şi pacea. Şi liniştea. Aceea interioară, că ea a făcut şi face mult zgomot. Sunt mai calmă, mai răbdătoare, mai echilibrată, mai cuminte, mai puţin arogantă. Mottoul a rămas valabil. Simt că pot orice. pentru ea aş muta munţii din loc, pietricică cu pietriciă. Asta e menirea mea. Să fiu mama cuiva. Când ne plimbăm în parc, nu mă simt nici vinovată că stau acasă, nici victimă a copilului meu. Sunt fericită. Am făcut pace cu mine. E frumos. Aşa, şi nici într-un alt fel, trebuie să fie.

Scriind astea, constat că am greşit titlul. Sunt zen. Şi încă foarte.