Turnul Eiffel

Nu, nu sunt la Paris. Dar aş vrea să fiu. Cabral a fost de curând, şi printre fotografiile făcute de el, am revăzut celebrul turn. M-a încercat un sentiment de tristeţe, melancolie şi regret, ca atunci când l-am văzut prima dată. Să vă explic de ce, pentru că nu e tocmai sentimentul standard când vezi aşa ceva.

Acum 9 ani, când am plecat de acasă, părinţii mei nu mi-au dat nici o carte din vasta lor bibliotecă. Firesc, doar erau supăraţi. Mama mi-a strecurat cu lacrimi în ochi cartea de bucate a Sandei Marin. Dar aia nu se pune.

La momentul respectiv, situaţia fiind destul de tensionată prin natura ei, n-am băgat de seamă. Cu timpul, însă, am simţit că-mi lipseşte ceva, fără să-mi dau seama exact ce. Într-o zi, căutând un cadou, am ajuns pe Lipscani şi m-am oprit în faţa unei tarabe cu cărţi vechi. E mult spus că vânzătorul era anticar. Cărţi mai mari sau mai mici, cu pagini galbene de vreme şi coperţi jerpelite. Fără să stau pe gânduri şi fără să întreb nimic, am pus mâna pe o carte. Nu auzisem nici de autor, nici de titlu. Care titlu nu era nicidecum atrăgător. A fost o alegere dincolo de raţiune. Am cumpărat pentru 50 de mii Monstrul Colombre de Dino Buzzati. Era prima carte din biblioteca MEA.

Cartea, o minunată şi nesperată surpriză. E o colecţie de povestiri pline de magie. Şi nu e o figură de stil. Nu pot să spun că sunt SF, pentru că nu sunt. Sunt magice. Să zicem că pot fi împărţite în trei categorii: povestiri despre atitudinea oamenilor faţă de propriile frici, povestiri despre puteri supranaturale sau lucruri neobişnuite care li se întâmplă oamenilor şi povestiri despre Dumnezeu şi sfinţi, total neconformiste. Nu sunt toate vesele şi simpatice, ba dimpotrivă. Unele te sperie, altele te fac să zâmbeşti amar, altele îţi schimbă definitiv percepţia asupra realităţii.

Sincer, m-a marcat. Mereu îmi vin în minte idei şi imagini din ea. Este cartea care stă mereu pe noptieră şi pe care nu m-am plictisit s-o citesc. Este cartea din care nu vrei să-i citeşti iubitului de teamă că nu-ţi va împărtăşi bucuria şi emoţia. E o carte care-ţi dă speranţă că poate într-o zi, ţi se vor întâmpla şi ţie lucruri nemaipomenite.

Într-una dintre aceste povestiri, dintre cele uşor amare, Buzzati scrie adevărata poveste a Turnului Eiffel. Povestitorul este un tânăr şi priceput inginer, recrutat în construcţia turnului de către însuşi Gustave Eiffel. Odată angajat, este pus să jure că va păstra secretul. Ambiţia lui Eiffel era să construiască cel mai înalt turn din lume, care să ajungă până la cer.

După construcţia primelor două sute de metri, din cele trei prevăzute iniţial, muncitorii s-au mutat cu tot cu barăci sus în turn, căci urcatul şi coborâtul le lua prea mult. iar ascensoarele nu se inventaseră încă. Au creat un nor artificial cu scopul aparent de a îi proteja de răul de înălţime, dar de fapt, ascundea privirilor faptul că urmau să înalţe turnul la nesfârşit. Au trăit acolo sus şi au muncit o lungă vreme, ridicând turnul în fiecare zi.

Într-o zi, autorităţile (aşa se exprimă autorul), tot aşteptând momentul inaugurării turnului, şi ştiind că cei trei sute de metri fuseseră atinşi de ceva timp, au hotărât să îi dea jos pe muncitori. Întâi cu vorba bună, apoi cu puşti şi tunuri. Visul lor se spulberase. Măreţul lor exil lua sfârşit. Misiunea lor magică se termina crud.

"Stricară poemul pe care noi îl ridicasem spre cer, amputară turla la trei sute de metri înălţime, trântiră deasupra o căciulă de nimic pe care o vedeţi şi acum. (...) Avortonul de turn a fost în întregime vopsit în gri, atârnă de el steaguri lungi care fâlfâie în soare, azi e ziua inugurării."

Cam aşa am văzut eu prima dată Turnul Eiffel şi tot aşa îl văd de atunci. Disproporţionat, "cu patrul labe ciclopice de fier care păreau cu totul şi cu totul exagerate" pentru structura subţirică din vârf. Mi-e ciudă că a fost retezat. Îi compătimesc pe francezi că n-au vrut un Turn nesfârşit. Nu pot să-l văd altfel. Zău. Am aşa un gust amar, deşi sunt conştientă că nu e decât o poveste.

Dar cum ar fi fost dacă...

PS. Turnul Eiffel a fost inaugurat pe 31 martie 1889.