sâmbătă, 4 iulie 2009

Complot

Eu mă declar învinsă. Nu mai pot. Simt că-mi crapă capul de atâtea belele. Cu siguranţă tot universul complotează împotriva mea.

Totul a început acum vreo două săptămâni. Îmi cade piatra de la inel. Inelul, un model vechi, primit de la bunica mea. Piatra, un diamant de vreo jumătate de carat. Inestimabil(ă) datorită încărcăturii sentimentale. Nu mi-am dat seama că începe potopul de ghinioane, ba dimpotrivă, mi-am spus "ce noroc" atunci când piatra nu s-a dus pe ţeava de la chiuvetă, pentru că, evident, în momentul fatal mă spălam pe mâini.

Plină de elan, mă duc la bijuteria din colţ. Nenea bijutierul, cu nişte degete bune de mânuit fier-beton, nicidecum bijutericale fine, dă sceptic din cap şi zice: Mne, io nu pot să-l repar, că piatra e ţintuită, nu e prinsă în gheare sau îmbrăcată (ţintuită, adică aşa). Da' am io un prieten care ştie să facă aşa ceva. În pasajul Villacros de pe Calea Victoriei. Îi spui că te-am trimis eu şi ţi-l face pe loc. Oftez, dar îmi spun că măcar există o speranţă.

A doua zi purced la drum. Cu inelul orfan de piatră pe deget, diamantul în portofel. Mă învârt preţ de o jumătate de oră să găsesc un loc de parcare. Zâna mea avea liber (eu am o zână a parcării, care îmi găseşte mereu un loc bun, aproape de unde am nevoie). Parchez în faţă la Financial plaza (fostul Bancorex), sub semnul de parcarea interzisă. Pun avariile, dezambalez copilul, ambalez căruţul si traversez. Găsesc bijutierul, alt domn, alte mâini grosolane, de data asta împodobite cu un mare ghiul cu rubin, probabil producţie proprie. Îi spun că mi s-a spus că este singurul din oraş care mai ştie să lucreze aşa, scot inelul, nu mai apuc să scot piatra, că mă loveşte cu verdictul:
- Nu se mai poate, doamnă, că s-a ros materialul Numa dacă vreţi asa, cu cerculeţ, indicând cu fală către ghiulul înrubinat.
- Nu, nici gând, nu se poate. Altă soluţie nu mai e?
- Nu, doamnă, v-am spus, nu se poate. Totul pe un ton răstit, de parcă i-aş fi spart în prealabul toate geamurile prăvăliei.
- Ştiţi, am bătut drumul până aici, sunt cu copilul după mine, am parcat ilegal... începusem eu să ma plâng, sperând să-i trezesc puţină bunăvoinţă...
- Şi io ce să vă fac? Nu e vina mea!
- Păi aţi putea fi un pic mai încurajator...
- N-am cu ce. La revedere!
Atunci chiar că îmi venea să sparg geamurile. Ignorant obosit, cum îmi strici tu mie cheful de tot si toate. Fac stânga-mprejur şi plec. Dau ocol prin pasaj, că nu-l mai văzusem de mult, traversez cătrănită şi-mi stă inima: Maşina ia-o de unde nu-i. Îmi zic că mi-au ridicat-o, dar uite, mai e una, care de altfel, m-a încurajat într-un fel că aş putea s-o las acolo. Doar că asta are număr cu W, iar a mea e BLU. Deci, ce facem acum. După câteva lamentări şi niscaiva lacrimi, o sun pe L. Belea, maşină, ridicare, vino, ia-mă, du-mă, plăteşte tu că io sunt lefteră. sărna şi scuze de haosul provocat într-o vineri după amiază. Mergem, plătesc, recuperez autovehiculul, sărna încă o dată, mă revanşez eu cumva, mă duc într-ale mele...

În zilele următoare, se strică Inglesina. Căruţul adică. Nu se strică rău, doar că una dintre roţile din faţă, alea pivotante, se învârte în aer. Lucru care face imposibilă virarea. Sau nu imposibilă, dar într-atât de anevoioasă încât să înjuri în gând producătorul căruţului, tatăl copilului, viaţa însăşi, pe Oprescu, pe ăştia cu trotuarele lor, că de-aia s-a stricat şi cam ce-ţi mai iese în cale. Încă neştiutoare de complotul ce mi se pregăteşte, sun la service, anunţ cu pompă că vin să se uite la el, purced iar. Cu tot ansamblul: copil în scoică, căruţ în portbagaj, răbdare infinită la purtător. Sediul Inglesina e undeva pe lângă gară, într-o zonă săpată până în rărunchi. Mă orientez în spaţiu şi încerc s-o iau pe ocolite. Ieşind de pe o stradă dintre blocuri, mă trezesc cu un Seat în bara din faţă. Ce rost are să mă mai lamentez acum că n-am avut vizibilitate şi că scosul botului puţin câte puţin până vezi ceva, nu e o soluţie, că moşul mitocan n-a vrut să-şi schimbe declaraţia la poliţie, că Nora urla la mine în braţe şi eu mă simţeam cea mai nefericită şi nedreptăţită făptură de pe Pământ. Am rămas fără permis. După 10 ani. Dintr-un ghinion. Că nu pot să spun data viitoare o să fac aşa şi pe dincolo... poate doar să mă dau jos, mă asigur bine, mă sui în maşină, şi dacă am noroc (vise, taică, vise), nu răsare vreunul dintr-o curte sau de pe nu-ştiu-ce străduţă. În concluzie, din 11 iulie, pieton. Notă Dacă ştiţi pe cineva cu permis, fără job sau în vacanţă, angajez şofer, 60 de zile.

Bănuitoare totuşi că luna neagră îşi face de cap pe la mine prin zodiac (nu ştiu sigur că luna neagră ar fi responsabilă de ghinioane, dar sună destul de vinovată), încerc să înşel acest şir de întâmplări nefericite cu o organizare la minut, atât de strânsă şi corectă încât să nu se poată întâmpla ceva rău. Naivă ce sunt! Luni dimineaţă fac calcule, adun facturile, şi îmi fac planul: mă duc la BCR să transfer banii (indemnizaţia) la Banc Post, că am e-banking, scot cash de la bancomat, mă duc la BRD să plătesc asigurarea şi Orange la automat, la întoarcere îmi iau de la bijutierul cu degete butucănoase brelocul de la chei, rupt şi ala. Pun copilul în Stokke-le sorămii, căruţul OZN, şi plec. La 500 de metri de bloc, sunt una lângă alta BCR, BRD şi BancPost. Mă lupt cu tancul de căruţ, ajung la bănci, casierele afară la ţigări. Mă lasă să mă lupt cu tancul pe rampă, şi mă anunţă trimufătoare că pe partea asta de stradă nu e curent. Mă asigură că aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată de când lucrează ele acolo. Evident, nici nu trebuia să îmi mai spună. Universul e pe fază.
Plec. La 500 de metri de blocul meu în direcţia opusă, aceleaşi bănci, dar despărţite de o intersecţie unde şoferii nu prea se uită. Evident, nu iau brelocul, că nu aveam cash. Trec jinduind pe lângă bloc, ajung la BCR. Tanti de la bancă îmi dă să completez ordinele de plată. La primul mi s-a terminat pixul. La al doilea am greşit o cifră. La al treilea am scris data invers. La al patrulea am cedat. Am transferat banii în BancPost, cu gândul că o să fac plăţile online. Plec val-vârtej. Uit să scot bani de la ATM. Scot de la BRD, dar nu pot să intru la automatul de facturi, că ăştia n-au rampă. Frustrată maxim, mă duc acasă, sa plătesc blestemeatele alea de facturi. Nu mergea fastbanking-ul. Renunţ. Mă culc. Poate până mă trezesc, luna neagră se mută în zodia altcuiva.

De atunci, numai aşa o ţin. Toate sunt pe dos, nimic nu-mi iese, oricâte planuri aş face sau câte telefoane de confirmare aş da. Scap din mână, mă întorc de zece ori din drum, greşesc drumul, uit, dacă îmi scriu şi fac liste, uit listele acasă.

Dacă are cineva o soluţie, oricât de futuristă, să mi-o împărtăşească şi mie. Poate scap.

10 comentarii:

  1. Solutia e sa iei o pauza.
    Sa te asezi undeva, cinci minute, sa tragi aer in piept si sa te gandesti ca maine e o noua zi. Si daca azi totul merge prost nu e musai sa fie la fel si mainie.
    Si pe urma sa faci asta zilnic.
    Daca ai nevoie de mine sunt aici.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pornesc fiecare zi spunandu-mi ca toate belele astea sunt doar coincidente si ca azi n-o sa se intimple nimic rau.

    Si cind mi-e lumea mai draga si mi se pare iarba mai verde, ma trazneste de nu ma vad.

    Poate dupa ce termin cu mutatul o sa ma linistesc. Ca acum sunt tare stresata din cauza asta. Oricum, am multe de povestit de casa.

    Multumesc ca esti. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. E o vorbă, "încerc să iau fiecare zi în parte, una câte una, dar uneori mai multe zile mă încolțesc deodată". Valabil și pentru belele.
    Trec, iese soarele și pe strada ta, ai să vezi. Pune-o pe Nora să zâmbească, asta e soluția. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. BTW, Ale, m-a invatat o prietena sa impachetez misto farfurii si pahare. Need help?

    RăspundețiȘtergere
  5. Credeam ca numai eu sunt in gaura neagra plina cu ghinioane.
    Singurul sfat pe care ti-l pot da e sa te gandesti ca exista altele mai rele.

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu stiu..e greu de dat sfaturi...Am avut si io perioade din astea si mi se parea ca nu se mai termina niciodata..dar se termina!
    Ce pot sa iti zic..incearca sa iei partea buna a acestor intamplari (intai gaseste-o) si multumeste-i lui Dumnezeu ca sunteti sanatoase si asta conteaza cel mai mult. Nu stiu, zic si io...bucura-te ca nu ai pierdut diamantul de tot, bucura-te ca virgula carutul nu s-a stricat cand era Nora in el sa pateasca Doamne feresete ceva, bucura-te ca dobitocul cu Seatul nu te-a lovit mai tare, iarasi Doamne fereste, sa patiti ceva...si tot asa. Stiu ca e greu, chiar stiu! Si peste toate astea navalesc toate frustarile legate de tara asta de cacao in care ne zbatem sa supravietuim..Dar..inca o data zic..slava Domnului ca sunteti sanatoase si nu ai probeleme de alta natura. Astea o sa treaca! Toate! Capul sus si uita-te la zambetul Norei..e cel mai bun tratament!
    Va pup pe amandoua!

    RăspundețiȘtergere
  7. Auzi Alexandru, daca-mi permiti, carnet ai? :D

    RăspundețiȘtergere
  8. Draga Otilia (aka alexandru) fa ceva cu nickul ala, ca de cite ori scrii ceva, imi cresc aripi ca am vreun admirator secret.
    Si iaca, nu sint singura.
    Pup.

    RăspundețiȘtergere
  9. Pai eu sunt admiratoarea ta de-adevaratelea! A fost o greseala cu contul meu..numele de familie era primu' ...acuma am butonat ceva si sper sa fie bine..Ufff! Tehnologia asta!
    Pup si eu!

    RăspundețiȘtergere
  10. Eu zic ca e si un pui de depresie pe undeva, ascuns bine! Nici nu stiu ce sa-ti spun; ti-as zice sa nu-l lasi sa iasa la suprafata, sa-l ignori, sa cauti frumosul si bunul din viata ta si poate se dizolva in eter, moare de inanitie...depresia se hraneste cu nefericirea noastra, stiai?...Sau poate ca e normal sa treci si prin asta...sa jelesti, sa vezi griul din jur, sa plangi, sa doara si apoi sa treaca...
    Un lucru stiu insa sigur: te ajuta sa fii langa oameni dragi, cu oameni dragi sau macar cu oameni...chiar si virtual...Poate si o discutie cu un psiholog te-ar ajuta...
    Ca fapt divers, am masina:)) din pacate in timpul saptamanii merg la munca, dar in weekend n-o folosesc cine stie ce...da-mi un semn daca te pot ajuta cu ceva!

    RăspundețiȘtergere