Prietena mea

Am cunoscut-o acum câţiva ani. Vreo 3-4, nu-mi amintesc exact. Ne ştiam de pe un forum tematic şi ne-am intersectat lucrând la nişte materiale împreună. Din mailuri mi s-a părut rece şi aspră ca un vârf de bici. Din acela care îţi şuieră ameninţător pe la ureche. Eu, care mă cunosc pe mine, mi-am zis că prima impresie e mereu înşelătoare şi ne-am întâlnit.

Ne-am întâlnit în parc, în Cişmigiu. Eu pusă pe vorbă, ea pe fugă. Am înghiţit cu greu cafeaua, sucul sau ce-om fi luat atunci. Mi se părea că nimic din ce spun nu e suficient de bun sau de interesant pentru ea. Conflictul mut s-a declanşat când mi-am aprins ţigarea. O privire de gheaţă. Altfel, o femeie frumoasă, maxi hotărâtă dar aspră în privire. Genul acela "eu ştiu mai bine", dar nerostit şi nesuperior. Pur şi simplu asta respira. Puteam să zic orice, ea ştia mai bine şi vedeam şi eu asta. Nu mai întâlnisem de mult pe cineva aşa ca ea şi-mi era destul de greu, mai ales că de obicei, eu eram aia atotştiutoare. Am plecat cu un gust ciudat. Mi-era greu să mă simt inferioară în faţa ei, deşi luptam din greu să nu las să se vadă asta.

Apoi, multă vreme nu ne-am văzut. Am mai vorbit din când în când dar tot aşa şfichiuitoare era. În mod ciudat, nu m-a depărtat. Am aflat de curând că a trecut printr-o experienţă de viaţă similară cu a mea. Fără prea multă tragere de inimă şi pregătită de refuz, am sunat-o. Nu m-a recunoscut, deşi ea e prima la mine în telefon. Dintr-o suflare i-am spus de viaţa mea şi ea, tot dintr-o suflare, mi-a dat ce aveam nevoie: sfaturi, îmbărbătări, nume, numere de telefon, adrese. Pa, pa, mai vorbim.

Apoi am aflat că trece printr-o perioadă dificilă. Nu grea, dar stresantă şi de nedorit. Într-o discuţie pe mess, am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, pregătită iar de refuz. Nope. Sigur! În ziua de, la ora de te aştept să facem una sau ailaltă. M-am dus încă nesigură că e aievea. I-am cunoscut căminul, copilul şi viaţa de dincolo de cuvinte. Ne-am văzut de treaba pentru care venisem şi am aflat că există măcar un lucru la care sunt mai bună ca ea. Bun şi ăla.

Într-o pauză, am rugat-o să mă lase să fumez. Tacticoasă ca o pisică aristrocrată, şi-a aprins şi ea o ţigară. Uh, am scăpat. Parcă e mai umană. Am vorbit tot felul, am dezbătut probleme, A doua zi nu m-am mai dus din mai multe motive, dar trebuie să recunosc că mi-era teamă. Carapacea mea avea o fisură şi ea o găsise. Tot ce spunea mă atingea într-un fel adânc.

Rare sunt persoanele care au timpul şi răbdarea să crape, măcar puţin, zidul rece pe care îl ridic în jur. Să nimereşti din prima o fisură e parte magie, parte experienţă. Pe mine mă cuprinde spaima când ştiu că există cel puţin o persoană pe lume care ştie mereu ce să spună ca să ajungă exact acolo unde trebuie. Poate ea nu ştie. Sigur nu ştie. Aşa e ea.

E o femeie bună, dar pare dură. Ştie ce vrea şi nu mai face compromisuri. Îi e greu? Azi. Mâine va fi minunat. Organizează, se mişcă, are timp să fie frumoasă, are o rochie roşie, e vie.

În ultima vreme, am surprins-o gândindu-se la mine. De fiecare dată m-a emoţionat până la lacrimi. Pentru că s-a gândit şi pentru felul în care s-a gândit. Evident, de fiecare dată a nimerit cu mare precizie fix în suflet. N-am ştiut că există astfel de oameni. Sunt surprinsă să aflu. Mă simt mică, aşa cum m-am simţit prima dată.

Şi eu mă gândesc la prietenii mei, dar nu le spun niciodată. Nu le fac niciodată bucuria pe care mi-o face ea mie. Ştiu că frica mă opreşte când pun mâna pe telefon, şi ştiu că nu e bine. Dar nu pot altfel. Mi-e frică să nu sufăr. Sunt mulţi cei care ştiu evenimentele din viaţa mea, dar extremi de puţini cei care mă ştiu cu adevărat. Iar eu nu-i ajut deloc.

Eu n-am întâlnit persoană mai altruistă ca ea. Îmi doresc să fiu măcar puţin ca ea. Este prietena mea, femeia care şi-a dăruit visele.