We strive. But keep failing

Noi, femeile, adică.

Eu cred că feminismul e praf în ochi. Toată viaţa ne străduim să demonstrăm că putem. Nouă însene, părinţilor, prietenilor, femeilor din jurul nostru şi duşmanilor ancestrali, bărbaţilor.

Suntem crescute să demonstrăm că putem să ne depăşim condiţia, chiar dacă această educaţie e subţire şi fragilă ca un balon de săpun. Cum să-i spui copilului tău de sex feminin că trebuie să fie puternic şi să înfrunte toate obstacolele vieţii, când tu, ca mamă, faci exact pe dos? Nu reuşeşti decât să transmiţi nenorocitul ăsta de mesaj: trebuie să te străduieşti să... diverse, e scopul tău în viaţă, dar nu vei reuşi, uită-te la mine.

Am văzut azi un videoclip. Mesajul, motivant, de altfel.

Pe naiba, fată! Zău? Pe cuvântu' tău că eşti "on a mission and stronger than ever"?? Eu nu cred. Şi nu că am ceva cu ea sau cu cântecul. E genul de clişeu pe care ni-l autoservim când suntem mai rău decât alte dăţi. Suntem frumoase, minunate, puternice, cele mai ce... Când în realitate, totul se prăbuşeste pe interior... Desigur, luate la rece, am avea cu ce să ne lăudăm... Cariere, realizări, copii crescuţi frumos, chestii materiale... dar nu ne sunt de-ajuns. Pentru că noi continuăm să ne străduim. 

Ne străduim să credem că ce ni s-a întâmplat bun chiar merităm, când noi de fapt, nu prea merităm. Nu că nu am fi importante în valoare absolută, dar nu suntem educate să credem asta. Noi ne.. străduim.

Ne străduim să ne mulţumim părinţii care nu vor fi de fapt, niciodată mulţumiţi de vieţile si alegerile noastre.

Ne străduim să ne arătăm nouă însene că e frumos şi bine ce facem, şi că de fapt, nu ne străduim deloc.

Ne străduim să ne facem cariere pentru care nu vom avea recunoaştere pentru că deh, suntem femei.

Ne străduim să ne convingem că e cel mai minunat lucru din lume să faci un copil.

Ne străduim să ne convingem că putem să schimbăm şi robinete, şi becuri, şi roţi la maşină, să umflăm baloane, să reparăm jucării, să schimbăm scutece, să gătim, să călcăm şi de regulă, toate o dată.

Ne străduim să înţelegem bărbaţii de lângă noi. Citim cărţi, vedem filme educative, ne reprimăm gânduri şi sentimente ca să dovedim că avem înţelegere, domne'!

Ne străduim să ne mulţumim cu puţin şi atunci când cerem mai mult, suntem puse repede la punct că întrecem măsura.

Ne străduim să credem că dragostea adevărată nu există decât în filme. Remember Gerry.

Ne străduim să ne convingem că nu avem nevoie de reunoaşterea celor din jur. Asta e cea mai mare iluzie. Pentru toate micile şi marile gesturi aşteptăm recunoaştere. Nu, nu recunoştinţă. Iat-o, priviţi-o, a făcut nu-ştiu-ce. Şi-a depăşit condiţia originară de femeie.

Din fiecare greutate trecută, noi ieşim cu adevărat mai puternice, dar pentru noi nu e decât o mică bătălie câştigată în lupta cu condiţia femeii. Suntem  captive în acest cerc vicios. Cu toate ştim asta. Ne învăţăm una pe alta să ne străduim în continuare. Să continuăm jocul. Să ne furăm căciula.

N-am soluţie. E cerc.