Vama Veche după 7 ani

Da, suntem în Vama Veche. Nu pot să spun că suntem în vacanţă, că cine a fost cu copilul mic la mare ştie că numai vacanţă nu poate fi. 

Am vrut să vin aici pentru că dintre toate staţiunile pe care le-am încercat de-a lungul vremii, aici m-am simţit cel mai bine.

Nu că aş face parte din vamaioţii cu state vechi, ba dimpotrivă. Când am descoperit eu VV era proaspat invadată de nou formata generaţie de corporatişti, disperaţi să iasă din rigori. Nu m-am identificat nici cu ei, nici cu ce am găsit aici (puştime scăpată de sub control). Dar spectacolul era frumos. Mixul ăsta neobişnuit era mai frumos ca în orice altă parte. N-am dormit la cort, n-am băut de n-am mai ştiut de mine, de fapt, n-am băut nimic, n-am fumat ce se fuma, nu m-am destrăbălat în nici un fel. Am stat pe margine şi am admirat priveliştea. Şi m-am bucurat să văd că există astfel de oameni, care pot trăi atât de liber.

M-am întors după 7 ani, deşi am tânjit toţi anii ăştia să revin. Am venit cu Nora. Am adus-o pe Nora în Vamă, să se bucure şi ea de privelişte.

N-o să fac acum marile comparaţii de tip ghid turistic între ce a fost şi ce e acum. Şi nevoile şi felul meu de-a fi s-au schimbat de atunci. Au apărut hoteluri mai spălate, cică de trei stele, unde poţi să locuieşti civilizat. Serviciile sunt proaste, şi nu pentru că nu sunt eu hippie. Sunt proaste şi atât. Nu pot să-i acord circumstanţa de "Vamă", pentru că nu mai e cazul. 

Pentru ieşirea asta am optat să mâncăm la mic dejun fructe aduse de acasă, urmând ca mesele de peste zi să le luăm la terasele de aici. N-am vrut la pensiune ca să stau eu să gătesc, să mă car cu tigăi şi tigăiţe, recipiente, ingrediente, etc. Nu regret decizia, dar nici prea bine nu mi-e. La prânz, după plaja, Nora e deja obosită, mârâită, plângacioasă, nerabdatoare. Seara, la fel. În toate restaurantele in care am mâncat până acum, durează de la o veşnicie în sus să-ţi aducă mâncarea. Într-un grup de tineri care flecăresc şi au vreme de pierdut, merge, dar când copilul e chinuit de somn şi de foame, nu mai merge.

iar mâncarea... ah, mâncarea... La frontieră am comandat ciorbă de văcuţă si frigăruie de pui cu cartofi cu rozmarin. Pentru că ăştia nu erau de la pungă. Ciorba bunicică, cu de toate, dar cumplit de sărată. După o oră vine şi frigăruia, o ţepuşă imensă (evident, de mare atracţie pentru un copil) cu cartofi prăjiţi. Fac ochii mari şi tânăra duduie îmi spune că nu mai au de ceilalţi. I-am reproşat că trebuia să mă anunţe, pentru că Nora nu mănâncă brânză (erau bine acoperiţi cu brânză rasă). A dispărut cu frigăruie cu tot și peste vreo 20 de minute apare cu cartofii cu rozmarin. Fără scuze, fără explicaţii, nimic. Ce să-i mai dau Norei să mănânce, era deja zombie. Am înghiţit ceva pe fugă, a mai durat vreun sfert de oră să aducă nota. Nu mai calc.

Astăzi la prânz am fost la Bibi. Fiasco. Toate preparatele din peşte sunt din peşte îngheţat, la fel şi cele din pui. Nu, mersi. Am luat paste. Un milion de ani, evident. Le-am luat la pachet şi le-am mâncat în cameră. Asta după ce Nora a fost în mari crize de-mi venea să plec la Bucureşti pe jos. 

Acum pe seară, am fost la galerie. Primul loc unde mi s-a zâmbit. Şi unde întrebările mele de mamă iscoditoare n-au deranjat. A fost bun. Păcat că Nora n-a mâncat nimic. Azi s-a hrănit cu pepene şi covrigei. Şi nisip. Atât.

În altă ordine de idei, e frumos la mare. Cât suntem pe plajă sau în apă, Nora e un copil minunat. Am zis că ne mutăm acolo şi îi aduc mâncarea la pachet. Dacă n-ar fi soarele atât de arzător, aş şi culca-o pe plajă, pentru că în cameră face super circ. Ea nu-i obişnuită să doarmă cu audienţă şi plânge ca atunci când era bebeluş până adoarme. Şi oftează în somn de ţi se rupe sufletul.

Pe plajă se joacă în nisip fără să mai ştii de ea. Mai vrea să plece la plimbare din când în când, să caşte gura pe la turişti sau să scormonească în alt nisip. În apă, la mine în braţe, e cea mai fericită. Chiuie, mă pupă de drag, se bălăceşte. Dar nu se dezlipeşte de mine. Stă agăţată ca o maimuţă. Bea apă de mare şi nu se sperie deloc dacă mai ia câte un val în plină figură.

În rest, e super maxi dependentă de mine. Deşi suntem cu buni, parcă nici nu există. Mami, mami, mama, mami, mama. Cu lacrimi şi disperare. Nu se pune problema să plec de lânngă ea, dar se întâmplă să o mai iau înainte, să râmân în urmă sau să mă duc până la mal să spăl jucăriile. Parcă plec pe veci, aşa se jeleşte. Uneori e frumos să ştiu că are nevoie de mine şi că mă caută, dar alteori mă extenuează. 

Deocamdată atât din jurnalul de vacanţă. Mai stăm. Mai scriem.