Un copil fără curaj e ca o noapte fără stele

E o replică din filmul Annie, dar e o vorbă de-a lui Buddha. Doar asta mi-a venit azi în gând când am văzut-o pe Nora în apă. 

Până astăzi, Nora nu intra în apă decât în braţele mele. Se ţinea strâns şi se încolăcea în jurul meu. Chiuia, bătea apa cu mânuţele, se lăsa pe spate, gusta apa de mare, dar nu şi-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. Am încercat s-o fac să plutească, pe burtă sau pe spate, am încercat cu colacul, nimic. Lipită strâns de mine şi orice încercare de a o dezlipi era taxată imediat cu ţipete şi încordare.

Ei... astăzi ceva s-a schimbat. A vrut la mal. Acolo unde se sparg valurile. Mă ţinea doar de deget şi chiuia toata când era împroşcată cu spumă. Încet, încet, am tras-o mai în larg, adică la 40 cm, unde valurile erau numai bune de joacă şi nici n-o mai umpleau de nisip şi scoici. Am ţinut-o de subţiori şi am îndemnat-o să ridice picioarele, sa plutească şi ea un pic. Nu vă puteţi imagina bucuria acestei descoperiri. Când valul întârzia să vină, se uita în spate cu nerbadare; cum simţea c-o ia pe sus, râdea cu toata fiinţa ei mică. Când avea timp, îmi mai dădea câte un pupic plin de apă. Aşa, de mulţumesc şi de bucurie. Nu-mi venea să cred cât de încântată poate fi, deşi până atunci nici n-a vrut să încerce. 

Dar ăsta a fost doar începutul.

După-masă ne-am trezit în zgomot de valuri furioase. Când ne-am apropiat de mare, valurile erau imense, albe şi redesenaseră ţărmul. Am privit cu jind, gândindu-mă că probabil e şi rece, nu numai vălurită. Dar după vreo jumătate de oră de prăjituri de nisip, a venit, m-a luat de mână şi m-a dus spre apă. Am zis că-şi înmoaie şi ea lăbuţele şi ne întoarcem. Dar nu. Nora avea planuri mari. Era de joacă. Valurile la mal aveau cam 70 de cm de spumă supărată. Nu mai puteam face jocul cu plutitul, ca nu plutea, era doar purtată de apă. De abia o ţineam să n-o scap. Chiuia şi râdea şi era în culmea fericirii. Numai eu de-abia mă mai ţineam pe picioare, în încercarea de a sparge valul cu corpul meu, să n-o expun pe ea. La un moment dat, am căzut şi am scăpat-o. A căzut cu faţa în jos în plină apă. Repet, eram la mal, unde apa în retragere are două palme, dar valurile alea făceau  o învolburare mult mai mare. Am ridicat-o imediat şi nu zicea nimic. Mi-am zis că-i liniştea de dinaintea plânsului, atunci când stă cu gura deschisă, nu iese nici un sunet, dar urletul e pe drum.

Ei, bine, nu. Nu urla, nu se speriase, era doar deranjată că i se udase părul. Nu mi-a venit să cred. Am luat-o în braţe, am pupat-o, ea avea treabă. "Djos, djos" cu zbaterea aferentă. Dar n-am mai avut eu curaj. Am dus-o în larg, unde puteam sa sărim frumos pe valuri şi să ţipăm şi noi în rând cu lumea. La mal acolo, prea mă trântea apa pe mine şi nu puteam s-o ţin.

În larg, acolo unde poţi vedea cum vine valul şi sări în sus când eşti chiar în el, a fost delir. Nu ştia ce să facă mai întâi, să râdă, să mă strângă mai tare, să se uite după val, să chiuie, să îşi ridice bărbia deasupra apei. Nu că ar fi avut vreo problemă cu apa în gură, dar eu aşa îmi lungeam gâtul, deci trebuia să facă şi ea. Râdea şi dădea in picioare. A încercat de vreo două ori să se desprindă de mine, ca să plutească, dar mi-a fost frică să-i dau drumul. Am ţopăit prin valuri vreo oră. cred. Erau când mai mari, când mai mici, mai cu spumă, mai fără, dar o încântare toate. Evident că ne-a intrat apă şi în gură şi în urechi, am mai ratat săriturile şi ne-a mai izbit apa în plină figură. 

Dar n-a zis nimic, nimic. Eu eram aşa stresată şi ea era super încântată. Când am ieşit şi m-am uitat în urmă, mi-am dat seama că era singurul copilaş din apă. Doar de pe la 6-7 ani în sus, cu colace. Eram năucă de toată experienţa asta. Sunt şi acum. Când eram în apă şi ţopăiam de zor, o doamnă mi-a spus "Ce curajoasă este". Într-adevăr, curajul nu-i lipseşte. Şi nici mie.