Copilul, clanţa, cheia

Acesta este un post despre ce se poate întâmpla când (nu) sunteţi acasă. 

Eu cu sora mea locuim în acelaşi bloc, una deasupra celeilalte, la etaje diferite. Amândouă fetele au bone şi pe mine acasă pentru încă vreo două săptămâni.

În această dimineaţă, onor Sofia (2 ani şi 3 luni) a închis-o pe Marga, bona ei, pe balcon, uşa de la balcon neavând clanţă decât pe dinăuntru. Situaţia se prezenta aşa: uşa de la casa încuiată cu cheia, cheia în uşă, copilul în casă, bona exilată pe balcon. Tuşi, aka eu, două etaje mai sus, în partea cealaltă a casei, imposibil de auzit biata Marga cum striga de pe balcon. 

Ceasu' bun îl aduce pe un nene care trebuia să-mi aducă nişte sertare de la service şi care o vede pe Marga agitată şi plânsă, stând ca o Julietă la fereastră. Bun, să demarăm operaţiunea de salvare. Cu copilul şi bona din dotare plus cheie de rezervă, ne înfiinţăm la uşa lor. 

În casă se auzea Sofia care plângea de mama focului după Marga, după mami, după suzi. Pentru că uşa era încuiată şi cheia în broască, eu nu puteam s-o deschid din afară. Am strigat-o pe Sofi şi i-am zis să-şi aducă scăunelul de la baie (d-ăla de la IKEA) şi să scoată cheia din broască. A fost, a adus, s-a suit, a întors cheia în broască înainte înapoi, dar nu total, deci n-a putut s-o scoată. Apoi linişte. Fără plânset de Sofi, fără nimic. De abia în momentul ăsta m-am panicat eu. Nu se auzise nici o căzătură, bufnitură sau altceva. Doar linişte. Din aia de care nu vrei sa auzi niciodată dincolo de o uşă încuiată.

Nenea cu sertarele, tătic la rândul lui, deci în cunoştinţă de cauză de gravitatea situaţiei, zice: sunt nişte unii de la RDS în parcare, poate au o scară, ceva, să întrăm prin balconul din spate. Zis şi făcut. Când eu eram la parter şi îi spuneam Margăi să o trimită pe Sofia la uşa de la intrare, că a plecat şi n-o mai aud deloc, Marga zice uşurată, gata, s-a rezolvat. Nenea cu sertarele (fie el sănătos o sută de ani), intrase în casă şi deschisese tot ce era de deschis. 

Unde era Sofi? În pătuţ. Epuizată, probabil de plâns şi spaimă, se băgase la somn. Nu mai plângea, era liniştită în pătuţ. Când s-a reunit cu Marga a început din nou să plângă şi plângeau amândouă de sărea cămaşa de pe ele. 

Apoi ne-am liniştit cu toţii. Am îmbrăcat-o pe Sofi în rochiţa de gală, să se simtă bine, şi încet, încet, au încetat şi suspinele şi totul s-a stins.

Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă la noi nu era nimeni acasă. 

Ce-am învăţat din asta şi vă recomand şi vouă, în caz de Doamne fereşte: 

• Dacă copilul ajunge la clanţă şi ştie să tragă de ea în jos, trebuie învăţată să tragă de ea şi în sus (la alea termopan). I-am făcut acest instructaj Sofiei după aceea.
• Învăţaţi copilul să răspundă fără mofturi la comenzi simple: adu scunul, urcă-te pe el, învârte cheia. Sofia le-a făcut, chiar şi în condiţii de stres, dar nu a reuşit să deschidă până la urmă.
• Învăţaţi copilul cum e cu cheia. Lor oricum le place să se joace la chei şi broaşte, deci vor fi foarte fericiţi să înveţe să facă toată manevra.

Restul de sfaturi sunt pentru adulţi, bone sau părinţi: nu lăsaţi cheia în uşă, ţineţi mobilul în buzunar, faceţi cumva să nu vă izolaţi complet de copil, aveţi o bună relaţie cu vecinii, mai ales pe cei pe care îi ştiţi acasă în timpul zilei. Şi există întotdeauna 112. 

E posibil ca voi să vă fi gândit deja la toate astea, dar uite, se întâmplă chestii cu toată prevederea.