30

Gata, am schimbat prefixul. Anii 20 s-au dus. Cum ziceam acum câteva zile, mă simt mai degrabă tristă. Motive, multe.

Am avut mereu o teamă de anii 30. Zugrăviți ca fiind "floarea vârstei" unei femei, mie mi s-a părut că nu sunt altceva decât o mare gogoașă, glazurată frumos cu "cei mai frumoși ani", "floarea" sus numită și alte d'astea.

Nu mă simt altfel decât ieri. Arăt în continuare de 20 de ani, ba uneori nu-mi dai mai mult de 18 - și aici nu mă laud, dar nemachiată, în blugi și tricou, mi s-a spus că ce soră frumoasă are Nora. Dar dacă te uiți de aproape, se vede... Au început să se vadă ridurile, pielea nu mai e cum a fost, netedă și întinsă, sarcina și 17 kg în plus au lăsat semne.

Dar în suflet, mă simt bătrână și nelalocul meu. Eu cred că m-am născut bătrână. Bătrânicioasă, mai corect spus. Conservatoare (rău), schimbarea, și mai ales aceea neplanificată mă scoate de pe șine. Nu m-am distrat niciodată cu adevărat. Am luat viața în piept cu mult înainte de vreme.  N-am fugit de 1 mai la mare, n-am urcat munții, n-am văzut nici țara nici restul lumii.  N-am fost la chefuri, n-am fost la întâlniri cu tipi trăzniți.

Dar am consolarea că am evoluat, am învățat, mi-am făcut o carieră (care e pe punctul de a se nărui, dar prefer să nu mă gândesc la asta). Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel. Din păcate. Pentru că așa sunt eu. N-am pierdut nopțile pentru că a doua zi aveam școală/ servici.

Îmi doresc imens să o învăț pe Nora să se distreze. Să se bucure de tot ce o înconjoară și să guste din toate. Îmi doresc să fac cu ea ce n-am apucat să fac eu, și nu pentru că m-aș fi sacrificat pentru cine știe ce cauză, ci pentru că nu m-am lăsat eu. Acum am pretextul că e pentru ea și poate așa să fiu mai indulgentă. Îmi doresc să fim amândouă somnoroase și cu zgură în ochi în dimineața de doi mai când ne-om duce la școală și la servici. Și să-mi spună în mașină "Mami, mă ustură pielea de mor, mi-e somn de pic, dar ce frumos a fost!". Evident, mi-e teamă să n-o încurc, să n-o stânjenesc, și să vrea să mă ia și pe mine cu ea la mare.

După școli și cariere, am început să clădesc familia. Care acum e ciuntă, ciobită și care de fapt, nu e. Suntem o mamă cu copilul ei. Și nu,  nu ține figura cu "ai o fetiță minunată, bucură-te de ea". Da, e minunată și bineînțeles că mă bucur de ea. Dar... Nu așa trebuia să fie.

Apropo de asta, proverbiala încăpățânare a Capricornului are nenumărate valențe. De exemplu asta, cu "nu așa trebuia să fie". Acum ceva vreme, mi-am format în minte imaginea mea din viitor. Soț bun, copil frumos, restul familiei aproape. Când neprevăzutul mi-a stricat imaginea aia idilică, m-am blocat. Pentru că eu nu știam decât una și bună. Fără plan B, ce-mi trebuia  mie  plan B, când totul era așa bine planificat? Și de atunci, am făcut șanț pe placa cu "nu așa trebuia să fie" până s-o toci de tot.

Dar, la cum mă cunosc, o să-mi treacă. Brusc, într-o după-masă. N-o să mă ma cramponez de cum trebuia să fie viața mea și nu e. Asta e.

Am și lucruri de care să mă bucur, dar ca tot omul, nu le apreciază până când nu mai sunt:

Sunt sănătoasă și Nora la fel.

Avem bani cât să ne fie bine.

Am o casă a mea, mare, utilată și loc de parcare în garaj

O am pe soră-mea două etaje mai jos; Nora o are pe Sofia (mare lucru, povestesc eu altădată).

Ai mei sunt sănătoși și ne pot ajuta.

Mama vine și mă ajută în mod practic, destul de puțin, dar lacrimile din ochii ei când o vede pe Nora ridicându-se singurică în picioare și  bucuria de pe fața Norei când o vede, fac mai mult decât orice ajutor material;

Am prieteni care ma iubesc și pe care îi iubesc.

Am internet și acces la informație.

Am telefon mobil să pot vorbi cu prietenii.

Am timp să fac ce-mi place.

Am posibilitatea să evoluez ca individ.

Am o viață frumoasă, de fapt. Și multe lucruri pentru care să fiu recunoscătoare.

Ce-mi doresc de ziua mea? Ca cele de mai sus să nu se schimbe. Sau să fie și mai bune. 

Am 30 de ani. Of. Eu propun să spun că am 27.

Și acum să vă arăt ce cadou mi-am făcut. Am distrus o brățară pe care am primit-o de ziua mea acum câțiva ani, dar n-am purtat-o niciodată că îmi era mică. Chiar m-am bucurat că am făcut așa, pentru că am primit-o de la o prietenă dragă și m-am simțit oarecum vinovată că n-am purtat cadoul de la ea. Sunt tare mândră, așa că mă aștept să mă mințiți frumos dacă nu vă place:

Și așa vine pe mână:

În altă ordine de idei, prințesa se ridică în picioare. Fără sprijin adică. Din fund pe vine și apoi în picioare. Era să leșin când am văzut-o prima dată. N-a făcut nici un exercițiu pregătitor, nimic. Așa, brusc și pur și simplu, ca și când ar fi fost cel mai natural lucru din lume.

Și miaună. A învățat de la Sofi. Miaună fără M, adică un fel de "ieauu". Miaună de zor când o vede pe Bela, mâtza miaună și ea (de spaimă, cred), miaun și eu de încurajare, și iese un mieunat general. Poate nu vi se pare un lucru așa extraordinar, dar în condițiile în care Nora nu numește nimic, oricât de stâlcit, pentru mine a fost o imensă bucurie să o aud că vorbește logic, chiar dacă a ales pisiceasca.