Ce mai facem

Nici nu știu cu ce să încep mai întâi.

Cu Nora. E la fel de frumoasă și de veselă și în ultimul timp, cam plângăcioasă. Încă nu merge singură, dar merge din ce în ce mai bine ținută de mânuță. Merge agățată de picioarele mele. Dacă mă opresc, mă împinge să pornesc din nou.

E în greva foamei. Mănâncă puțin și rar, iar eu mă oftic de mor pe lângă ea. Încă suge.

Are 8.600 kg și 72 de cm. Asta pentru mamele complexate de copii babani. Ia poftim, a mea e cea mai mică. Are 8 dinți și 4 măsele.

Ieri a căzut în nas în tipul operațiunii de îmbrăcare și acum are o dungă vânătă pe față. Bănuiesc că știți ce cantitate imensă de mustrări de conștiință mi-am făcut și încă îmi mai fac.

Tot nu vorbește. Nu repetă nimic și uneori mă ignoră cu desăvârșire când o strig. Totuși înțelege ce îi spun, pentru că execută comenzi simple, de genul dă-mi jucăria, închide ușa, pune lucrurile la loc, pune aici, vino și alte d'astea. Spune nu, un soi de ne, de fapt și miam miam la mâncare. Nu zice mama.

Se joacă de pleznește toată ziua și a început să interacționeze mai mult cu Sofi. De fapt, amândouă s-au schimbat și se joacă împreună. Se aleargă și se ascund și râd cu gurile până la urechi.

Iar eu... eu sunt cam tristă. Dacă mă uit în toate postările de pe blog, în toate am fost tristă/ depresată. Deci nu am doar perioade, ci așa sunt eu, doar că uneori sunt mai adâncită în tristeți și nefericire. Dacă mă întrebi, nu știu să spun ce mă supără sau mă face nefericită. Am încercat să aflu și mi-am dat seama că aș fi exact la fel, chiar dacă s-ar rezolva sau schimba diverse lucruri.

Toate bucuriile pe care le am sunt efemere. Mă bucur o clipă și apoi revin la starea mea de absență. Să nu vă imaginați acum că lâncezesc toată ziua pe canapea și privesc deznădăjduită în gol. Nu, doar că nu am o stare generală de bine. Nu mă trezesc zâmbind că a început o nouă zi.

Fac cu disperare bijutericale, țopăi de una sigură când îmi iese ceva frumos și spun că ma las atunci când nu-mi iese cum am vrut sau primesc critici negative. Am o mulțime de gânduri când fac ceva pentru altcineva (adică majoritatea) - o să-i placă cu adevărat sau o să fie doar politicos? Dar mă chinui, nu așa, superficial... Apoi sunt într-o căutare continuă de complicățenii. Nuuuu. Nu mă mulțumesc cu lucruri simple, îmi trebuie cele mai complexe proiecte. Care u sunt însă și cele mai frumoase, și dup'aia iar sufăr că n-a ieșit frumos...

Uneori n-am chef nici de astea. N-am chef să scriu pe blog pentru că simt că nu am nimic de spus. Iar să mă plâng că-s deprimată? asta vreau eu să rămână consemnat? Nu. Și atunci prefer să nu scriu. 

Nici măcar sfânta terapie prin shopping nu funcționează. Azi mi-am luat pe pereche de cizme pe care mi le-am dorit toată iarna. M-am bucurat atunci, apoi încă puțin și cam gata... Și o poșetă. În care n-am făcut încă transferul. Asta ca să vă dați seama cât de gravă e situația.

Ce-am mai meșterit:

Brățară cu Fimo mov cu sclipici și sârmă argintată 

  Inelul tip bomboană

  Strugurașul tip dudă. A ieșit foarte frumos, doar că mai degrabă semăna a dudă decât a strugure, pentru că am făcut bobițele prea mari și prea egale.

Gogoșică.

  Inelul meu preferat, cu Fimo perlat și sârmă argintată.

3 inele colorate, Fimo perlat și sârmă aurită.

P.S. M-am amorezat de o pereche pe pantofi, dar nu-și merită prețul. Sunt 270 de RON și sunt de satin roșu. Zici că sunt condurii lui Dorothy.