Unităţi de măsură

Timpul se măsoară în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani. Aşa zice la carte. Eu cred că timpul se măsoară în unităţi speciale, personalizate pentru fiecare dintre noi, la un moment dat în viaţă. Şi aşa cum o lume întreagă a convenit asupra măsurătorii standard şi are nevoie de ea, aşa şi eu am nevoie de propriile mele măsurători. Unitatea de măsură se schimbă mereu, evoluează, dar este unică într-o anumită perioadă, nu are subunităţi. 

De exemplu, când eram copil la şcoală, timpul se măsura din 5 în 5 zile. De luni până vineri. În vacanţe, cum era cea de vară, fiecare zi era importantă şi timpul se măsura în perioade mai mari - cât stăm la bunici, cât stăm la mare, câte săptămâni mergem la bazin.

La liceu, din trimestru în trimestru. Acelea erau unităţile reale.
După şcoală, a început lucrul. Spre deosebire de perioadele anterioare, săptămâna era doar sâmbătă şi duminică. Iar anul nu mai era împărţit nicicum. Sâmbătă şi duminică, la nesfârşit...


În perioada în care încercam să rămân însărcinată, timpul se măsura din două în două săptămâni: ovulaţie, test de sarcină, speranţă, tristeţe. Câţiva ani. Apoi, în timpul sarcinilor, săptămâna începea în ziua în care încheiam o săptămână de sarcină. Lunea a devenit marţi, joi şi apoi şi-a revenit la luni. Vreo doi ani.


O schimbare majoră a intervenit după ce am născut. Timpul a devenit subunitar zilei. Mai exact, era divizat în fracţiuni mici, de aproximativ 3 ore. Apoi, în perioadele de somn şi trezie ale Norei. 12 ore somn, 4 ore trează, 4 ore somn, 4 ore trează. Metronomic. Până nu demult.


Acum timpul meu e amestecat. Un conglomerat dintre toate cele de mai sus. Anul e egal, săptămâna are doar sâmbătă şi duminică, iar ziua se împarte între 9 ore lucru, 4 ore cu Nora, 4 ore pentru mine, 7 ore somn.


Sunt un pic bulversată. Mi-e dor de ritmicitatea aceea molcomă, fără subunităţi, care nu cerea coregrafie cu timpii mici.