Zână? Nu, mulţumesc...

Astăzi am pus umărul la o faptă bună. Nu pot să-mi asum nici un credit, ideea n-a fost a mea, rezolvarea n-a fost a mea, eu doar am înlesnit comunicarea între părţi, să zic aşa. Dar contextul este zguduitor. 

Eu nu sunt genul care să vrea să se lase impresionată de cazurile umanitare. În sensul că nu mă hrănesc cu suferinţa oamenilor. N-am cunoscut pe nimeni care să treacă prin aşa ceva, nici dintre cei apropiaţi, nici măcar cunoştinţa unei cunoştine. La campaniile umanitare la care am donat până acum, de regulă pentru copii, am citit transversal informaţiile, şi atunci când am avut de unde, am dat un bănuţ. Nu am vrut să văd filmuleţe, reportaje TV, acte medicale, fotografii sau să citesc cu sufletul la gură ultimele noutăţi. Poate, de fapt sigur, face parte dintr-un sistem de auto-protecţie. Să nu trăiesc ce-am trăit azi.

Prietena mea, L. m-a rugat ieri să promovez şi eu cum pot, cazul Evei. Fratele Evei este cel mai bun prieten al fiului ei. O cunoaşte şi pe Eva şi pe părinţii ei. Vestea a căzut peste toţi ca un trăznet. De două zile, L., care e zen mai tot timpul, oftează şi suspină în spatele monitorului. Fiul ei a uitat brusc de toate răsfățurile pre-adolescentine. Noi, fetele din birou, suntem mute. 

Am rugat-o pe Ada să scrie ceva la ziar. Azi am văzut pe blogul ei că o mai rugase cineva să promoveze cazul. Vestea s-a răspândit în spaţiul virtual cu o repeziciune incredibilă. De necrezut, sincer. Poate aşa se întâmplă de fiecare dată, dar pentru că eu nu vreau să cunosc detaliile niciodată, nu urmăresc parcursul acestor campanii.


De când am născut, mulţumesc lui Dumnezeu că Nora e sănătoasă şi refuz să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla rău.

De două zile mă abţin să nu plâng. Astăzi, după ce L. a vorbit cu mama Evei despre surpriza pe care i-o pregăteam, ne-a spus că plângea. Logic, cumva, dar refuzasem până la acel moment să mă gândesc la suferința parinţilor, cu atât mai puţin să caut o dovadă palpabilă. N-am mai putut să mă abţin. Lacrimile curgeau şiroaie şi nu mă puteam gândi decât la Nora în locul Evei.

Am întrebat-o pe L. cum au aflat părinţii, ce simptome a avut înainte de a îi face analize. Răspunsul ei m-a bulversat complet şi definitiv. N-avea nimic, era doar palidă. Nu se mai înroșea în obraji când ieșea afară.  Atât?! Atât.*

Cum adică, azi ai un copil sănatos, care mănâncă, se joacă, doar un pic palid, şi mâine ai un copil împănat cu branule şi cu diagnosticul de cancer?? Da.

Ai cum să te fereşti? Nu prea. Familia aceasta a avut noroc. Au aflat la timp. Şi au mai avut noroc cu toată comunitatea virtuală care e dispusă să-i ajute. Pronosticul, conform teoriei, e bun. 

Dar dacă eu nu voi vedea că Nora e mai palidă? Dacă o să mi se pară că e doar răsfăţată când se plânge că-i obosită? Sau dacă nu mănâncă, n-o să cred că e doar mofturoasă? Şi dacă, şi dacă, şi dacă... 
Am o singură speranţă: că ochii ei vor da de gol orice suferinţă. Nu expresia, cât cearcanele. Cum se simte mai rău, răceală sau burtică supărată, Norei îi apar cearcăne, suficient de evidente cât să mă facă să exclam oh, mami, nu arăţi prea bine... Dar dacă n-o să le văd? Dacă o să tărăgănez decizia de a o duce la analize? În parte de teamă, în parte pentru că nu am nici un motiv real, deci de ce să înţep copilul inutil... Oare cum o s-o privesc atunci când o să ştiu că are ceva? Dar cum o să mă privească ea? Oare celulele alea stem or fi bune la ceva? Oare o să am nevoie de bani? Oare o să se ducă la fel vestea? Oare o să-i trimită şi ei cineva o zână?   


Nu. Până aici. Nu vreau să ajung vreodată să am nevoie de bani, atotputernicul internet, reţea socială extinsă la maxim, sau să trimită Ada vreo zână. Refuz să mă gândesc. Punct. Nu mă mai gândesc.


Am plâns în baie şi apoi am sunat-o pe Nora. Mi-a spus că a făcut pişu la oliţă şi că Mariana a luat varză de la Maria în castonul roşu să facă sarmale. Vocea ei cristalină, inocenţa şi bucuria ei m-au făcut să mă simt vinovată pentru gândurile negre ce-mi trecuseră prin cap. Nu ştia nimic din zbaterea mea.

*Între timp am aflat că Eva a avut şi un episod prelungit de febra şi se plângea de oboseală.