Status quo prius

Acum câteva zile m-a tulburat rău postarea Adei, cea despre divorţ. A făcut să sune din asta o chestie ce poate fi abordată managerial. Planificare, organizare, coordonare şi control. Desigur că în prag de divorţ trebuie să existe şi o latură pragmatică a problemei ce nu poate fi deloc ignorată, dar nu e numai atât.

Culmea e că, fix aceste elemente de pragmatism ne împiedică pe noi, femeile, să facem pasul, atunci când luăm această decizie într-un moment dramatic. Întrebări de genul unde mă duc cu copilul după mine, din ce bani trăiesc, cu cine îl las dacă am nevoie... aoleu, dacă mă îmbolnăvesc, încep să ne macine hotărârea care părea de nestrămutat cu un minut în urmă. De multe ori, lipsa unui răspuns imediat la oricare dintre aceste întrebări taie orice elan al unei femei în suferinţă. Că să fim serioşi, în toate cazurile pe care le cunosc, femeia a fost cea care a avut de suferit, fie că a fost înşelată, părăsită, agresată, ignorată, abuzată, etc. 

Mai bine mai suport/ trec (şi) peste asta/ mă fac că uit pentru încă o vreme, decât să rămân în stradă sau să mă duc la mama. Şi ce să fac, las copilul fără tată? Şi cine o să mă mai ia pe mine? Mai bine nu mai fac nimic... 

Unele dintre noi, fie că au mai puţine probleme practice, au o casă, au un job, au un sistem de suport pe care să se poată baza, fie sunt mai calculate sau pur şi simplu mai curajoase, fac pasul. Nu divorţul în sine este greu: în cazul meu, când am depus actele sau când am ieşit din tribunal după pronunţare, n-am simţit nimic. Nimic, nimic. Eram neînsufleţită ca o piatră. Acum procedura este şi mai scurtă, se poate divorţa de azi pe mâine. 

Dar de-abia apoi urmează greul. Pentru ca perioada pe care Ada o numeşte "timp să mă adun" se petrece de regula, în singurătate. Şi cu cât trece timpul, singurătatea creează o nouă rutină pe care cu greu vei mai putea să o schimbi. Da, şi eu mi-am propus, ca Ada, să îmi refac viaţa. Dar e cu mult mai greu decât dacă aş fi fost doar single, nu single mum.

Eu n-am avut ocazia să am o familie de trei. Timpul în care am avut o căsnicie aparent normală după ce s-a născut Nora a fost extrem de scrut, de ordinul săptămânilor. În afară de vise, n-am avut nimic. Nu pot fi acuzată că într-o relaţie cu un bărbat nou, voi încerca să umplu un gol lăsat de fostul meu soţ, pentru că golul acela n-a apucat să fie umplut niciodată. Eu am avut rara ocazie să o iau de la zero cumva. Bucură-te ca Nora e mică, tu eşti tânără, etc  - aşa mi s-a tot spus. Nora nu mai e aşa mică şi nici eu aşa tânără... Timpul trece şi trece în gol.

Şi în tot timpul ăsta pui în balanţă beneficiile şi neajunsurile vieţii pe care o ai acum, singură fiind. Desigur că cele mai multe lucruri se pot face de una singură, fără ajutor, sau că există surori, mame, prietene, prieteni, dar sunt lucruri pe care numai EL le poate face, numai de la el le aştepţi şi accepţi. Un EL inexistent, o fiinţă imaginară, deopotrivă impregnată de răul pe care l-ai trăit şi de visele şi aşteptările neîmplinite încă...

 De exemplu, o banală excursie la cumpărături cu copilul atârnă concomitent cam aşa:

• E bine că nu te mai grăbeşte nimeni să termini cumpărăturile când tu nici n-ai trecut pragul - E rău că trebuie să urci singură baxul de apă plată în căruţ
• E bine că poţi pierde oricâtă vreme studiind cutiile cu cereale - E rău că n-are cine să te ajute să iei o decizie
• E bine că poţi proba orice vrei fără să-ţi bată nimeni nerăbdător la uşa cabinei - E rău că nu poţi întreba cum îţi stă
• E bine că găteşti mai puţin, cumperi mai puţină mâncare, cheltuieşti mai puţin şi nu-ţi mai baţi capul o dată la două zile cu întrebarea ce fac de mâncare - E rău că nu mai există bucuria de a găti pentru cineva (nu, copilul nu se pune). Nu mai există emoţia aceea de dinaintea primei furculiţe de mâncare şi nerăbdarea de a auzi mmm, ce bun e...
• E bine că poţi lăsa copilul în voie pe la rafturi fără să-ţi spună nimeni încrâncenat că e un copil scăpat de sub control pentru că pune chiloţi în coş (!) - E rău că n-ai lângă cine să priveşti înduioşat la micul omuleţ care spune fericit chioloţii mea, mami
• E bine că poţi permite copilului mici răsfăţuri interzise - E rău că nu e nimeni să spună blând doar o pungă de bomboane, Nora, nu cinci
• E bine că te autoeduci să fii cumpătată  - E rău că nu-ţi mai poţi pemite mici nimicuri nefolositoare, dar atât de frumoase, sau în cazul meu, o surubelniţă nouă, că galbenă n-aveam. E rău că nu-ţi mai face nimeni nici o bucurie.
• E bine să ai confirmarea faptului că odrasla nu te scapă din ochi şi nu se depărtează mai mult de trei metri - E rău să n-ai o pereche de ochi în plus
• E bine când vezi familii nervoase şi absente, pe principiul ce bine c-am scăpat - E rău când vezii pe alţii fericiţi pentru că tu n-ai m-ai simţit pacea aceea de mult

Şi ăsta e doar un exemplu... Trăieşti continuu o frământare chinuitoare... În toate situaţiile cântăreşti cum e şi cum ar fi fost dacă... În parc, pe stradă, seara după ce copilul adoarme, când copilul progresează, când face prostii, când ai cu cine, când n-ai cu cine, mereu şi mereu... Nu vreau să dezvolt genul ăsta de raţionament înspre partea afectivă, că e previzibil de trist.

Nu regret că am divorţat. Dar divorţul ESTE sfârşitul lumii, ca să o contrazic pe Ada. Este sfârşitul lumii aşa cum o ştiai şi cum ţi-o imaginai pentru viitor. Apoi intri într-o lume necunoscută, eliberatoare şi în acelaşi timp neprimitoare, căreia trebuie să-i supravieţuieşti cumva. 

De abia atunci e greu.