marți, 1 februarie 2011

Status quo prius


Acum câteva zile m-a tulburat rău postarea Adei, cea despre divorţ. A făcut să sune din asta o chestie ce poate fi abordată managerial. Planificare, organizare, coordonare şi control. Desigur că în prag de divorţ trebuie să existe şi o latură pragmatică a problemei ce nu poate fi deloc ignorată, dar nu e numai atât.


Culmea e că, fix aceste elemente de pragmatism ne împiedică pe noi, femeile, să facem pasul, atunci când luăm această decizie într-un moment dramatic. Întrebări de genul unde mă duc cu copilul după mine, din ce bani trăiesc, cu cine îl las dacă am nevoie... aoleu, dacă mă îmbolnăvesc, încep să ne macine hotărârea care părea de nestrămutat cu un minut în urmă. De multe ori, lipsa unui răspuns imediat la oricare dintre aceste întrebări taie orice elan al unei femei în suferinţă. Că să fim serioşi, în toate cazurile pe care le cunosc, femeia a fost cea care a avut de suferit, fie că a fost înşelată, părăsită, agresată, ignorată, abuzată, etc. 

Mai bine mai suport/ trec (şi) peste asta/ mă fac că uit pentru încă o vreme, decât să rămân în stradă sau să mă duc la mama. Şi ce să fac, las copilul fără tată? Şi cine o să mă mai ia pe mine? Mai bine nu mai fac nimic... 

Unele dintre noi, fie că au mai puţine probleme practice, au o casă, au un job, au un sistem de suport pe care să se poată baza, fie sunt mai calculate sau pur şi simplu mai curajoase, fac pasul. Nu divorţul în sine este greu: în cazul meu, când am depus actele sau când am ieşit din tribunal după pronunţare, n-am simţit nimic. Nimic, nimic. Eram neînsufleţită ca o piatră. Acum procedura este şi mai scurtă, se poate divorţa de azi pe mâine. 

Dar de-abia apoi urmează greul. Pentru ca perioada pe care Ada o numeşte "timp să mă adun" se petrece de regula, în singurătate. Şi cu cât trece timpul, singurătatea creează o nouă rutină pe care cu greu vei mai putea să o schimbi. Da, şi eu mi-am propus, ca Ada, să îmi refac viaţa. Dar e cu mult mai greu decât dacă aş fi fost doar single, nu single mum.

Eu n-am avut ocazia să am o familie de trei. Timpul în care am avut o căsnicie aparent normală după ce s-a născut Nora a fost extrem de scrut, de ordinul săptămânilor. În afară de vise, n-am avut nimic. Nu pot fi acuzată că într-o relaţie cu un bărbat nou, voi încerca să umplu un gol lăsat de fostul meu soţ, pentru că golul acela n-a apucat să fie umplut niciodată. Eu am avut rara ocazie să o iau de la zero cumva. Bucură-te ca Nora e mică, tu eşti tânără, etc  - aşa mi s-a tot spus. Nora nu mai e aşa mică şi nici eu aşa tânără... Timpul trece şi trece în gol.

Şi în tot timpul ăsta pui în balanţă beneficiile şi neajunsurile vieţii pe care o ai acum, singură fiind. Desigur că cele mai multe lucruri se pot face de una singură, fără ajutor, sau că există surori, mame, prietene, prieteni, dar sunt lucruri pe care numai EL le poate face, numai de la el le aştepţi şi accepţi. Un EL inexistent, o fiinţă imaginară, deopotrivă impregnată de răul pe care l-ai trăit şi de visele şi aşteptările neîmplinite încă...

 De exemplu, o banală excursie la cumpărături cu copilul atârnă concomitent cam aşa:
  • E bine că nu te mai grăbeşte nimeni să termini cumpărăturile când tu nici n-ai trecut pragul - E rău că trebuie să urci singură baxul de apă plată în căruţ
  • E bine că poţi pierde oricâtă vreme studiind cutiile cu cereale - E rău că n-are cine să te ajute să iei o decizie
  • E bine că poţi proba orice vrei fără să-ţi bată nimeni nerăbdător la uşa cabinei - E rău că nu poţi întreba cum îţi stă
  • E bine că găteşti mai puţin, cumperi mai puţină mâncare, cheltuieşti mai puţin şi nu-ţi mai baţi capul o dată la două zile cu întrebarea ce fac de mâncare - E rău că nu mai există bucuria de a găti pentru cineva (nu, copilul nu se pune). Nu mai există emoţia aceea de dinaintea primei furculiţe de mâncare şi nerăbdarea de a auzi mmm, ce bun e...
  • E bine că poţi lăsa copilul în voie pe la rafturi fără să-ţi spună nimeni încrâncenat că e un copil scăpat de sub control pentru că pune chiloţi în coş (!) - E rău că n-ai lângă cine să priveşti înduioşat la micul omuleţ care spune fericit chioloţii mea, mami
  • E bine că poţi permite copilului mici răsfăţuri interzise - E rău că nu e nimeni să spună blând doar o pungă de bomboane, Nora, nu cinci
  • E bine că te autoeduci să fii cumpătată  - E rău că nu-ţi mai poţi pemite mici nimicuri nefolositoare, dar atât de frumoase, sau în cazul meu, o surubelniţă nouă, că galbenă n-aveam. E rău că nu-ţi mai face nimeni nici o bucurie.
  • E bine să ai confirmarea faptului că odrasla nu te scapă din ochi şi nu se depărtează mai mult de trei metri - E rău să n-ai o pereche de ochi în plus
  • E bine când vezi familii nervoase şi absente, pe principiul ce bine c-am scăpat - E rău când vezii pe alţii fericiţi pentru că tu n-ai m-ai simţit pacea aceea de mult
Şi ăsta e doar un exemplu... Trăieşti continuu o frământare chinuitoare... În toate situaţiile cântăreşti cum e şi cum ar fi fost dacă... În parc, pe stradă, seara după ce copilul adoarme, când copilul progresează, când face prostii, când ai cu cine, când n-ai cu cine, mereu şi mereu... Nu vreau să dezvolt genul ăsta de raţionament înspre partea afectivă, că e previzibil de trist.

Nu regret că am divorţat. Dar divorţul ESTE sfârşitul lumii, ca să o contrazic pe Ada. Este sfârşitul lumii aşa cum o ştiai şi cum ţi-o imaginai pentru viitor. Apoi intri într-o lume necunoscută, eliberatoare şi în acelaşi timp neprimitoare, căreia trebuie să-i supravieţuieşti cumva. 

De abia atunci e greu.

11 comentarii:

  1. Asa e; divortul e sfarsitul lumii. Sau cel putin sfarsitul unei lumi.
    Dupa divort, indiferent de motiv, de varsta ori de relatiile in care ramai (sau nu) cu fostul, indiferent de faptul ca ai sau nu copil, tu insati incetezi sa mai fii aceeasi. E sfarsitul lumii pentru ca, odata cu sentinta, moare fiinta care ai fost. E drept ca te poti consola ca devii o alta, mai inteleptita etc etc. Oare?
    Chiar daca iti "refaci" viata, nimic niciodata nu mai e la fel. In ciuda eforturilor de a-ti "reinvirgina" mentalul, nu mai poti fi cea care ai fost candva.
    E greu, e cel mai greu hop pe care l-am avut de trecut si eu acum cativa ani. Iti revii, nu zic nu, dar niciodata total.
    Bafta oricum!Trebuie sa ne incapatanam sa credem ca ceea ce nu ne ucide ne face mai puternice!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai scris exact ce simt si eu.
    Cum am scris si dincolo, dupa atata timp, cateodata, in noptile tarzii cand ma trezesc macinata de griji si ganduri si nu pot readormi :(, imi imaginez ca-mi deschid ochii si e totul ca acu` 3 ani.
    Si apoi imi spun ca e o porcarie si ar trebui sa-mi fie pe putin rusine. Dar daca asta simt :(
    Am bifat si relatia de tranzitie. BIG mistake. Nu e pt mine, nu eram/sunt pregatita pt asa ceva.
    Eu stau bine in banca mea si-mi ling ranile.
    Cica asta e si mai grav. Eu inca nu simt ca e grav. Simt ca am amortit acolo demult.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cam asa. Amorteala. Leguma pe dinauntru. Pe afara mergem la job, ridem cu copilul, facem toate lucrurile cuminte, cu responsabilitate si chiar cu un zambet, uneori. Dar daca ciocani putin, suna a gol.

    Sigur ca suntem mai puternice ca am supravietuit, acum stim si putem sa facem o multime de lucruri noi, ne-am dezvoltat ca persoane, etc. Dar e bla bla.

    Nu dupa fostul meu sot pling, ci dupa fosta mea viata. Aia in pace, cu viitor asternut in fata. Acum doar bifez zilele catre nicaieri.

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, viata aia care era asa bine definita, aliniata, gandita, planuita. Cu de toate.
    Acum parca merg cu trenu` :D Poate sa apara mereu cate ceva.
    Azi mi-a aparut o pneumonie :-))) Ma mai gandesc cum era daca chiar ma imbolnaveam.
    Doamne fereste, sanatoase sa fim toate !

    Si simt in fiecare minut acel "trebuie". Trebuie sa fiu tare, sa fiu mama, sa fiu tata, sa fiu vesela, sa fiu intelegatoare. Trebuie-trebuie-trebuie.

    RăspundețiȘtergere
  5. :D inca ceva si fug ca uite iti stric de tot subiectul cu ale mele.
    Cand am incheiat anul si am baut sampania de capsuni cu Giulia si catelusa :-) am simtit de parca am incheiat un razboi de gherila, o usurare, o bucurie tampeasca si m-am bucurat ca suntem vii si acasa :-)

    RăspundețiȘtergere
  6. Stai linistita, nu strici nimic... Ma bucur pentru sentimentul pe care l-ai avut de revelion. Din pacate, nu stiu povestea ta, ca sa imi dau seama de unde usurarea...
    La mine, nefiind atat de dramatic, n-am vaut parte de un sentiment insufletitor ca sunt santoaosa, vie si acasa. Doar macinare lenta...

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu știu din proprie experiență cum e să fii singură cu un copil mic, dar mama mea a rămas văduvă când eu aveam o lună. După aproape doi ani a reapărut în viața ei un fost coleg de școală, care încă o iubea, și cu care s-a recăsătorit mai mult de gura părinților ”ia-l că te iubește și copilul are nevoie de tată” (deși mai avea o alternativă - ca să zic așa, un alt bărbat care mă vedea pe mine crescută de bunici și vizitată cât mai rar...). Cunosc aceste detalii fiindcă a avut grijă să-mi reproșeze de fiecare dată când se certa cu tata că s-a măritat cu el pentru mine, să am eu tată. Și am avut cel mai bun tată din lume - noroc de el, că dacă aș fi fost singură cu ea probabil ar fi trebuit să fug de acasă. A stat cu el până în ultima clipă - tata a murit acum 7 ani și de atunci nu mai are cine să ne medieze conflictele. Nu am fost niciodată apropiate, ne tolerăm fiindcă avem nevoie una de cealaltă - eu mă bucur că am cu cine să mai las copilul, ea se bucură că nu e complet singură. Din când în când ne mai certăm (e impropriu spus, fiindcă eu nu știu niciodată de la ce-i sare muștarul - uneori e o vorbă prost înșeleasă, alteori îmi reproșează atitudinea, deși eu sunt doar obosită - culmea e că în clipele alea simt că mă comport exact cum făcea ea când venea de la serviciu și mă urăsc pentru asta) și luăm pauze de câteva zile dar din cauza copilului nu avem încotro și ne revenim la așa zisa normalitate. Cu toate astea pot spune că am avut o copilărie fericită (și datorită ei fiindcă îi place mult să călătorească și am avut vacanțe minunate), o adolescență mizerabilă (dar cine nu se poate lăuda cu așa ceva? :P) și o tinerețe tumultoasă fiindcă la 18 ani mi-am ales facultatea după principiul ”mă înscriu unde știu sigur că intru fiindcă vreau să plec de acasă”.
    Nu am vrut să scriu atât de mult dar trebuia să te fac să înțelegi de unde am tras eu următoarea concluzie: Dumnezeu e mare și dacă în mărinimia Lui va considera că fiica ta are nevoie de un tată atunci îi va găsi unul, cu sau fără voia ta. Ceea ce va urma după asta nu mai depinde însă de El, ci de tine.
    Cât privește excursia la cumpărături, părerea mea e că ai nevoie de o prietenă nu de un bărbat :)

    RăspundețiȘtergere
  8. draga mea imi pare rau ca inca te mai doare.baiatul meu e un pic mai mare ca nora, am divortat in acelasi an cu tine si am cred aceeasi varsta si sunt tot capricorn.tu spui lucrurilor pe nume intr-adevar dar iti va fi mai bine daca te vei opri sa mai gandesti atat de lucid situatia asta.nu te mai gandi cum ar fi fost daca.Te inteleg perfect si nu e de blamat, si eu aveam starea asta, daca eram un magazine singura sau cu copilul mi se parea ca tre sa fie si un el, mi se face dor sa gatesc pt un el, sa ma sfatuiesc cu un el, dar imi dau seama ca fericirea e numai in capul nostru si tindem sa ne imaginam viata in 3 mult mai frumoasa decat este in realitate.in realitate nu eram mai fericita ca eram cu el la sueprmarket si nici ca mergeam toti trei in parc, pt ca relatia era in sine toxica..nu mergea bine.adica ce-am avut si ce-am pierdut?noi mamele singure nu am avut de fapt nimic, nu avem dupa ce plange acum.hai capu sus...o sa iasa si soarele pe strada ta.fata asta de vorbeste mai sus ca daca va fi sa ai nevoei de barbat tu sau copilul de tata ..o sa apara cineva potrivit...probabil spune adevarul ;) nici eu nu am partener si mi-e dor sa am..but still...it is not the end of the world ;)
    te pup

    RăspundețiȘtergere
  9. Mi-am luat ragazul de a-ti citi postarile mai vechi si m-a lasat masca povestea ta. Daca ai reusit sa treci prin toate cate le povestesti si esti acum o persoana normala (ceea ce sigur esti dupa cat de lucid scrii), chapeau bas!
    Mi-e rusine sa ma mai plang ca mi-e greu sa ma descurc singura cu fii-mea in varsta de un an pana seara cand ajunge taica-su acasa; si mi-e si mai jena sa ma gandesc cum m-am imbolnavit sufleteste si am zacut ca o leguma dupa divortul de marea dragoste, acum vreo 6 ani. Nici nu-mi pot imagina cum ar fi fost si cu bebe, si cu trauma emotionala recenta cauzata de despartire...
    Mi-a fost de mare ajutor sa-ti citesc peripetiile si m-am canvins ca, daca vrem, putem sa ne descurcam in orice situatie. Bravo! Sa-ti traiasca Nora si sa fie sanatoasa si norocoasa! E sagetatoare ca mine, asa ca stiu ce ambitioasa poate fi (incapatanata chiar), deci nu ai nicio sansa sa te plictisesti!
    Iti multumesc pentru sansa unei lecturi pline de invataminte si...cine stie...poate ne-om si cunoaste candva!
    Numai bine!
    Cu drag,
    Anonima de la primul comment.

    RăspundețiȘtergere
  10. De acord, intru totul
    zic eu ca sunt bine,acum cand copilul face 5 ani, iar de la divort au trecut 3 ani si mai bine...

    dar nimic nu mai e la fel; si incapatanarea mea in noptile nedormite e precum a lui Goe"eu vreau sa fie...", desi n-a fost perfect...

    Vreau siguranta, planurile, "asezarea" lucrurilor de mai inainte....dar...

    ganduri bune !

    RăspundețiȘtergere
  11. Alexandra, te citeam in urma cu vreo 2 ani, pe atunci eram in familie completa, intre timp am urmat drumul tau, fara sa ma gadesc vreodata ca m-as putea desparti. Fiecare crede ca la el e cel mai dureros, si e, ca e a lui. Eu vreau sa cred ca sunt la finalul etapei "get over him", dar momente in care simt si ma regasesc in ceea ce ai spus tu exista. Noi am avut o revelatie asa, trasnet, in care am vazut amandoi ca de fapt suntem din filme diferite, ca bucata mea de puzzle nu se potriveste cu a lui, si desi noi am tot crezut ca suntem super impreuna, a fost de fapt mereu un loc care nu umplea niciodata paharul... tocmai ca unul era strut si celalalt camila. Am crezut ca dragostea le rezolva pe toate, dar asa e de filme, nu de realitate. Ma gandesc uneori ce raspunsuri o sa ii dau copilei cand o sa ma intrebe de ce tata a ramas acolo si noi am venit aici. Dar, pentru ca sunt intr-o faza de optimism, hai sa il descarc si in casa ta!

    Practic sunt varza: single mom, no money, no job no.. nada (no man, of couse). Dar eu nu vad ce vad toti cei din jurul meu. Eu ma vad altfel, nu acum, cand o fi sa fie. Eu ma vad si o mama faina, si o sotie la fel, de data asta langa puzzle-ul meu, acasa la mine, in barlogul unde nu ca o sa lipseasca dragostea (pe care am avut-o si prima data), dar o sa fie dragostea corecta, aia care o sa aduca paharul pana sus, fara sa lase loc ca se putea si mai mult.
    De fapt imi dau seama ca nu o scriu din optimism, o scriu din convingere. Nu din speranta, ci din credinta.
    Ca sa nu navalesc prea mult, voiam sa iti transmit o imbratisare si incredere. God knows better. all the time!

    RăspundețiȘtergere