Zână? Nu, mulţumesc...

Astăzi am pus umărul la o faptă bună. Nu pot să-mi asum nici un credit, ideea n-a fost a mea, rezolvarea n-a fost a mea, eu doar am înlesnit comunicarea între părţi, să zic aşa. Dar contextul este zguduitor. 

Eu nu sunt genul care să vrea să se lase impresionată de cazurile umanitare. În sensul că nu mă hrănesc cu suferinţa oamenilor. N-am cunoscut pe nimeni care să treacă prin aşa ceva, nici dintre cei apropiaţi, nici măcar cunoştinţa unei cunoştine. La campaniile umanitare la care am donat până acum, de regulă pentru copii, am citit transversal informaţiile, şi atunci când am avut de unde, am dat un bănuţ. Nu am vrut să văd filmuleţe, reportaje TV, acte medicale, fotografii sau să citesc cu sufletul la gură ultimele noutăţi. Poate, de fapt sigur, face parte dintr-un sistem de auto-protecţie. Să nu trăiesc ce-am trăit azi.

Vorbeşte Nora

De mult îmi doresc să scriu despre dezvoltarea limbajului la Nora. Dar lucrurile se petrec atât de rapid, încât am ajuns sa fac exerciţii de memorie să ţin minte tot ce spune sau cum a spus la un moment dat.

Nora a început să vorbească târziu, avea aproape doi ani. Lucru destul de îngrijorător pentru mine, şi nu neapărat pentru ca nu verbaliza, dar nici nu repeta nimic din ce-i spuneam. Se uita la buzele mele, la felul în care pronunţ, dar din guriţa ei nu ieşea nici un sunet. Avea un vocabular destul de limitat, spunea numai cuvinte uzuale, şi acelea în cea mai simplă formă: mama, papa, apa, brum la maşină sau avion, am pentru ham, miau, buni, etc. Cel mai mare beneficiu al vorbirii este dispariţia frustării. Chiar dacă nu înţeleg din prima, repetă cu calm până mă prind ce vrea. E mare lucru. Până să verbalizeze, era cu mult mai agitată şi mai nervoasă pentru că sunetele ei n-avea nici cap nici coadă şi nu înţelegeam nimic.

Unităţi de măsură

Timpul se măsoară în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani. Aşa zice la carte. Eu cred că timpul se măsoară în unităţi speciale, personalizate pentru fiecare dintre noi, la un moment dat în viaţă. Şi aşa cum o lume întreagă a convenit asupra măsurătorii standard şi are nevoie de ea, aşa şi eu am nevoie de propriile mele măsurători. Unitatea de măsură se schimbă mereu, evoluează, dar este unică într-o anumită perioadă, nu are subunităţi. 

De exemplu, când eram copil la şcoală, timpul se măsura din 5 în 5 zile. De luni până vineri. În vacanţe, cum era cea de vară, fiecare zi era importantă şi timpul se măsura în perioade mai mari - cât stăm la bunici, cât stăm la mare, câte săptămâni mergem la bazin.

Apaţi ani, mami!

Aşa mi-a spus Nora când am ajuns acasă de ziua mea. Era proaspăt trezită din somn, ciufulită, călduţă de somn, nerăbdătoare să de examenul pentru care o pregătise Mariana toată ziua. 

Uşor împleticită, mi-a oferit freziile cumpărate de aceeaşi Mariana, şi-a spus dintr-o suflare Apaţiani, mami!

M-a strâns de după gât cu mânuţele ei mici, m-a pupat ud pe obraz, şi apoi mi-a spus, extrem de firesc, Bec, mami. 

Şi eu te iubesc, Nora.