Avem un dinte!!!!!
Uraaa, primul dinţişor al Norei. A răsărit azi, pe nesimţite şi nevăzute. E ca un ferăstrău mic de tot. Alb şi tăios.
Mai demult, când nu aveam copil, mi se părea împotriva naturii să dai copilului mâncare solidă înainte de a avea cu ce să o mestece sau mărunţească. Între timp am mai crescut, am mai învăţat, dar cumva, principiul ăsta mi-a rămas întipărit pe retină.
Trebuie să ma apuc serios de diversificat. Acum nu mai am nici o scuză.
duminică, 28 iunie 2009
Mi-e dor de Nora mică
Mi-e tare dor de Nora mică. Mică, mică şi urlătoare şi brunetă şi fălcoasă şi mică de tot... Mi-e atât de dor.... Nu pentru că acum nu-mi place, Doamne fereşte, doar că na, mi-e şi mie dor. Acum e mare, stă în fund, plânge rar, e blondă şi doar bucălată.
Îmi pare extrem de rău că n-am ţinut un jurnal al sarcinii, că aveam ce povesti. O să încerc, până nu uit, să rememorez ce-a fost frumos.
Iată ce scriam pe DC, la începutul lui ianuarie:
Nora este visul implinit, copilul asteptat, mangaierea suferintei, raspunsul la intrebari si rugaciuni, dovada ca exista minuni si ca nu degeaba cred eu ca toate lucrurile se intimpla cu un scop...
Nora este fetita mea. S-a nascut pe 8 decembrie, la 39 de saptamani si 4 zile, a avut 3560 g si 52 de cm, cu apgar 9.
Nori a fot conceputa pe 23 martie, intr-o duminica dupamasa; pe 6 aprilie am visat ca pierd o sarcina – m-am trezit buimaca, speriata ca s-ar putea sa fiu insarcinata, pentru ca eu nu visez orori din astea decit in sarcina. Hai sa fac un test – da’ n-am, lasa ca am de ovulatie – bune si alea la o adica, conform teoriei. Il fac, iese pozitiv. Neeee, nu au cum sa functioneze astea de ovulatie la fel ca cele de sarcina. Cercetez internetul, caut poze cu teste, mai citesc o data teoria, nu-mi vine sa cred... Ma duc sa cumpar un test de sarcina adevarat. Se facuse doua deja, eu eram singura acasa – fac testul – o barza obisnuita, ca-s sfinte. Rasare si o a doua liniuta mica, roz, pala... Ma duc triumfatoare la sormea – ia zi, se vede? Da, se vede. Si m-a pocnit un plins... si nu plingeam de fericire... toata tensiunea, toata suferinta sarcinilor trecute, toata teama, toata disperarea si toata desnadejdea se adunasera atunci in acel moment, asa, fulminant, ca un vulcan ce statuse sa erupa si a erupt atunci.
Incet, incet, m-am obisnuit cu ideea si cu resemnare si extrem de rezervata, am pornit in sarcina... Bucurie... mai putin... Am avut ceva emotii la inceput, ca la eco de 6 sapt nu i-am auzit inimioara si am crezut ca de data asta macar sufar mai putin, fiind asa la inceput... Dar la ecografia urmatoare batea tica tic si pentru prima data mi-a incoltit gindul ca-i fetita (avea 122 bpm, fata de 144/150 cit au avut baietii).
La 7 saptamani fix m-au lovit greturile si mirosurile si toate acele lucruri care nu m-au lasat o clipa sa uit ca sunt insarcinata. Desi tare as fi vrut sa ma culc atunci si sa ma trezesc in decembrie, cu bebe sau fara, cum mi-o fi norocul de data asta, numa’ sa nu mai sufar... Din nefericire, nu se poate chestia asta cu dormitu’ si a trebuit sa ma intaresc si sa iau fiecare zi asa cum e... In schimb sotul meu a reusit performata de a ignora sarcina mea
... foarte trist pentru mine, dar n-am avut ce face... La prima pierdere a fost capiu si nu si-a dat seama prea bine ce se intimpla; la a doua, insa, a suferit cumplit, poate si pentru ca a fost linga mine mai mult si ca am fost si eu in pericol putin... ma rog, nu stiu exact ce l-a indurerat mai tare, cert e ca acum a inchis robinetu cu sentimente de tatic pina n-o sti sigur ce si cum.
Am decis sa nu spunem de sarcina decit celor foarte apropiati, parintilor si eu colegelor de birou, sa stie ce-i cu mine. Strigasem lupul de doua ori deja si mai sufereau si cei din jur pe linga noi... Am zis ca macar pe ei sa-i scutim... Nici aici pe forum n-am spus, ca prea am amagit...
Saptamanile treceau, raul a fost cu mult mai intens decit la sarcinile anterioare... nu mincam mai nimic si asteptam sa curga zilele si saptamanile si sa trec de 18 saptamani, un mare prag psihologic pentru mine. Dar inainte de saptamina 18 e saptamina 14 in care am fost la morfologie – si supriza... bebe e fetita. Iosup a intrebat in mod necaracteristic „ce nume ii dati”, fara a preciza sexul, iar eu i-am spus ca nu stiu, dar ca listele cu nume de fetite sunt neatinse... „Puteti sa le incepeti acum”... Pe mine aproape m-a busit plinsul si pentru prima data parca a licarit ceva si in okii tatalui...
Nu mi-am dorit niciodata fetita, pentru ca fetele pling, sufera si le doare. Nu mi-am dorit fetita ca s-o imbrac frumos si sa-i fac codite, mi-am dorit baiat sa fie puternic si luptator. Nu mi-am dorit fetita ca sa se chinuie ca mine cind va dori sa devina mama, iar eu, ca mama, sa pling alaturi de ea si sa n-am cum s-o ajut si sa-i alin suferinta... Acu’, asta e, n-are putza, va trebui sa ma obisnuiesc cu ideea.
A doua zi dupa morfo, m-am prezentat la spital, sa-mi faca Tutu cerclaj, care era oricum in plan, dar ceva mai tarziu; colul meu insa n-a tinut cont de programare si avea doar 2 cm. Doua fire sanatoase, nu doar unul cum se practica si cum am avut si eu la sarcina trecuta.
Apropo de tratament, Tutu a zis asa: „pentru ca nu stim ce ai de pierzi sarcinile, tratam preventiv tot ce-ai putea avea”: Pregnyl la 4 zile pina in sapt 12, Magne B6, 4/zi (eu am luat magneziu 400 mg/zi, fara B6), acid folic, aspenter 1/zi, cerclaj la 16 sapt si ovule cu betadina zilnic. Nospa si Scobutil la liber. E, bulinele le-am inghitit, injectiile le-am facut, dar cu ovulele nu m-am inteles deloc. Scopul lor era de a tine zona cit mai sterila. N-am putut – am facut candidoza dupa primele 3 ovule si am renuntat.
Incet, incet, a trecut timpul, ne-am apropiat si am trecut de cele 18 saptamani cu ghinion, deja sperantele si increderea ca totul va fi bine ajunsesera la cote nesperate... De pe la 20 de saptamani am inceput sa ma comport asa cum mi-am dorit intotdeauna – ca o gravida normala. Sa merg la servici, sa ma plimb, sa ma duc la cumparaturi, sa fac tot ce-mi trece prin cap. Si asa am si facut. Pot spune ca am avut o jumatate de sarcina asa cum ar trebui sa fie. Teama era inca, si ma scapa de sub control... De la 34 de saptamani nu m-am mai dus la birou pentru ca nu mai puteam sta in fund de durere de spate... Evitam sa ies in oras de teama ca voi prinde vreun blocaj in trafic si o sa stau in fund zeci de minute; imi venea sa pling numai la gindul ca trebuie sa plec undeva cu masina... Dar a trecut si asta...
Mai rau am stat cu psihicul... mai mult singura, cu spaimele si hormonii mei am fost mai mult plinsa si suparata in ultima luna... Poate si faptul ca dupa 8 ani de munca continua, brusc stateam acasa si nu faceam nimic... Poate si faptul ca imi doream sa-l am aproape pe barbat si el nu era niciodata... si cind era, era mai mult absent... Noptile nu dormeam, reuseam sa adorm de abia pe la 4 dimineata... Mi-am facut curaj de o mie de ori si de tot atitea m-am descurajat in a ma inscrie la odiseea de noiembrie decembrie... Poate m-as fi simtit mai bine, m-ar fi incurajat fetele... Am fost gaina, ce sa mai...
La 38 de saptamani, am ramas fara ginecolog si fara maternitate. Pentru 4 zile, ce-i drept... dar suficiente cit sa-mi provoace stres. In ziua in care s-a deschis maternitatea si mi-a venit si dr din tari straine, am plecat de-acasa la 10 dimineata si m-am intors la 4 dupamasa
.
Termen aveam pe 11 decembrie, si pe masura ce se apropia, incepea sa-mi fie frica – nu de durere (ca stiam cum e) ci de faptul ca s-ar putea intimpla vreo nenorocire fix la sfarsit... Firele de cerclaj nu erau scoase si mi-era teama sa nu se porneasca un travliu violent si sa se rupa colul... ce sa mai, tot soiu de temeri... Cam toata saptamina 39 pierdusem din dop, dar asa, finut, nu cazute tot dopu’ o data, cum ziceau fetele... Duminica seara ma apuca contractiile. Pe www.contractionmaster.com le cronometrez – la 5 minute, durau un minut jumate. Hait! Te pomenesti ca nasc. Lasa ca fac io o baie, iau un nospa si mai vedem. Fac baia, nu ma spal pe cap
, fac unghiile, contractiile la locul lor. Mai slabe, dar acolo. Adorm in sufragerie pe canapea, barbatul pe fotolii, stind in stand by.
Pe la 1 jumate ma trezesc cu dureri maricele si-i zic barbatului: hai in dormitor ca am intepenit aici, uite, ma dor si salele. Pina ajung io in dormitor, ramin fara aer pe hol de durere. Las’ ca trece. Ne bagam in pat, ma mai uit la ceas... sint la 3 minute acum. Io zic sa mergem la spital sa vedem ce e, si daca e, ne intoarcem acasa sa dormim. Da’ nu plec nicaieri pina nu ma spal pe cap. Barbatu zice ca-s nebuna, da’ io tot ma spal... M-am spalat si coafat cu contractii la 3 minute, rugindu-ma sa nu fie mai dese. M-am imbracat cu camasa de noapte si cu blugi, sa economisim timp la spital. Buuun. Cu ce mergem? Cu taxiul sau cu masina? (numai eu am permis) Daca mergem cu taxiul, asta s-ar putea sa nu ma ia, sa nu mi se rupa apa la el in masina, plus ca mai aveam de facut o escala sa luam apa si niste sendvisuri. Lasa ca mergem cu masina, si daca nu pot sa conduc de contractii, trag pe drepata, bag avariile, vad io... la 2 jumate plecam. Dureau contractiile ca la balamuc, dar am putut conduce. La spital am gasit super loc de parcare, eram fericita. Ma internez, ma schimb, ma duce la control.
Cind am vazut-o pe Mariana, moasa, mi-a venit sa pling de fericire. Sa-i dea Dumnezeu sanatate. Il cheama pe doctoras – un rezident ametit de-al lui Tutunaru, ma controleaza ala de mi-au sarit okii. Hmm, io nu simt colu, zice. Ba tre’ sa-l simti, ca-i legat! Hai sa scoatem firu... Firele!!!! Ca-s doo! Degeaba recitasem io poezia de cum am intrat pe usa, doctorasu dormea pe el si era vadit deranjat ca i-am stricat somnu. Scoate firele, ma pune la monitor, Mariana zice: la ce contactii ai, tu nasti pina maine dimineata. Doctorasu’ nu si nu – el avea de dormit, clar? Zice peste umar moasei – sa nu-i faci nimic si pleaca promitand ca se intoarce pe la 5 – era 4.
Ies pe hol la barbat si stam de vorba, ma mai plimb, ma doare de capiez, dar decit sa stau infipta in pat singura cuc, mai bine stau cu omu pe hol, in picioare... Ma lasa Mariana vreo juma de ora pe hol si zice – hai sa vedem ce faci. Celule stem aveti? Avem, da’ acasa! Trimit barbatu sa ia cutia, ca nasc si n-o avem... La control aveam dilatatie 5. Auuuuu – epidurala, anestezia, anestezista, stai sa rupem membranele, stai sa facem clisma. Le facem pe toate pe indelete, nu s-a panicat absolut deloc. Vine anestezista, punem epidurala, ma uitam singura pe monitor sa vad cind vin contractiile. Ma mai controleaza o data, aveam deja dilatatie 7. Hai sa chemam sotul, sa stea putin, ca n-o sa te mai vada pina dupa ce nasti. Vine, stam putin, face poze, hai pa ca nasc. Era 5 jumate si doctorasu nu se trezise si rideam ca ma gaseste gata de nascare, el care credea ca nasc undeva pe la prinz. Bine, da’ pe Tutunaru nu-l suna nimeni? Ca io nu l-am sunat sa nu-l trezesc din somn... mariana zice – il sun io cind trebuie... Mai stam putin, vine si rezidentu cu okii carpiti de somn si ma intreaba – te-a indopat cu pastile si cu injectii, nu? (mariana adica) Lui tot nu-i venea sa creada ce repede ma dilatasem. Imi venea sa-i cirpesc una sa vada stele verzi.
Ma mai controleaza Mariana o data si zice – gata, e completa si fata ta tocmai a facut rotatia interna. M-am emtotionat tare cind a zis asa... nu stiu de ce... Hai sa te invat sa impingi. Barbia in piept si te scremi din fund nu din git. Imping asa de trei ori si zice – nu mai impinge ca iese, uite, daca pui mina ii simti parul. Da????? Il suna pe Tutunaru, care rasare in urmatoarele 5 minute, nu exagerez... Zici ca dormea pe’acolo prin vreun salon... Si zice hai pe masa. Io aveam senzatia ca iese copilul pina la masa, ce sa mai si merg... Epidurala se cam dusese si ma durea de-mi sareau okii. Acum asaza-te. Cum sa ma asez???? Ca-i rup gatul copilului!!! Nu se rupe! Ba i-l rup! Si m-am asezat asa cumva, din lateral, sa nu rup gatu la cupil
Venisera alea de la neonato, dadusera drumu la aspirator, la oxigen si era zgomot, Tutu imi zicea ceva, Mariana la fel, iar io n-auzeam nimic... Le-am spus sa nu vorbeasca cu mine ca io n-aud si ca oricum ma doare si nu pot sa ma concentrez la ce-mi zic. Am simtit doua intepaturi si pe urma o bulbuceala mare si gata, vazut fund de Nora. Ce sa imping, ce sa ma screm cum invatasem, a iesit singura mititica. Din momentul acela nu am mai stat decit cu okii pe ea. Era vinetie si au aspirat-o vreo 2-3 minute, ca avea gitul/ nasul plin de lichid. Pentru ca era foarte jos cind mi-a rupt membranele, a facut cu capul un fel de dop si nu a curs tot lichidul; intr-un fel a fost bine, ca a ajutat-o la nastere dar i-a intrat si in gat. De tipat a tipat imediat, dar cam galgait, asa. Mi-a dat-o s-o pup, era rosie si bucalata, Tutu m-a batut pe obraz in stilu-i caracteristic si a plecat. Anestezista mi-a mai facut o doza in epidurala, dar de durerea coaserii epiziotomiei nu m-a scutit nimeni. M-a cusut vreo 50 de minute – si col si pereti si epizitomie... M-a mutat la postpartum, a venit si barbatu putin, mi-a aratat poze cu Nori, era asa frumoasa...
In maternitate n-am stat decit 2 zile, am nascut luni dimineata si miercuri la prinz plecam. Cu laptele stam bine, inca ne acomodam una cu cealalta... Ma uit la ea si nu-mi vine sa cred ca ... e... ca e ea si ca e a mea... Mi-am dorit atit de mult un copil incit uitasem ce-mi doresc de fapt. Mi-am tot fixat tinte pe termen scurt si am renuntat demult sa imi mai imaginez cum e sa-ti tii copilul in brate si sa te umpli de bucurie si de recunostinta...
Da, asta era atunci... Între timp am aflat de ce sentimentele de tătic nu existau, de ce am plâns şi suferit atât toata sarcina... Am conştientizat că nu i-a licărit niciodată nimic în ochi...
Dar mie tot mi-e dor de Nora mică. Într-un fel, aş vrea să mai am un copil. Lăsând la o parte faptul ca acest lucru este imposibil deocamdată din mai multe motive, cred că m-aş simţi extrem de vinovată şi trădătoare faţă de Nora. N-aş putea s-o privez de toată dragostea mea... Nu pot să-i fac asta... Mi-e atât de dor de Nora mică...
Îmi pare extrem de rău că n-am ţinut un jurnal al sarcinii, că aveam ce povesti. O să încerc, până nu uit, să rememorez ce-a fost frumos.
Iată ce scriam pe DC, la începutul lui ianuarie:
Nora este visul implinit, copilul asteptat, mangaierea suferintei, raspunsul la intrebari si rugaciuni, dovada ca exista minuni si ca nu degeaba cred eu ca toate lucrurile se intimpla cu un scop...
Nora este fetita mea. S-a nascut pe 8 decembrie, la 39 de saptamani si 4 zile, a avut 3560 g si 52 de cm, cu apgar 9.
Nori a fot conceputa pe 23 martie, intr-o duminica dupamasa; pe 6 aprilie am visat ca pierd o sarcina – m-am trezit buimaca, speriata ca s-ar putea sa fiu insarcinata, pentru ca eu nu visez orori din astea decit in sarcina. Hai sa fac un test – da’ n-am, lasa ca am de ovulatie – bune si alea la o adica, conform teoriei. Il fac, iese pozitiv. Neeee, nu au cum sa functioneze astea de ovulatie la fel ca cele de sarcina. Cercetez internetul, caut poze cu teste, mai citesc o data teoria, nu-mi vine sa cred... Ma duc sa cumpar un test de sarcina adevarat. Se facuse doua deja, eu eram singura acasa – fac testul – o barza obisnuita, ca-s sfinte. Rasare si o a doua liniuta mica, roz, pala... Ma duc triumfatoare la sormea – ia zi, se vede? Da, se vede. Si m-a pocnit un plins... si nu plingeam de fericire... toata tensiunea, toata suferinta sarcinilor trecute, toata teama, toata disperarea si toata desnadejdea se adunasera atunci in acel moment, asa, fulminant, ca un vulcan ce statuse sa erupa si a erupt atunci.
Incet, incet, m-am obisnuit cu ideea si cu resemnare si extrem de rezervata, am pornit in sarcina... Bucurie... mai putin... Am avut ceva emotii la inceput, ca la eco de 6 sapt nu i-am auzit inimioara si am crezut ca de data asta macar sufar mai putin, fiind asa la inceput... Dar la ecografia urmatoare batea tica tic si pentru prima data mi-a incoltit gindul ca-i fetita (avea 122 bpm, fata de 144/150 cit au avut baietii).
La 7 saptamani fix m-au lovit greturile si mirosurile si toate acele lucruri care nu m-au lasat o clipa sa uit ca sunt insarcinata. Desi tare as fi vrut sa ma culc atunci si sa ma trezesc in decembrie, cu bebe sau fara, cum mi-o fi norocul de data asta, numa’ sa nu mai sufar... Din nefericire, nu se poate chestia asta cu dormitu’ si a trebuit sa ma intaresc si sa iau fiecare zi asa cum e... In schimb sotul meu a reusit performata de a ignora sarcina mea
... foarte trist pentru mine, dar n-am avut ce face... La prima pierdere a fost capiu si nu si-a dat seama prea bine ce se intimpla; la a doua, insa, a suferit cumplit, poate si pentru ca a fost linga mine mai mult si ca am fost si eu in pericol putin... ma rog, nu stiu exact ce l-a indurerat mai tare, cert e ca acum a inchis robinetu cu sentimente de tatic pina n-o sti sigur ce si cum. Am decis sa nu spunem de sarcina decit celor foarte apropiati, parintilor si eu colegelor de birou, sa stie ce-i cu mine. Strigasem lupul de doua ori deja si mai sufereau si cei din jur pe linga noi... Am zis ca macar pe ei sa-i scutim... Nici aici pe forum n-am spus, ca prea am amagit...
Saptamanile treceau, raul a fost cu mult mai intens decit la sarcinile anterioare... nu mincam mai nimic si asteptam sa curga zilele si saptamanile si sa trec de 18 saptamani, un mare prag psihologic pentru mine. Dar inainte de saptamina 18 e saptamina 14 in care am fost la morfologie – si supriza... bebe e fetita. Iosup a intrebat in mod necaracteristic „ce nume ii dati”, fara a preciza sexul, iar eu i-am spus ca nu stiu, dar ca listele cu nume de fetite sunt neatinse... „Puteti sa le incepeti acum”... Pe mine aproape m-a busit plinsul si pentru prima data parca a licarit ceva si in okii tatalui...
Nu mi-am dorit niciodata fetita, pentru ca fetele pling, sufera si le doare. Nu mi-am dorit fetita ca s-o imbrac frumos si sa-i fac codite, mi-am dorit baiat sa fie puternic si luptator. Nu mi-am dorit fetita ca sa se chinuie ca mine cind va dori sa devina mama, iar eu, ca mama, sa pling alaturi de ea si sa n-am cum s-o ajut si sa-i alin suferinta... Acu’, asta e, n-are putza, va trebui sa ma obisnuiesc cu ideea.
A doua zi dupa morfo, m-am prezentat la spital, sa-mi faca Tutu cerclaj, care era oricum in plan, dar ceva mai tarziu; colul meu insa n-a tinut cont de programare si avea doar 2 cm. Doua fire sanatoase, nu doar unul cum se practica si cum am avut si eu la sarcina trecuta.
Apropo de tratament, Tutu a zis asa: „pentru ca nu stim ce ai de pierzi sarcinile, tratam preventiv tot ce-ai putea avea”: Pregnyl la 4 zile pina in sapt 12, Magne B6, 4/zi (eu am luat magneziu 400 mg/zi, fara B6), acid folic, aspenter 1/zi, cerclaj la 16 sapt si ovule cu betadina zilnic. Nospa si Scobutil la liber. E, bulinele le-am inghitit, injectiile le-am facut, dar cu ovulele nu m-am inteles deloc. Scopul lor era de a tine zona cit mai sterila. N-am putut – am facut candidoza dupa primele 3 ovule si am renuntat.
Incet, incet, a trecut timpul, ne-am apropiat si am trecut de cele 18 saptamani cu ghinion, deja sperantele si increderea ca totul va fi bine ajunsesera la cote nesperate... De pe la 20 de saptamani am inceput sa ma comport asa cum mi-am dorit intotdeauna – ca o gravida normala. Sa merg la servici, sa ma plimb, sa ma duc la cumparaturi, sa fac tot ce-mi trece prin cap. Si asa am si facut. Pot spune ca am avut o jumatate de sarcina asa cum ar trebui sa fie. Teama era inca, si ma scapa de sub control... De la 34 de saptamani nu m-am mai dus la birou pentru ca nu mai puteam sta in fund de durere de spate... Evitam sa ies in oras de teama ca voi prinde vreun blocaj in trafic si o sa stau in fund zeci de minute; imi venea sa pling numai la gindul ca trebuie sa plec undeva cu masina... Dar a trecut si asta...
Mai rau am stat cu psihicul... mai mult singura, cu spaimele si hormonii mei am fost mai mult plinsa si suparata in ultima luna... Poate si faptul ca dupa 8 ani de munca continua, brusc stateam acasa si nu faceam nimic... Poate si faptul ca imi doream sa-l am aproape pe barbat si el nu era niciodata... si cind era, era mai mult absent... Noptile nu dormeam, reuseam sa adorm de abia pe la 4 dimineata... Mi-am facut curaj de o mie de ori si de tot atitea m-am descurajat in a ma inscrie la odiseea de noiembrie decembrie... Poate m-as fi simtit mai bine, m-ar fi incurajat fetele... Am fost gaina, ce sa mai...
La 38 de saptamani, am ramas fara ginecolog si fara maternitate. Pentru 4 zile, ce-i drept... dar suficiente cit sa-mi provoace stres. In ziua in care s-a deschis maternitatea si mi-a venit si dr din tari straine, am plecat de-acasa la 10 dimineata si m-am intors la 4 dupamasa
.Termen aveam pe 11 decembrie, si pe masura ce se apropia, incepea sa-mi fie frica – nu de durere (ca stiam cum e) ci de faptul ca s-ar putea intimpla vreo nenorocire fix la sfarsit... Firele de cerclaj nu erau scoase si mi-era teama sa nu se porneasca un travliu violent si sa se rupa colul... ce sa mai, tot soiu de temeri... Cam toata saptamina 39 pierdusem din dop, dar asa, finut, nu cazute tot dopu’ o data, cum ziceau fetele... Duminica seara ma apuca contractiile. Pe www.contractionmaster.com le cronometrez – la 5 minute, durau un minut jumate. Hait! Te pomenesti ca nasc. Lasa ca fac io o baie, iau un nospa si mai vedem. Fac baia, nu ma spal pe cap
, fac unghiile, contractiile la locul lor. Mai slabe, dar acolo. Adorm in sufragerie pe canapea, barbatul pe fotolii, stind in stand by. Pe la 1 jumate ma trezesc cu dureri maricele si-i zic barbatului: hai in dormitor ca am intepenit aici, uite, ma dor si salele. Pina ajung io in dormitor, ramin fara aer pe hol de durere. Las’ ca trece. Ne bagam in pat, ma mai uit la ceas... sint la 3 minute acum. Io zic sa mergem la spital sa vedem ce e, si daca e, ne intoarcem acasa sa dormim. Da’ nu plec nicaieri pina nu ma spal pe cap. Barbatu zice ca-s nebuna, da’ io tot ma spal... M-am spalat si coafat cu contractii la 3 minute, rugindu-ma sa nu fie mai dese. M-am imbracat cu camasa de noapte si cu blugi, sa economisim timp la spital. Buuun. Cu ce mergem? Cu taxiul sau cu masina? (numai eu am permis) Daca mergem cu taxiul, asta s-ar putea sa nu ma ia, sa nu mi se rupa apa la el in masina, plus ca mai aveam de facut o escala sa luam apa si niste sendvisuri. Lasa ca mergem cu masina, si daca nu pot sa conduc de contractii, trag pe drepata, bag avariile, vad io... la 2 jumate plecam. Dureau contractiile ca la balamuc, dar am putut conduce. La spital am gasit super loc de parcare, eram fericita. Ma internez, ma schimb, ma duce la control.
Cind am vazut-o pe Mariana, moasa, mi-a venit sa pling de fericire. Sa-i dea Dumnezeu sanatate. Il cheama pe doctoras – un rezident ametit de-al lui Tutunaru, ma controleaza ala de mi-au sarit okii. Hmm, io nu simt colu, zice. Ba tre’ sa-l simti, ca-i legat! Hai sa scoatem firu... Firele!!!! Ca-s doo! Degeaba recitasem io poezia de cum am intrat pe usa, doctorasu dormea pe el si era vadit deranjat ca i-am stricat somnu. Scoate firele, ma pune la monitor, Mariana zice: la ce contactii ai, tu nasti pina maine dimineata. Doctorasu’ nu si nu – el avea de dormit, clar? Zice peste umar moasei – sa nu-i faci nimic si pleaca promitand ca se intoarce pe la 5 – era 4.
Ies pe hol la barbat si stam de vorba, ma mai plimb, ma doare de capiez, dar decit sa stau infipta in pat singura cuc, mai bine stau cu omu pe hol, in picioare... Ma lasa Mariana vreo juma de ora pe hol si zice – hai sa vedem ce faci. Celule stem aveti? Avem, da’ acasa! Trimit barbatu sa ia cutia, ca nasc si n-o avem... La control aveam dilatatie 5. Auuuuu – epidurala, anestezia, anestezista, stai sa rupem membranele, stai sa facem clisma. Le facem pe toate pe indelete, nu s-a panicat absolut deloc. Vine anestezista, punem epidurala, ma uitam singura pe monitor sa vad cind vin contractiile. Ma mai controleaza o data, aveam deja dilatatie 7. Hai sa chemam sotul, sa stea putin, ca n-o sa te mai vada pina dupa ce nasti. Vine, stam putin, face poze, hai pa ca nasc. Era 5 jumate si doctorasu nu se trezise si rideam ca ma gaseste gata de nascare, el care credea ca nasc undeva pe la prinz. Bine, da’ pe Tutunaru nu-l suna nimeni? Ca io nu l-am sunat sa nu-l trezesc din somn... mariana zice – il sun io cind trebuie... Mai stam putin, vine si rezidentu cu okii carpiti de somn si ma intreaba – te-a indopat cu pastile si cu injectii, nu? (mariana adica) Lui tot nu-i venea sa creada ce repede ma dilatasem. Imi venea sa-i cirpesc una sa vada stele verzi.
Ma mai controleaza Mariana o data si zice – gata, e completa si fata ta tocmai a facut rotatia interna. M-am emtotionat tare cind a zis asa... nu stiu de ce... Hai sa te invat sa impingi. Barbia in piept si te scremi din fund nu din git. Imping asa de trei ori si zice – nu mai impinge ca iese, uite, daca pui mina ii simti parul. Da????? Il suna pe Tutunaru, care rasare in urmatoarele 5 minute, nu exagerez... Zici ca dormea pe’acolo prin vreun salon... Si zice hai pe masa. Io aveam senzatia ca iese copilul pina la masa, ce sa mai si merg... Epidurala se cam dusese si ma durea de-mi sareau okii. Acum asaza-te. Cum sa ma asez???? Ca-i rup gatul copilului!!! Nu se rupe! Ba i-l rup! Si m-am asezat asa cumva, din lateral, sa nu rup gatu la cupil
Venisera alea de la neonato, dadusera drumu la aspirator, la oxigen si era zgomot, Tutu imi zicea ceva, Mariana la fel, iar io n-auzeam nimic... Le-am spus sa nu vorbeasca cu mine ca io n-aud si ca oricum ma doare si nu pot sa ma concentrez la ce-mi zic. Am simtit doua intepaturi si pe urma o bulbuceala mare si gata, vazut fund de Nora. Ce sa imping, ce sa ma screm cum invatasem, a iesit singura mititica. Din momentul acela nu am mai stat decit cu okii pe ea. Era vinetie si au aspirat-o vreo 2-3 minute, ca avea gitul/ nasul plin de lichid. Pentru ca era foarte jos cind mi-a rupt membranele, a facut cu capul un fel de dop si nu a curs tot lichidul; intr-un fel a fost bine, ca a ajutat-o la nastere dar i-a intrat si in gat. De tipat a tipat imediat, dar cam galgait, asa. Mi-a dat-o s-o pup, era rosie si bucalata, Tutu m-a batut pe obraz in stilu-i caracteristic si a plecat. Anestezista mi-a mai facut o doza in epidurala, dar de durerea coaserii epiziotomiei nu m-a scutit nimeni. M-a cusut vreo 50 de minute – si col si pereti si epizitomie... M-a mutat la postpartum, a venit si barbatu putin, mi-a aratat poze cu Nori, era asa frumoasa...
In maternitate n-am stat decit 2 zile, am nascut luni dimineata si miercuri la prinz plecam. Cu laptele stam bine, inca ne acomodam una cu cealalta... Ma uit la ea si nu-mi vine sa cred ca ... e... ca e ea si ca e a mea... Mi-am dorit atit de mult un copil incit uitasem ce-mi doresc de fapt. Mi-am tot fixat tinte pe termen scurt si am renuntat demult sa imi mai imaginez cum e sa-ti tii copilul in brate si sa te umpli de bucurie si de recunostinta...
Da, asta era atunci... Între timp am aflat de ce sentimentele de tătic nu existau, de ce am plâns şi suferit atât toata sarcina... Am conştientizat că nu i-a licărit niciodată nimic în ochi...
Dar mie tot mi-e dor de Nora mică. Într-un fel, aş vrea să mai am un copil. Lăsând la o parte faptul ca acest lucru este imposibil deocamdată din mai multe motive, cred că m-aş simţi extrem de vinovată şi trădătoare faţă de Nora. N-aş putea s-o privez de toată dragostea mea... Nu pot să-i fac asta... Mi-e atât de dor de Nora mică...
joi, 25 iunie 2009
Sfânta terapie prin shopping
Ieri am avut o zi din acelea mohorâte în care-ţi vine să te culci la loc, să te mai trezeşti o dată că poate de data asta iese mai bine.
Problema principală a fost că m-a lovit briza de depresie. Nu depresie depresie, ci gânduri menite să-ţi strice ziua. Regrete nerostite la timp şi îngrămădite toate într-o singura frază, spusă dintr-o suflare. Frustrări şi amărăciuni de care chiar nu aveam nevoie.
Mi-e ciudă că nu pot să stau mai mult acasă să-i fac Norei mâncare aşa cum trebuie...
Mi-e ciudă că n-am reuşit să dau înapoi beleaua de premergător şi mă tot împiedic de el prin casă...
Mi-e ciudă că de bine ce au intrat banii de CIC, mai am puţin şi-i termin...
Mi-e ciudă că nemernicii ăştia din bloc mi-au calculat penalităţi de întârziere la întreţinere, în condiţiile în care i-am anunţat acum 3 luni că n-o să am bani. În schimb, vai, vai ce compătimitori sunt la adresa mea...
Mi-e ciudă că trebuie să cheltui banii de botez ai Norei ca să plătesc ultima rată la celulele stem, pentru că taxu n-are de gând să-mi dea vreun ban. Cică n-are.
Mi-e ciudă că m-am zgârcit şi n-am luat căruţ Stokke, iar acum trebuie să stau în patru labe dacă vreau să-i dau Norei să mănânce afară...
Mi-e ciudă că Inglesina (caleaşca prinţesei) s-a stricat cumva şi că o să trebuiască să alerg să-l repar...
Mi-e ciudă că am slăbit îngrozitor şi că arăt mârţogită...
Mi-e ciudă că Nora n-are un tată care să vină să ne ia din parc, şi la a cărui vedere să se bucure şi să chiuie...
Mi-e ciudă că încă îmi mai bate inima când mă apelează pe messenger sau mă sună...
Mi-e ciudă că îmi doresc încă un copil şi n-am cu cine să-l fac...
Mi-e ciudă că mă apucă stările astea...
Dar asta fost ieri. Azi am făcut shopping. Mi-am luat minerale noi, am comandat hăinuţe noi pentru bebe, am antamat un sling şi... mare achiziţie mare, mi-am luat o autofiletantă. Am luat-o de la Bricostore şi am primit cadou un soi de geantă de scule dar zău că-i frumoasă şi merge şi ca geantă de bebe. Numai ca-i verde şi scrie Bosch pe ea.
Deci, cine are nevoie de o surubelniţă şmecheră cu acumulator sau are de dat găuri în lemn sau în oţel, are fata! Mi-am dorit-o mult de tot. Mai urmează şi alte scule mici, patent, cleşte, burghie, etc, numai bune la casa femeii singure şi multitasking.
Aşa că mi-am mai revenit. Nu mă ţin banii să mă vindec de toată starea proastă pe care o am, dar merge. Cum spuneam în titlu, terapia prin shopping funcţionează fără greş. O recomand cu toată inima.
Problema principală a fost că m-a lovit briza de depresie. Nu depresie depresie, ci gânduri menite să-ţi strice ziua. Regrete nerostite la timp şi îngrămădite toate într-o singura frază, spusă dintr-o suflare. Frustrări şi amărăciuni de care chiar nu aveam nevoie.
Mi-e ciudă că nu pot să stau mai mult acasă să-i fac Norei mâncare aşa cum trebuie...
Mi-e ciudă că n-am reuşit să dau înapoi beleaua de premergător şi mă tot împiedic de el prin casă...
Mi-e ciudă că de bine ce au intrat banii de CIC, mai am puţin şi-i termin...
Mi-e ciudă că nemernicii ăştia din bloc mi-au calculat penalităţi de întârziere la întreţinere, în condiţiile în care i-am anunţat acum 3 luni că n-o să am bani. În schimb, vai, vai ce compătimitori sunt la adresa mea...
Mi-e ciudă că trebuie să cheltui banii de botez ai Norei ca să plătesc ultima rată la celulele stem, pentru că taxu n-are de gând să-mi dea vreun ban. Cică n-are.
Mi-e ciudă că m-am zgârcit şi n-am luat căruţ Stokke, iar acum trebuie să stau în patru labe dacă vreau să-i dau Norei să mănânce afară...
Mi-e ciudă că Inglesina (caleaşca prinţesei) s-a stricat cumva şi că o să trebuiască să alerg să-l repar...
Mi-e ciudă că am slăbit îngrozitor şi că arăt mârţogită...
Mi-e ciudă că Nora n-are un tată care să vină să ne ia din parc, şi la a cărui vedere să se bucure şi să chiuie...
Mi-e ciudă că încă îmi mai bate inima când mă apelează pe messenger sau mă sună...
Mi-e ciudă că îmi doresc încă un copil şi n-am cu cine să-l fac...
Mi-e ciudă că mă apucă stările astea...
Dar asta fost ieri. Azi am făcut shopping. Mi-am luat minerale noi, am comandat hăinuţe noi pentru bebe, am antamat un sling şi... mare achiziţie mare, mi-am luat o autofiletantă. Am luat-o de la Bricostore şi am primit cadou un soi de geantă de scule dar zău că-i frumoasă şi merge şi ca geantă de bebe. Numai ca-i verde şi scrie Bosch pe ea.
Deci, cine are nevoie de o surubelniţă şmecheră cu acumulator sau are de dat găuri în lemn sau în oţel, are fata! Mi-am dorit-o mult de tot. Mai urmează şi alte scule mici, patent, cleşte, burghie, etc, numai bune la casa femeii singure şi multitasking.
Aşa că mi-am mai revenit. Nu mă ţin banii să mă vindec de toată starea proastă pe care o am, dar merge. Cum spuneam în titlu, terapia prin shopping funcţionează fără greş. O recomand cu toată inima.
*
În altă ordine de idei, acum o săptămână am divorţat. De data asta chiar am simţit ceva, şi cu siguranţă a fost ceea ce trebuie, adică uşurare. Am ieşit cu zâmbetul pe buze, de mulţumire şi pace. Evident că de-atunci dragul meu fost soţ a avut grijă să-mi strice zen-ul...joi, 18 iunie 2009
Toate-s vechi şi nouă toate
Sunt foarte datoare cu noutăţile din viaţa Norei. Nici nu ştiu cu ce să încep.
Aş începe cu ce mă roade cel mai mult. DIVERSIFICAREA. Nu, nu am problemele obişnuite, ca să zic aşa, ci unele de natură psihologică. Ştiu că dacă va mânca mâncare normală, nu va mai suge. Sau va mai suge, dar din ce în ce mai puţin. Mi-e greu, mi-e foarte greu. Încerc în fiecare zi să fur startul şi să mă fac că n-am timp, că am plecat de acasă, că a dormit prea mult la prânz, că... diverse, numai să nu-i dau de mâncare.
E cam urât ce fac, pentru că ştiu că are nevoie de altfel de alimente, că laptele meu nu că nu-i mai ajunge, dar e mare şi are alte nevoi. Înainte de masă, întotdeauna o pun la sân, să stau şi eu liniştită şi să fiu sigură că are ceva în burtică în caz că nu vrea să mănânce ce-i fac. Numa' că Nora mea mănâncă tot. Orice. Mereu. Zic mersi, că ştiu ce înseamnă un copil care nu mănâncă... Sofica e aşa.
Nora nu e foarte ataşata de sân. Am citit pe forumuri de o relaţie absolut minunată creată între mamă şi copil multumită alăptării. Nora se hrăneşte şi atât. Nu caută, nu plânge dacă nu-i dau, nu râde la sân, nu pare să fie atinsă de această relaţie minune. În schimb, eu sunt.
Mi-e atât de drag să o vad cum suge, cum stă cu picioarele în aer, cum se opreşte să ia o gură de aer, cum începe să zâmbească de îndată ce e satulă... Mai nou, când stau întinsă pe o parte lângă ea şi se joacă, la un moment dat se opreşte şi începe să caute ţâţa. Nu găseşte din prima şi este extrem de amuzantă cum ajunge să sugă de pe la coaste... I se bâţâie capul şi până la urmă nimereşte. Ia două guri şi apoi îşi vede de treabă. Iar se joacă, iar mai ia două guri... Mi-e atât de drag de momentele astea, încât nu vreau să se termine niciodată.
Nu vreau să renunţ la fericirea acestor momente. Astăzi a supt în mai tai, în mers. E totul atât de natural, încât nu-mi pot imagina că mâncatul cu linguriţa face parte din acelaşi registru.
Nu sunt absurdă şi inconştientă, îi dau mâncare zilnic. În principal fructe, cereale (evident, bio şi cu conţinut redus de gluten - se simte mâna lu' tuşi, nu?), mai scap câte un piure de dovlecel, cu sau fără carne. Mănâncă bine toate astea, loboda a fost singura care nu i-a plăcut, dar a mâncat-o. Nu ne descurcam cu lichidele (în afară de apă, pe care o bea dintr-un soi de biberon cu cioc), pentru că le varsă din gură. Ţine gura deschisă şi ele, evident, se scurg afară. Deci tot ce-i dau e sub formă de piure.
Cam asta cu diverisficarea pe care, momentan, o consider prematură din punct de vedere emoţional.
Altfel, Nora stă în funduleţ. Se joacă, se apleacă după jucării, se joacă, le băleşte pe toate, le zdrăngăne... Râde la ele şi le vorbeşte. Apropo de vorbit, spre deosebire de Sofi care zice deja mniam-mniam (la mâncare), pisi şi pa (însoţit de gestul aferent), Nora deocamdată gângureşte. Ieri a rostit ceva care semăna cu Baiazid; a zis, aşa, dintr-o suflare, urmat de un chiot de bucurie.
E o bucurie s-o priveşti pe prinţesa cartierului. Pentru că încă e foarte sociabilă şi râde oricui îi aruncă un zâmbet, toate vânzătoarele din cartier ies să o vadă şi să o giugulească atunci când mergem la cumpărături. Taică-su a numit-o aşa când am ieşit cu el la plimbare şi a constatat cu surpindere că toată lumea o cunoaşte şi o admiră. Sunt convinsă că i s-a umplut sufletul de mândrie, dar se pare că n-a fost suficient să-i dezgheţe inima...
În concluzie, Nora creşte. Şi eu odată cu ea. Şi inima mea. Sunt fericită că există.
Aş începe cu ce mă roade cel mai mult. DIVERSIFICAREA. Nu, nu am problemele obişnuite, ca să zic aşa, ci unele de natură psihologică. Ştiu că dacă va mânca mâncare normală, nu va mai suge. Sau va mai suge, dar din ce în ce mai puţin. Mi-e greu, mi-e foarte greu. Încerc în fiecare zi să fur startul şi să mă fac că n-am timp, că am plecat de acasă, că a dormit prea mult la prânz, că... diverse, numai să nu-i dau de mâncare.
E cam urât ce fac, pentru că ştiu că are nevoie de altfel de alimente, că laptele meu nu că nu-i mai ajunge, dar e mare şi are alte nevoi. Înainte de masă, întotdeauna o pun la sân, să stau şi eu liniştită şi să fiu sigură că are ceva în burtică în caz că nu vrea să mănânce ce-i fac. Numa' că Nora mea mănâncă tot. Orice. Mereu. Zic mersi, că ştiu ce înseamnă un copil care nu mănâncă... Sofica e aşa.
Nora nu e foarte ataşata de sân. Am citit pe forumuri de o relaţie absolut minunată creată între mamă şi copil multumită alăptării. Nora se hrăneşte şi atât. Nu caută, nu plânge dacă nu-i dau, nu râde la sân, nu pare să fie atinsă de această relaţie minune. În schimb, eu sunt.
Mi-e atât de drag să o vad cum suge, cum stă cu picioarele în aer, cum se opreşte să ia o gură de aer, cum începe să zâmbească de îndată ce e satulă... Mai nou, când stau întinsă pe o parte lângă ea şi se joacă, la un moment dat se opreşte şi începe să caute ţâţa. Nu găseşte din prima şi este extrem de amuzantă cum ajunge să sugă de pe la coaste... I se bâţâie capul şi până la urmă nimereşte. Ia două guri şi apoi îşi vede de treabă. Iar se joacă, iar mai ia două guri... Mi-e atât de drag de momentele astea, încât nu vreau să se termine niciodată.
Nu vreau să renunţ la fericirea acestor momente. Astăzi a supt în mai tai, în mers. E totul atât de natural, încât nu-mi pot imagina că mâncatul cu linguriţa face parte din acelaşi registru.
Nu sunt absurdă şi inconştientă, îi dau mâncare zilnic. În principal fructe, cereale (evident, bio şi cu conţinut redus de gluten - se simte mâna lu' tuşi, nu?), mai scap câte un piure de dovlecel, cu sau fără carne. Mănâncă bine toate astea, loboda a fost singura care nu i-a plăcut, dar a mâncat-o. Nu ne descurcam cu lichidele (în afară de apă, pe care o bea dintr-un soi de biberon cu cioc), pentru că le varsă din gură. Ţine gura deschisă şi ele, evident, se scurg afară. Deci tot ce-i dau e sub formă de piure.
Cam asta cu diverisficarea pe care, momentan, o consider prematură din punct de vedere emoţional.
Altfel, Nora stă în funduleţ. Se joacă, se apleacă după jucării, se joacă, le băleşte pe toate, le zdrăngăne... Râde la ele şi le vorbeşte. Apropo de vorbit, spre deosebire de Sofi care zice deja mniam-mniam (la mâncare), pisi şi pa (însoţit de gestul aferent), Nora deocamdată gângureşte. Ieri a rostit ceva care semăna cu Baiazid; a zis, aşa, dintr-o suflare, urmat de un chiot de bucurie.
E o bucurie s-o priveşti pe prinţesa cartierului. Pentru că încă e foarte sociabilă şi râde oricui îi aruncă un zâmbet, toate vânzătoarele din cartier ies să o vadă şi să o giugulească atunci când mergem la cumpărături. Taică-su a numit-o aşa când am ieşit cu el la plimbare şi a constatat cu surpindere că toată lumea o cunoaşte şi o admiră. Sunt convinsă că i s-a umplut sufletul de mândrie, dar se pare că n-a fost suficient să-i dezgheţe inima...
În concluzie, Nora creşte. Şi eu odată cu ea. Şi inima mea. Sunt fericită că există.
duminică, 7 iunie 2009
Somn uşor
În acest weekend, am ieșit prima dată cu Nora departe de casă. Am fost la ţară, la stră-tataie. Am ajuns după masă, a dormit în curte, sub corcoduş, în fluieratul mierlelor şi cântecul greierilor. Somnul de după-masă spre seară.
Ştiam că noaptea voi dormi cu ea în pat şi aveam o mulţime de gânduri şi de spaime. Am baricadat o parte a patului cu două noptiere şi două scaune, am rulat miţoasa şi am construit un adevărat fort, de parcă fi-mea ar fi vreun berbec roman.
Am îmbracat-o în pijama (ceea ce n-am mai facut de astă iarnă) şi am pus maimuţa la somn. După protestul de rigoare a adormit în mijlocul patului, învelită cu pilota, ca un om mare. Peste câteva ore, m-am băgat şi eu lângă ea şi spaimele mele au început să prindă viaţă şi glas.
Dacă se sufocă cu pilota? Am verificat-o la lumina telefonului mobil. E ca la carte, până la piept.
Dacă mă rotesc peste ea? M-am dat la marginea patului, mai mult dezvelită decât învelită, ghemuită toată, să nu cumva să-mi scape vreo mână peste ea.
Eram oricum departe de ea, dar dacă se întoarce şi vine sub mine? M-am mai asigurat o dată, la lumina telefonului, că e suficient spaţiu între noi. Într-un final, ghemuită şi înfrigurată, am adormit.
Pleosc, pleosc, pleosc. Fi-mea suge degetul. Deschid ochii brusc, ca-n filme. S-o fi trezit? Ciulesc urechile, nimic. Doar pleosc.
Mmmmmm, mmmmmm, hihihi, mmm, pleosc, pleosc. Da, gata, s-a trezit. Nu. Doar mormăie, geme, râde în somn şi suge degetul. I-o fi frig? N-are cum. I-o fi cald? mie mi-e. Pipăi marginea pilotei şi îi dezvelesc un picior. Dacă îi e frig, e acoperită trei sferturi; dacă îii e cald, se răcoreşte la picior.
PLosc, pleosc, ghiiiiiiii, pleosc, mmmmm, fâş, fâş. Nora se întoarce pe partea cealaltă.
Îîîîîîîîîîîîîîîîî, un scâncet uşurel. Shhhhhhhh, mami e cu tine. O mângâi pe întuneric. Pleosc, pleosc.
Mmmmm, pleosc, pleosc, pleosc. Aha, acum ştiu. Doar suge degetul. Nici nu mai deschid ochii de data asta. Dacă i-aş fi deschis, aş fi vazut că se crapă de ziuă.
Hârş, hârş, hârş. Nora zgârie perna. Deschid ochii. Un zâmbet mare şi ştirb îmi spune Bună dimineaţa. Îi râd ochişorii albaştri şi toată feţişoara. Ea a dormit bine, cu mami alături. Mă uit la ceas. E 6 fix. Bună dimineaţa, Nora. Ai dormit bine? Hai să păpăm.
Ştiam că noaptea voi dormi cu ea în pat şi aveam o mulţime de gânduri şi de spaime. Am baricadat o parte a patului cu două noptiere şi două scaune, am rulat miţoasa şi am construit un adevărat fort, de parcă fi-mea ar fi vreun berbec roman.
Am îmbracat-o în pijama (ceea ce n-am mai facut de astă iarnă) şi am pus maimuţa la somn. După protestul de rigoare a adormit în mijlocul patului, învelită cu pilota, ca un om mare. Peste câteva ore, m-am băgat şi eu lângă ea şi spaimele mele au început să prindă viaţă şi glas.
Dacă se sufocă cu pilota? Am verificat-o la lumina telefonului mobil. E ca la carte, până la piept.
Dacă mă rotesc peste ea? M-am dat la marginea patului, mai mult dezvelită decât învelită, ghemuită toată, să nu cumva să-mi scape vreo mână peste ea.
Eram oricum departe de ea, dar dacă se întoarce şi vine sub mine? M-am mai asigurat o dată, la lumina telefonului, că e suficient spaţiu între noi. Într-un final, ghemuită şi înfrigurată, am adormit.
Pleosc, pleosc, pleosc. Fi-mea suge degetul. Deschid ochii brusc, ca-n filme. S-o fi trezit? Ciulesc urechile, nimic. Doar pleosc.
Mmmmmm, mmmmmm, hihihi, mmm, pleosc, pleosc. Da, gata, s-a trezit. Nu. Doar mormăie, geme, râde în somn şi suge degetul. I-o fi frig? N-are cum. I-o fi cald? mie mi-e. Pipăi marginea pilotei şi îi dezvelesc un picior. Dacă îi e frig, e acoperită trei sferturi; dacă îii e cald, se răcoreşte la picior.
PLosc, pleosc, ghiiiiiiii, pleosc, mmmmm, fâş, fâş. Nora se întoarce pe partea cealaltă.
Îîîîîîîîîîîîîîîîî, un scâncet uşurel. Shhhhhhhh, mami e cu tine. O mângâi pe întuneric. Pleosc, pleosc.
Mmmmm, pleosc, pleosc, pleosc. Aha, acum ştiu. Doar suge degetul. Nici nu mai deschid ochii de data asta. Dacă i-aş fi deschis, aş fi vazut că se crapă de ziuă.
Hârş, hârş, hârş. Nora zgârie perna. Deschid ochii. Un zâmbet mare şi ştirb îmi spune Bună dimineaţa. Îi râd ochişorii albaştri şi toată feţişoara. Ea a dormit bine, cu mami alături. Mă uit la ceas. E 6 fix. Bună dimineaţa, Nora. Ai dormit bine? Hai să păpăm.
luni, 1 iunie 2009
Lista lui Moş Crăciun
Unul dintre lucrurile frumoase pe care le-am făcut alături de soţul meu a fost să ne începem propriile tradiţii de familie. De exemplu, el cumpăra întotdeauna bradul de Crăciun, iar eu îl împodobeam conform indicaţiilor lui. Sau că în weekend gătea el.
Am aşteptat cu drag naşterea Norei, cu gândul că vom construi noi tradiţii cu ea şi pentru ea. Acum o să le înventez doar eu... dar nu asta voiam să spun.
Un lucru care mi-a plăcut foarte mult şi care mi se pare foarte practic, este Lista lui Moş Crăciun. Pe o foaie obişnuită, după titlul scris cu litere îngroşate, se înşiră lucrurile pe care voiam să le luam în timp. Pe cât posibil descrise detaliat, ca să nu facă Moşul erorii grave.
A conţinut laptop, pensule machiaj, mânuşi din piele fină, curea piele maro, aparat foto care să facă şi film, şi altele asemenea pe care nu mi le mai amintesc. Am revăzut-o de curând şi am zâmbit mulţumitor când am văzut că aproape toată lista era bifată.
Fiind şi singura tradiţie pe care o pot continua fără el, în casa cea nouă am de gând să inaugurez, la loc vizibil, cu pix ataşat şi pe hârtie frumoasă, o nouă listă pentru Moşu'.
Deocamdată conţine cercei cu diamante pentru mine, o baterie de laptop, scaun auto grupa următoare pentru Nora, şi cam atât. Deocamdată.
Am aşteptat cu drag naşterea Norei, cu gândul că vom construi noi tradiţii cu ea şi pentru ea. Acum o să le înventez doar eu... dar nu asta voiam să spun.
Un lucru care mi-a plăcut foarte mult şi care mi se pare foarte practic, este Lista lui Moş Crăciun. Pe o foaie obişnuită, după titlul scris cu litere îngroşate, se înşiră lucrurile pe care voiam să le luam în timp. Pe cât posibil descrise detaliat, ca să nu facă Moşul erorii grave.
A conţinut laptop, pensule machiaj, mânuşi din piele fină, curea piele maro, aparat foto care să facă şi film, şi altele asemenea pe care nu mi le mai amintesc. Am revăzut-o de curând şi am zâmbit mulţumitor când am văzut că aproape toată lista era bifată.
Fiind şi singura tradiţie pe care o pot continua fără el, în casa cea nouă am de gând să inaugurez, la loc vizibil, cu pix ataşat şi pe hârtie frumoasă, o nouă listă pentru Moşu'.
Deocamdată conţine cercei cu diamante pentru mine, o baterie de laptop, scaun auto grupa următoare pentru Nora, şi cam atât. Deocamdată.
Dialoguri
De ceva vreme, în momentele pline de endorfină ale alăptării, nu mă gândesc la nimic. Nici la casă, nici la pazie, nici la ce mai am de făcut mâine, nici la ce am făcut azi... la nimic.
Port dialoguri cu Nora. În liniște. Îmi imaginez cum o să mă întrebe micuţa mea diverse. Trec repede peste întrebările grele de genul "Unde e tata?" sau "De ce nu vine să mă vadă?"... Neee, prea multă fericire chimică alergă prin vene ca să mă indispun.
De exemplu, o bună întrebare cu răspuns greu este "Ce este iubirea?". Primul gând este că trebuie să încep cu definiție din DEX: Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relații de dragoste; amor, iubit. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. Dăm în alte cuvinte grele: sentiment, afecțiune... Nope, nu merge, trebuie să găsesc rapid altă explicație.
Şi încep, ca un hard de viteză mare, să caut şi să expun toate soluţiile, cu cuvinte simple:
Iubire este când nu poţi trăi fără persoana sau lucrul pe care îl iubeşti. Îţi trebuie, îţi este necesar ca să te simţi bine (evit elegant capcana lui "să fii fericit")
Iubire este când simți că e pace și liniște şi zâmbești mulțumit. (cam greu, da' merge)
Iubire este când îți place mult, mult de tot de cineva.
Cam asta cu iubirea... apoi vine cuvântul experiență. Hardul s-a blocat. Îmi doresc să pot să învăț DEX-ul până nu e prea târziu. "Atunci când știi multe lucruri, se cheamă că ai experiență"...
Cam aşa îmi petrec orele de hrănit puiul... E foarte posibil, însă, ca toate strădaniile de acum să fie inutile, iar Nora să deducă de una singură cum e cu iubirea şi cu experienţa.
Port dialoguri cu Nora. În liniște. Îmi imaginez cum o să mă întrebe micuţa mea diverse. Trec repede peste întrebările grele de genul "Unde e tata?" sau "De ce nu vine să mă vadă?"... Neee, prea multă fericire chimică alergă prin vene ca să mă indispun.
De exemplu, o bună întrebare cu răspuns greu este "Ce este iubirea?". Primul gând este că trebuie să încep cu definiție din DEX: Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relații de dragoste; amor, iubit. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. Dăm în alte cuvinte grele: sentiment, afecțiune... Nope, nu merge, trebuie să găsesc rapid altă explicație.
Şi încep, ca un hard de viteză mare, să caut şi să expun toate soluţiile, cu cuvinte simple:
Iubire este când nu poţi trăi fără persoana sau lucrul pe care îl iubeşti. Îţi trebuie, îţi este necesar ca să te simţi bine (evit elegant capcana lui "să fii fericit")
Iubire este când simți că e pace și liniște şi zâmbești mulțumit. (cam greu, da' merge)
Iubire este când îți place mult, mult de tot de cineva.
Cam asta cu iubirea... apoi vine cuvântul experiență. Hardul s-a blocat. Îmi doresc să pot să învăț DEX-ul până nu e prea târziu. "Atunci când știi multe lucruri, se cheamă că ai experiență"...
Cam aşa îmi petrec orele de hrănit puiul... E foarte posibil, însă, ca toate strădaniile de acum să fie inutile, iar Nora să deducă de una singură cum e cu iubirea şi cu experienţa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)