Toate-s vechi şi nouă toate

Sunt foarte datoare cu noutăţile din viaţa Norei. Nici nu ştiu cu ce să încep.

Aş începe cu ce mă roade cel mai mult. DIVERSIFICAREA. Nu, nu am problemele obişnuite, ca să zic aşa, ci unele de natură psihologică. Ştiu că dacă va mânca mâncare normală, nu va mai suge. Sau va mai suge, dar din ce în ce mai puţin. Mi-e greu, mi-e foarte greu. Încerc în fiecare zi să fur startul şi să mă fac că n-am timp, că am plecat de acasă, că a dormit prea mult la prânz, că... diverse, numai să nu-i dau de mâncare.

E cam urât ce fac, pentru că ştiu că are nevoie de altfel de alimente, că laptele meu nu că nu-i mai ajunge, dar e mare şi are alte nevoi. Înainte de masă, întotdeauna o pun la sân, să stau şi eu liniştită şi să fiu sigură că are ceva în burtică în caz că nu vrea să mănânce ce-i fac. Numa' că Nora mea mănâncă tot. Orice. Mereu. Zic mersi, că ştiu ce înseamnă un copil care nu mănâncă... Sofica e aşa.

Nora nu e foarte ataşata de sân. Am citit pe forumuri de o relaţie absolut minunată creată între mamă şi copil multumită alăptării. Nora se hrăneşte şi atât. Nu caută, nu plânge dacă nu-i dau, nu râde la sân, nu pare să fie atinsă de această relaţie minune. În schimb, eu sunt.

Mi-e atât de drag să o vad cum suge, cum stă cu picioarele în aer, cum se opreşte să ia o gură de aer, cum începe să zâmbească de îndată ce e satulă... Mai nou, când stau întinsă pe o parte lângă ea şi se joacă, la un moment dat se opreşte şi începe să caute ţâţa. Nu găseşte din prima şi este extrem de amuzantă cum ajunge să sugă de pe la coaste... I se bâţâie capul şi până la urmă nimereşte. Ia două guri şi apoi îşi vede de treabă. Iar se joacă, iar mai ia două guri... Mi-e atât de drag de momentele astea, încât nu vreau să se termine niciodată.

Nu vreau să renunţ la fericirea acestor momente. Astăzi a supt în mai tai, în mers. E totul atât de natural, încât nu-mi pot imagina că mâncatul cu linguriţa face parte din acelaşi registru.

Nu sunt absurdă şi inconştientă, îi dau mâncare zilnic. În principal fructe, cereale (evident, bio şi cu conţinut redus de gluten - se simte mâna lu' tuşi, nu?), mai scap câte un piure de dovlecel, cu sau fără carne. Mănâncă bine toate astea, loboda a fost singura care nu i-a plăcut, dar a mâncat-o. Nu ne descurcam cu lichidele (în afară de apă, pe care o bea dintr-un soi de biberon cu cioc), pentru că le varsă din gură. Ţine gura deschisă şi ele, evident, se scurg afară. Deci tot ce-i dau e sub formă de piure.

Cam asta cu diverisficarea pe care, momentan, o consider prematură din punct de vedere emoţional.

Altfel, Nora stă în funduleţ. Se joacă, se apleacă după jucării, se joacă, le băleşte pe toate, le zdrăngăne... Râde la ele şi le vorbeşte. Apropo de vorbit, spre deosebire de Sofi care zice deja mniam-mniam (la mâncare), pisi şi pa (însoţit de gestul aferent), Nora deocamdată gângureşte. Ieri a rostit ceva care semăna cu Baiazid; a zis, aşa, dintr-o suflare, urmat de un chiot de bucurie.

E o bucurie s-o priveşti pe prinţesa cartierului. Pentru că încă e foarte sociabilă şi râde oricui îi aruncă un zâmbet, toate vânzătoarele din cartier ies să o vadă şi să o giugulească atunci când mergem la cumpărături. Taică-su a numit-o aşa când am ieşit cu el la plimbare şi a constatat cu surpindere că toată lumea o cunoaşte şi o admiră. Sunt convinsă că i s-a umplut sufletul de mândrie, dar se pare că n-a fost suficient să-i dezgheţe inima...

În concluzie, Nora creşte. Şi eu odată cu ea. Şi inima mea. Sunt fericită că există.