După ce am născut, tot organismul eu s-a adaptat maternităţii. Lăsând la o parte transformările fiziologice, toate simţurile sau devenit foarte acute, întru protejarea progeniturii. În afară de plânset, între mamă şi copil se creează un întreg sistem de semnalare, propriu fiecărui astfel de tandem. Când plânge, e evident că îi e foame, că s-a trezit, că are o nevoie de vreun fel. Dar înainte de plânset...
E, la început de tot, când era ora de masă a Norei, începea foiala în pătuţ. Foială tip foşnet, destul de uşor de perceput, întrucât eram la un metru de ea.
După foşnet, a fost plescăitul. Se pregătea de supt cu voce tare. Mai aveam aproximativ un minut să ma dezmeticesc de-a binelea ca să ajung la ea înainte de a începe să plângă.
Apoi îşi sugea degetul cu zgomot. Fleoşc, fleoşc, fleoşc. Perfect peceptibil de la mine din dormitor şi prin uşile închise.
De-a lungul timpului, şi cu mine s-a petrecut un fenomen interesant. Lăsând la o parte acuitatea de care dădeam dovadă în a percepe aceste mici zgomote, ceva din mine mă trezea înainte de a se trezi ea. Fie că era de 8 sau de 2 ori pe zi. Mă trezeam şi ascultam. Încă la mine în pat, după uşile închise, aşteptam semnalul de chemare. La început, era absolut matematic; acum, mare fiind, mai sunt momente când mă trezeşte ea din somn. Dar e normal să fie aşa. Nevoile ei nu mai sunt la fel de acute ca în bebeluşie.
Când a început să gângurească, gângurea.
Mai târziu, când a început să vorbească pe limba ei, ţinea conferinţe cu mocârcile, cum le spun eu găştii de pluşuri cu care doarme în pat. Stăteam în pat şi o ascultam şi râdeam de una singură. Le vorbea cu atâta convingere, le povestea chestii nemaiauzite. A fost o perioadă minunată, mă trezeam în fiecare dimineaţă cu un zâmbet larg şi fericit pe faţă.
După, a descoperit că poate să mă cheme direct. Mama, mami şi interesantul mami-co, spus exact aşa, cu pauză, şi fără diacritice. Mamiii-co! În pat, dincolo de uşi mă bufnea râsul. De unde i-o fi venit ei mamic-co, nu ştiu, că a putea să pronunţe foarte bine şi mămico.
Apoi a apărut Mariana. Trădare! Când se trezea, nu mă mai striga pe mine, ci striga Manana! tare, răspicat, să nu cumva să rămână neauzită. Nu ştiu cum reuşeste să-şi dea seama că e weekend şi atunci n-o mai strigă pe ea, ci pe mine.
Pe măsură ce şi-a dezvoltat vocabularul, chemările au devenit explicite: Mami, bino! adică să vin.
De-a lungul timpului m-au binedispus şi relaxat chemările ei matinale, dar de surprins, nu m-a mai surprins de mult. Evolua, dar evolua într-un sens previzibil, în funcţie de dezvoltarea limbajului.
Cea mai nouă, ultima descoperire în domeniu este: Alexandra, binooo dă jos din pat la mine. Ce poţi să mai zici, am râs pe înfundate cu nasu-n perne, şi până n-a strigat mami nu m-am dus.
L.E. Undeva, între momentele descrise mai sus, a mai fost o etapă: cea în care bătea în perete. Se ridica în picioare în pătuţ şi bătea cu palma în perete. Funcţiona foarte bine, că mă trezeam sigur de la bubuituri.
