Zână? Nu, mulţumesc...

Astăzi am pus umărul la o faptă bună. Nu pot să-mi asum nici un credit, ideea n-a fost a mea, rezolvarea n-a fost a mea, eu doar am înlesnit comunicarea între părţi, să zic aşa. Dar contextul este zguduitor. 

Eu nu sunt genul care să vrea să se lase impresionată de cazurile umanitare. În sensul că nu mă hrănesc cu suferinţa oamenilor. N-am cunoscut pe nimeni care să treacă prin aşa ceva, nici dintre cei apropiaţi, nici măcar cunoştinţa unei cunoştine. La campaniile umanitare la care am donat până acum, de regulă pentru copii, am citit transversal informaţiile, şi atunci când am avut de unde, am dat un bănuţ. Nu am vrut să văd filmuleţe, reportaje TV, acte medicale, fotografii sau să citesc cu sufletul la gură ultimele noutăţi. Poate, de fapt sigur, face parte dintr-un sistem de auto-protecţie. Să nu trăiesc ce-am trăit azi.

Vorbeşte Nora

De mult îmi doresc să scriu despre dezvoltarea limbajului la Nora. Dar lucrurile se petrec atât de rapid, încât am ajuns sa fac exerciţii de memorie să ţin minte tot ce spune sau cum a spus la un moment dat.

Nora a început să vorbească târziu, avea aproape doi ani. Lucru destul de îngrijorător pentru mine, şi nu neapărat pentru ca nu verbaliza, dar nici nu repeta nimic din ce-i spuneam. Se uita la buzele mele, la felul în care pronunţ, dar din guriţa ei nu ieşea nici un sunet. Avea un vocabular destul de limitat, spunea numai cuvinte uzuale, şi acelea în cea mai simplă formă: mama, papa, apa, brum la maşină sau avion, am pentru ham, miau, buni, etc. Cel mai mare beneficiu al vorbirii este dispariţia frustării. Chiar dacă nu înţeleg din prima, repetă cu calm până mă prind ce vrea. E mare lucru. Până să verbalizeze, era cu mult mai agitată şi mai nervoasă pentru că sunetele ei n-avea nici cap nici coadă şi nu înţelegeam nimic.

Unităţi de măsură

Timpul se măsoară în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani. Aşa zice la carte. Eu cred că timpul se măsoară în unităţi speciale, personalizate pentru fiecare dintre noi, la un moment dat în viaţă. Şi aşa cum o lume întreagă a convenit asupra măsurătorii standard şi are nevoie de ea, aşa şi eu am nevoie de propriile mele măsurători. Unitatea de măsură se schimbă mereu, evoluează, dar este unică într-o anumită perioadă, nu are subunităţi. 

De exemplu, când eram copil la şcoală, timpul se măsura din 5 în 5 zile. De luni până vineri. În vacanţe, cum era cea de vară, fiecare zi era importantă şi timpul se măsura în perioade mai mari - cât stăm la bunici, cât stăm la mare, câte săptămâni mergem la bazin.

Apaţi ani, mami!

Aşa mi-a spus Nora când am ajuns acasă de ziua mea. Era proaspăt trezită din somn, ciufulită, călduţă de somn, nerăbdătoare să de examenul pentru care o pregătise Mariana toată ziua. 

Uşor împleticită, mi-a oferit freziile cumpărate de aceeaşi Mariana, şi-a spus dintr-o suflare Apaţiani, mami!

M-a strâns de după gât cu mânuţele ei mici, m-a pupat ud pe obraz, şi apoi mi-a spus, extrem de firesc, Bec, mami. 

Şi eu te iubesc, Nora.

Copilul, clanţa, cheia

Acesta este un post despre ce se poate întâmpla când (nu) sunteţi acasă. 

Eu cu sora mea locuim în acelaşi bloc, una deasupra celeilalte, la etaje diferite. Amândouă fetele au bone şi pe mine acasă pentru încă vreo două săptămâni.

În această dimineaţă, onor Sofia (2 ani şi 3 luni) a închis-o pe Marga, bona ei, pe balcon, uşa de la balcon neavând clanţă decât pe dinăuntru. Situaţia se prezenta aşa: uşa de la casa încuiată cu cheia, cheia în uşă, copilul în casă, bona exilată pe balcon. Tuşi, aka eu, două etaje mai sus, în partea cealaltă a casei, imposibil de auzit biata Marga cum striga de pe balcon. 

Nu uitaţi să vă bucuraţi

Mai am puţin şi mă întorc la serviciu. Foarte puţin. A mai rămas mai puţin de o lună. Dacă acum un an sau doi mi se părea infinită perioada asta de doi ani, astăzi mă întreb când au trecut atâtea zile şi mă uit cu groază cât de puţine au mai rămas.

Nora la un an şi 10 luni

Am început să scriu asta în ziua în care Nora împlinise un an şi 10 luni. Nu l-am terminat şi nu l-am mai publicat. Dar ar fi fost păcat. Azi e altfel. 

N-am mai scris de multă vreme ce face Nora. Poate prea ocupată cu rutina asta zilnică care a ajuns să-mi tocească nervii şi răbdarea...

Să începem cu lucrurile bune. A început să vorbească. Cuvinte clare: mama, apa, papa, miau, ham, ou, ceai, baie, caca, bebe, dă-mi, mie, jos, braţe, şosete şi poşetă. În rest, a dezvoltat un vocabular paralel, fără prea mare legătură cu obiectul denumit: petite - portocală, au - telefon (probabil o formă de alo), gluglu- lingură/ linguriţă, pepe - pepene sau pipi, după caz, Deia - Vera, Totia - Sofia, Bui - Buni (dar numai uneori), cece - ţiţi, Nenia/Nona - Nora (cred că asta înseamnă, deşi dacă îi arăt o poză cu ea spune că acolo e bebe)  piiţi - pufuleţi, brum-brum - maşină sau avion şi o mulţime de sunete ireproductibile care denumesc banană, pâine,  periuţă de dinţi, şi cam orice altceva ce recunoaşte.

E frustrant şi pentru mine şi pentru ea că nu reuşim să ne înţelegem omeneşte. Dar am reuşit să-i prind cât de cât limbajul ăsta şi mă descurc, chit că le iau prin încercări. Deşi încerc să o corectez şi să-i pronunţ cât mai clar cuvântul, ea o ţine pe a ei. Nu că n-ar putea să reproducă toate sunetele, pentru că pe limba ei, când vorbeşte, le spune pe toate, dar nu-i ies în cuvânt. Puterea exemplului nu funcţionează pentru ea: în condiţiile în care Sofia vorbeşte aproape perfect, fiind cu 4 luni mai mare, de Nora nu se lipeşte nimic.

Apoi, lucrurile care nu s-au schimbat. Este în continuare lipită de mine ca marca de scrisoare. Tot timpul. În braţe de preferat. Dacă mă las pe vine şi o îmbrăţişez, se trage, mă apucă de mână şi mă face să mă ridic să o iau în braţe. Când mă revede după vreo 5 minute de lipsă, se bucură şi chiuie de parcă nu m-a văzut o săptămână. Asta are părţi bune şi părţi rele. Uneori mă bucură şi mă flatează ataşamentul ei, alteori mă oboseşte cumplit. 

Doarme în continuare fără probleme toată noaptea şi ziua cam 3-4 ore. Rar de tot are zile când nu doarme dupămasa dar şi zile când se culcă la 17.00 şi se mai trezeşte a doua zi dimineaţă la 9.00.

Avem aceleaşi probleme cu mâncarea. Nu mănâncă şi pace. De vreo lună a făcut pasiune pentru ouă. Când se trezeşte, după ce semnează condica la Bela, se duce glonţ la frigider şi repetă ou, ou, ou, obsesiv. Ia două ouă din carton şi le dă drumul uşurel în ibricul cu apă. Şi cât aşteaptă să se fiarbă, o schimb, se spală pe dinţi (e un fel de-a spune, că de fapt mănâncă pasta de dinţi şi roade periuţa). Apoi la masă ea decojeşte un ou, iar eu pe-al doilea. Îi place să-l mănânce cu linguriţa direct din coajă. Dacă îl tai, nu mănâncă gălbenuşurile. Le aruncă la gunoi. Şi cam aşa face cu orice nu vrea să mănânce. 

Tot nu mănâncă lactate; mai scapă din greşeală câte o linguriţă de iaurt, o bucăţică de mozzarela, dar destul de rar. Mănâncă cu mare plăcere cam orice fructe, mai ales astea de sezon acum: prune, struguri, mere. După ce vreo săptămână a înghiţit sâmburii de prună, acum a învăţat să-i scoată şi să-i arunce la gunoi.