Cândva, acum multă vreme, aveam un dar, să-i zicem. Nu ştiu dacă-i dar cu adevărat sau e manifestarea intuiţiei feminine. Ştiam dinainte ce avea să se întâmple. Lucruri majore niciodată. Nu ştiam când o să fie cutremur, când o să moară cineva sau ce notă o să iau la vreun examen. Nu. Lucruri mici. Ştiam că o să sune telefonul şi ştiam cine e. Ştiam ce o să-mi spună. Puteam să traduc o privire într-o rugăminte, reproş, idee. Un simplu "nu ştiu" însemna pentru mine exact ce trebuia să însemne. Ştiam că va veni cineva cam cînd intra în bloc. Ştiam ce o să comande cineva la un restaurant chiar dacă nu mai văzusem niciodată meniul. Ştiam exact în ce raft se află lucrul pe care voiam să-l cumpăr dintr-un magazin în care intram prima oară.
Genul acesta de "dar" e mereu pus sub semnul întrebării, mai ales că nu este omniprezent şi nu ştiu cum se face, dar atunci când spui cuiva de el sau încerci să faci o probă, dispare brusc şi cazi în neverosimil. Dar eu am trecut de toate probele pe care mi le-am propus şi n-am prea dat greş.
Apogeul acestor simţiri l-am trăit alături de un bărbat, ghicindu-i gândurile aproape continuu. Nu am crezut niciodată că e un dar al meu special, ci că e o chestie, că nu ştiu cum să-i spun, izvorâtă din dragoste şi o comunicare ieşită din standarde.
La început a fost amuzant, atât pentru mine cât şi pentru el, căci era plăcut mângâiat orgoliul său masculin. Îi terminam propoziţiile, îi traduceam privirile, oftaturile, zâmbetele.
O vreme a fost util, făceam economie de cuvinte şi de timp, că nu mai era nevoie să îmi explice cu cuvinte multe ce anume are nevoie. Din cuvinte banale, doi de "da" şi un "bine" ştiam cu cine vorbeşte la telefon şi despre ce. Când îmi rostea numele, ştiam dinainte ce voia să-mi spună. Îmbătător sentiment.
Apoi a devenit obositor. Ştiam tot timpul, tot. Când, unde, ce, de ce, până când. Era de ajuns să se gândească la ceva, orice, şi eu ştiam. În capul meu era un permanent zumzăit. Ca un supererou care se trezeşte brusc cu puteri neimaginate, n-am ştiut să le controlez şi am ajuns să fac abuz. Eu vorbeam, eu auzeam, eu îmi răspundeam singură. Eram atât de sigură pe ce ştiam încât nu-l mai lăsam să spună nimic. Îi aruncam o privire plină de întelgere şi de ciudă şi murmuram învinsă doar "da, ştiu". Doar că el n-ar fi vrut să-mi spună întotdeauna ce gândeşte şi ar fi preferat să mă mintă, poate doar ca să mă protejeze. Ajunseserăm amândoi dependenţi de acest gen de comunicare. Dacă până atunci fusese distractiv, devenise un supliciu. Se aştepta de la mine să ştiu, să fac lucruri necerute, să răspund la întrebări nerostite încă. Zâmbetul cunoaşterii fusese înlocuit de o grimasă posomorâtă a aşteptării şi a imputării în caz de eşec.
Când mi-am întâlnit viitorul fost soţ, "darul" a dispărut. Ca şi când nu existase niciodată. Nu ştiam şi nu ghiceam nimic. La început am fost mulţumită şi fericită. Era în sfârşit linişte în mintea mea. Nu mai eram nevoită să traduc, să subînţeleg, să ghicesc, să împlinesc aşteptări... Aveam dialoguri adevărate, cu cuvinte reale. Convinsă fiind că "darul" venea din dragoste, am aşteptat cuminte să apară şi să-l pot manevra aşa cum aveam nevoie, numai când voiam eu, fără să mai ajung să mă chinui. Când am văzut că nu apare, am pus-o pe seama faptului că relaţia anterioară era bazată pe un soi de abuz afectiv şi pe o dependenţă bolnăvicioasă şi că acum, tocmai pentru că nu e nici pe departe aşa ceva, e mult mai bine. În general nu i-am dus lipsa, dar din când în când mă apuca melancolia după "puterile" mele. Goneam însă orice nostalgie amintindu-mi cât de obositor devenise spre final.
Ieri dimineaţă am deschis ochii cu un minut înainte de a suna telefonul. Nu m-am uitat cine e şi l-am întrebat direct "ce-ai visat?". A tăcut o secundă, suprins de întrebarea mea. A bâguit încurcat "Am visat urât. Dar de unde ştii?". "Nu ştiu. Ştiu pur şi simplu. Hai, gândeşte-te la ceva frumos şi culcă-te la loc." Am închis repede, surprinsă şi eu de marea revenire. M-am afundat în perne şi am zâmbit. Deşi mi-am spus că a fost un accident, că n-ar fi avut cine şi de ce să mă sune la ora aia, doar el şi numai dacă ar fi visat urât, ştiam că nu-i aşa.
De ieri se tot întâmplă, şi nu e vorba doar de el. Ştiu ce vrea mama înainte de a spune, ştiu ce nevoie are sora mea când doar întinde mâna şi mormăie un "dă-mi" neterminat...
Aş îndrăzni să spun că darul e mai mare: acum cîteva zile, Nora a plâns altfel. Şi Sofi la fel. Nu ştiu cine a provocat starea cui. Eu aveam un sentiment urât, o presimţire din aceea rea, care stânge inima şi te face să cauţi semne în orice în încercarea de a afla ce e. Nu mi-e clar dacă neliniştea mea a agitat-o pe Nora sau plânsul ei neobişnuit m-a alimentat pe mine. I-am spus mamei, cu oarece frică şi ruşine, că am un sentiment ciudat şi că mi-e frică să nu se întâmple ceva rău. Răspunsul mamei a venit prompt şi complet neaşteptat "a fost cutremur în Italia". M-a îmbărbătat că "ăştia mici simt mai bine ca noi" şi conversaţia s-a încheiat cu mine pe gânduri.
Acum n-am cui să termin propoziţiile şi să-i traduc privirile. Aş vrea însă, să-i ghicesc gândurile micuţei Nora. Ea este singura care are cu adevărat nevoie de darul meu.
Atunci când stai mult timp ghemuit cu piciorul sub tine, amorţeşte şi ajungi să nu-l mai simţi. Când te ridici, îl pui în pământ, mergi mecanic, dar în continuare nu-l simţi. Curând încep furnicăturile.
