Copilul, clanţa, cheia

Acesta este un post despre ce se poate întâmpla când (nu) sunteţi acasă. 

Eu cu sora mea locuim în acelaşi bloc, una deasupra celeilalte, la etaje diferite. Amândouă fetele au bone şi pe mine acasă pentru încă vreo două săptămâni.

În această dimineaţă, onor Sofia (2 ani şi 3 luni) a închis-o pe Marga, bona ei, pe balcon, uşa de la balcon neavând clanţă decât pe dinăuntru. Situaţia se prezenta aşa: uşa de la casa încuiată cu cheia, cheia în uşă, copilul în casă, bona exilată pe balcon. Tuşi, aka eu, două etaje mai sus, în partea cealaltă a casei, imposibil de auzit biata Marga cum striga de pe balcon. 

Nu uitaţi să vă bucuraţi

Mai am puţin şi mă întorc la serviciu. Foarte puţin. A mai rămas mai puţin de o lună. Dacă acum un an sau doi mi se părea infinită perioada asta de doi ani, astăzi mă întreb când au trecut atâtea zile şi mă uit cu groază cât de puţine au mai rămas.

Nora la un an şi 10 luni

Am început să scriu asta în ziua în care Nora împlinise un an şi 10 luni. Nu l-am terminat şi nu l-am mai publicat. Dar ar fi fost păcat. Azi e altfel. 

N-am mai scris de multă vreme ce face Nora. Poate prea ocupată cu rutina asta zilnică care a ajuns să-mi tocească nervii şi răbdarea...

Să începem cu lucrurile bune. A început să vorbească. Cuvinte clare: mama, apa, papa, miau, ham, ou, ceai, baie, caca, bebe, dă-mi, mie, jos, braţe, şosete şi poşetă. În rest, a dezvoltat un vocabular paralel, fără prea mare legătură cu obiectul denumit: petite - portocală, au - telefon (probabil o formă de alo), gluglu- lingură/ linguriţă, pepe - pepene sau pipi, după caz, Deia - Vera, Totia - Sofia, Bui - Buni (dar numai uneori), cece - ţiţi, Nenia/Nona - Nora (cred că asta înseamnă, deşi dacă îi arăt o poză cu ea spune că acolo e bebe)  piiţi - pufuleţi, brum-brum - maşină sau avion şi o mulţime de sunete ireproductibile care denumesc banană, pâine,  periuţă de dinţi, şi cam orice altceva ce recunoaşte.

E frustrant şi pentru mine şi pentru ea că nu reuşim să ne înţelegem omeneşte. Dar am reuşit să-i prind cât de cât limbajul ăsta şi mă descurc, chit că le iau prin încercări. Deşi încerc să o corectez şi să-i pronunţ cât mai clar cuvântul, ea o ţine pe a ei. Nu că n-ar putea să reproducă toate sunetele, pentru că pe limba ei, când vorbeşte, le spune pe toate, dar nu-i ies în cuvânt. Puterea exemplului nu funcţionează pentru ea: în condiţiile în care Sofia vorbeşte aproape perfect, fiind cu 4 luni mai mare, de Nora nu se lipeşte nimic.

Apoi, lucrurile care nu s-au schimbat. Este în continuare lipită de mine ca marca de scrisoare. Tot timpul. În braţe de preferat. Dacă mă las pe vine şi o îmbrăţişez, se trage, mă apucă de mână şi mă face să mă ridic să o iau în braţe. Când mă revede după vreo 5 minute de lipsă, se bucură şi chiuie de parcă nu m-a văzut o săptămână. Asta are părţi bune şi părţi rele. Uneori mă bucură şi mă flatează ataşamentul ei, alteori mă oboseşte cumplit. 

Doarme în continuare fără probleme toată noaptea şi ziua cam 3-4 ore. Rar de tot are zile când nu doarme dupămasa dar şi zile când se culcă la 17.00 şi se mai trezeşte a doua zi dimineaţă la 9.00.

Avem aceleaşi probleme cu mâncarea. Nu mănâncă şi pace. De vreo lună a făcut pasiune pentru ouă. Când se trezeşte, după ce semnează condica la Bela, se duce glonţ la frigider şi repetă ou, ou, ou, obsesiv. Ia două ouă din carton şi le dă drumul uşurel în ibricul cu apă. Şi cât aşteaptă să se fiarbă, o schimb, se spală pe dinţi (e un fel de-a spune, că de fapt mănâncă pasta de dinţi şi roade periuţa). Apoi la masă ea decojeşte un ou, iar eu pe-al doilea. Îi place să-l mănânce cu linguriţa direct din coajă. Dacă îl tai, nu mănâncă gălbenuşurile. Le aruncă la gunoi. Şi cam aşa face cu orice nu vrea să mănânce. 

Tot nu mănâncă lactate; mai scapă din greşeală câte o linguriţă de iaurt, o bucăţică de mozzarela, dar destul de rar. Mănâncă cu mare plăcere cam orice fructe, mai ales astea de sezon acum: prune, struguri, mere. După ce vreo săptămână a înghiţit sâmburii de prună, acum a învăţat să-i scoată şi să-i arunce la gunoi.

Înţărcare ca la carte

Deşi a trecut ceva vreme de atunci, mă tot ţin să povestesc cum s-a înţărcat Nora.

Pe la un an şi patru luni a început să refuze masa de dimineaţă, singura mai consistentă în lapte. Când o duceam în braţe spre dormitorul meu, se agita, voia jos din braţe şi striga papa, papa. Ok, fără lapte, atunci. După micul dejun, sugea puţin, sau sugea combinat cu banană sau fructe.

Vulcanul - continuare

De aici.

Femeia s-a trezit buimacă de visul ameţitor ce-l avuse. Stătea ghemuită la rădăcina unui copac şi încă nu se dezmeticise prea bine.

Nu visase chiar tot: în jurul ei erau tot fum, cenuşă, lavă, abur, fulgere, pucioasă. 

Nu-i era clar dacă visase sau chiar fusese acolo sus. Senzaţia aceea de cunoaştere a tuturor sentimentelor din lume era extrem de reală şi o tulbura cumplit. Acum ştia, văzuse, dar nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva este doar imaginaţia ei. Nu, nu şi-ar fi putut imagina niciodată aşa ceva.

S-a ridicat şi a plecat. Primii paşi i-a făcut repede, să nu cumva să se răzgândească. Apoi s-a oprit brusc şi a început să calce cu paşi mărunţi, în ritmul lacrimilor ce cădeau domol spre pământul încins. Plângea de dor, de teamă, de ciudă, de furie, de neputinţă. Simţea că-l trădează. Simţea că se trădează pe sine. În sufletul ei era un vârtej infernal. Şi totuşi mergea mai departe. Cu paşi mici, că poate el o va vedea şi o va opri. Dar destul de mari ca să se depărteze. 

S-a uitat în urmă de câteva ori, întâi doar o privire, apoi s-a întors cu totul. Ca să-l mai vadă o dată, să nu-l uite, să îi râmână imprimată imaginea lui. A tot sperat  că o va vedea şi el şi va încerca să o oprească. Dar printre norii de fum nu se vedea nimic. Cu fiecare speranţă deşartă plângea mai tare şi ritmul paşilor creştea.

De-acum alerga. În mintea ei se învălmăşeau toate: şi pădurile verzi, şi aburul dintre pietre şi cântcele  păsărilor şi imaginile acelea fantastice din inima vulcanului şi conversaţiile nesfârşite şi cenuşa şi lava şi tunetele...

În urma ei, vulcanul exploda. Printre zgomotele de infern, i s-a părut că îl aude spunând Îmi pare rău. A tresărit o clipă, dar în haosul acela, nu putea fi decât imaginaţia ei...

Un copil fără curaj e ca o noapte fără stele

E o replică din filmul Annie, dar e o vorbă de-a lui Buddha. Doar asta mi-a venit azi în gând când am văzut-o pe Nora în apă. 

Până astăzi, Nora nu intra în apă decât în braţele mele. Se ţinea strâns şi se încolăcea în jurul meu. Chiuia, bătea apa cu mânuţele, se lăsa pe spate, gusta apa de mare, dar nu şi-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. Am încercat s-o fac să plutească, pe burtă sau pe spate, am încercat cu colacul, nimic. Lipită strâns de mine şi orice încercare de a o dezlipi era taxată imediat cu ţipete şi încordare.

Vama Veche după 7 ani

Da, suntem în Vama Veche. Nu pot să spun că suntem în vacanţă, că cine a fost cu copilul mic la mare ştie că numai vacanţă nu poate fi. 

Am vrut să vin aici pentru că dintre toate staţiunile pe care le-am încercat de-a lungul vremii, aici m-am simţit cel mai bine.