Cum m-am mutat eu în trei acte

Actul 1 – Luna neagră still kicking

Miercuri, când de altfel, moş tataie m-a anunţat că nu mai vine, la ultimul transport către Jiului, deci vreo 4 jumate dupămasa, mă sună de jos să-mi spună că maşina nu mai porneşte. Mi s-a făcut rău instantaneu. Nora dormea, eu aveam în vizită o mămică cu doi copii (3/1 an) care îl aşteptatu pe tătic să vină să ia acvariul. Acvariu pe care stimabilul fost soţ nu s-a învrednicit să-l ia cu el când a plecat. Las musafirii în casă cu rugâmintea de a-mi da un bip când se trezeşte Nora şi cobor la epavă.

Afară, 38 de grade. Eu năduşeam oricum de nervi şi de ciudă. Doamnă, nu mai porneşte, am deschis capota, o fi electromotorul, alternatorul... Îi arunc printre dinţi: nu-i de la motor şi trântesc capota ostantativ. Ştiam eu că atunci când se blochează volanul, asta nu mai face nici o mişcare de nici un fel până nu-l deblochezi. Intru în maşină, bag cheia, pâr-pâr-pâr poc, vorba reclamei. Hait, ăsta e sunet de baterie moartă. Dar cum e posibil la un diesel, care are consumul mai mic şi la o maşină care a funcţionat perfect până acu’ o juma’ de oră? Moş tataie cică s-o împingem. Găsiţi doi musculoşi, daţi-le ceva să împingă maşina, că sigur porneşte. Domnule G, dieselu’ nu se împinge! Punct. Eu n-o împing. Dar să ştiţi că împinsă porneşte imediat. N-o împing nicăieri şi vă rog să nu mai insistaţi. Îmi venea să-l strâng de gât.

Chiar dacă se putea întâmpla oricui, faptul că mşina s-a stricat pe tura lui mă făcea să-l găsesc vinovat de necazul meu. Opreşte un nene lângă mine să mă întrebe unde e cofetăria Alice, io îl întreb dacă îmi dă şi mie nişte curent. Mă duc sus, iau cablurile, verific musafirii, copilul, şi cobor. Aranjăm maşinile de transfer, punem cablurile, maşinuţa mea nimic. Te pomeneşti c-o fi electromotorul, alternatorul sau nu ştiu ce piesă cu b. După vreo jumătate de oră de dogorit de soare şi de capotele încinse ale maşinilor, nenea cu cofetăria pleacă trist că nu mă poate ajuta. În tot acest timp, tataie făcea treişpe paişpe pe lângă noi. Până la urmă, a încărcat maşina lui cu tot ce era într-a mea şi le-a dus el în Jiului.

Am sunat un prieten, mi-a zis că vine să mă scoată din belea, vede el cum, eu dau să închid maşina. Hait! Fără baterie, nu se închide. N-am ţâmburuşi din ăia la uşi, iar ială n-am decât la uşa mea. Celelalte trei plus portbagajul rămâneau deschise. Sun la Renault să-mi zică cum să închid maşina dacă nu mai am baterie. S-a rezolvat, nu se poate. Fără baterie, închiderea centralizată nu funcţionează, adio încuiere. Mă trag pe o bancă mai la umbră şi păzesc maşina. Gest orecum inutil, pentru că era ziua în amiaza mare şi n-aveau ce să fure din ea.
Tâmpită de căldură, mă duc sus la musafiri. Între timp se întregise familia, chirăiala ca la balamuc, toţi se bălăceau în pietrişul de pe fundul acvariului, se jucau cu peştii, lăcăraie şi nisip prin toată casă. Altfel, veselie şi voie bună. Nora se trezeşte şi ea. O ia soră-mea în primire.

Vine prietenul meu cel priceput la maşini. Mda, nu mai e baterie, hai că-ţi dau eu curent. Când dădeam eu la cheie, i se stingeau lui farurile. Zice contemplativ: Eu cred că e-n scurt (scurtcircuit adică). Cum naiba se scurtcircuitează o baterie de maşină?! Şi mă pocneşte: Semnalul! Ăla frecat în sus şi în jos până nu mai ştie unde-i susul şi unde-i josul. Deci tot moş tataie de de vină.

Facem o probă cu bateria altei maşini, pornea la cheie. Deci, da, bateria e buba. Decidem că e cazul să cumpărăm o baterie nouă. Mă duc sus, hrănesc copilul, conduc musafirii, cobor. Se făcuse deja 9 şi ceva. Unde mergem după baterie, că-i târziu. Stai că sun eu o altă prietenă care stă peste drum de Real, să sune ea şi să întrebe dacă au d’asta de-mi trebe mie. Norocul meu, Laura era chiar în Real şi la standul cu baterii auto erau fie mai mari, fie mai mici. Logic. Ok, riscăm să mergem în Cora. Nora deja era obosită, agăţată în sling, sugea şi moţăia.

Luăm baterie din Cora, fugim ca disperaţii să nu se închidă casele, ne tragem sufletul în maşină şi ne trăzneşte ideea că nu avem cheie d’aia tubulară de scos şuruburile care ţin bateria pe suport. Adică tot efortul nostru din seara aceea putea fi complet inutil fără cheia aia. Ajungem descumpăniţi în faţa blocului, neîndrăznind să zicem nimic... Hopa, vecinul taximterist. Bună seara, nu vă supăraţi, o cheie tubulară pentru baterie.... da, cum să nu, poftiţi. În zece minute maşina pornea la sfert de cheie.

Actul 2 – Pătuţul Sofiei

În timp ce noi ne plimbam prin oraş cu sau fără baterie, acelaşi bun prieten care mă ajuta pe mine făcuse rost de o dubă pentru transportat lucrurile mari, în principal de la soră-mea, că eu n-aveam mare lcuru de dus. Acţiunea fusese programată pentru ziua de joi, dar am zis să profităm de răcoarea nopţii, de faptul că fetele dorm, de traficul mai liber din oraş, etc, şi s-o facem atunci.

După ce am termint cu maşina, ne-am dus în spatele blocului, unde se încărca duba. Nora dormea în sling, eu eram terminată de oboseală şi conştientă că de abia atunci începea. Când am ajuns lângă maşină, atunci urcau pătuţul Sofiei. A fost momentul în care am realizat că plec. Ca mă mut. Că nu ne vom mai întoarce niciodată. Am început să plâng ca proasta în mijlocul drumului, strângând-o pe Nora la pipet şi realizând că etapa asta din viaţa mea s-a încheiat. Că n-o să le mai văd pe farmaciste, pe şaormar, pe doamnele de la aprozar, că n-o să mai văd biserica de la fereastra Norei, că n-o să mai fiu în locul în care trăiesc de 22 de ani. O să fiu în alt loc căruia o să-i spun acasă. Cu mirosuri şi zgomote noi, cu lumină nouă, cu totul nou şi altfel. Am simţit că se rupe ceva în mine când am văzut pătuţul purtat prin aer.

În noaptea aceea, am dus tot ce era mai greu şi mai mare. Ne-am întors la puii noştri adormiţi, păziţi de zâna bună Vera. Am adormit trişti, îngânduraţi şi n-am schimbat prea multe cuvinte.

Actul 3 - Cu raţa-n buzunar

Joi era ziua desemnată a mutării. După escapada de miercuri noapte, în ziua X am continuat să împachetăm micile nimicuri. S-au dovedit a fi mult mai multe decât aş fi putut crede: cabluri – vreo două cutii; papetărie de tot felul – o cutie mare şi vreo trei mai mici; aţe, foarfeci, ace, mărgele, paiete şi alte chestii de cusut – o cutie mică; bijutericale (cu tot cu cutii) – două cutii medii; mărunţişuri de la Nora din cameră – două cutii medii; tastatură, mouse, hard extern, alte cabluri, telecomandă – o pungă mare. Şi tot aşa, parcă la nesfârşit.

Ştiam că nu putem rămâne aici până seara, deci la un moment dat am pus stop colectării de mărunţişuri şi ne-am pregătit de plecare. Am umplut poşeta mea Inglesina cu alte mititele (să nu care cumva să pierd, să uit sau să scap ceva), am organizat transportul, adică cine, în ce maşină şi la ce oră pleacă, mi-am tras sufletul pe canapea şi m-am uitat în jur. Nu-mi venea încă să cred că plec. Deşi casa arăta ca după bombardament, eu o vedeam curată şi liniştită ca într-o dupămasă de duminică. Soarele o inunda auriu, era cald, dar nu înăbuşitor, era pace... Aşa cum numai în casa aceea am simţit vreodată.

Nora era lângă mine pe canapea, o lingea de zor. I-am spus în gând băleşte-o bine, mami, că n-o să te mai întâlneşti cu ea... Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nici eu n-o să mai întâlnesc cu ea. Şi cu multe alte lucruri atât de dragi şi cu care am crescut. Pe tocul uşii din sufragerie sunt şi acum semnele pe care le făcea mama cu creionul când ne măsura. Fiecare colţ din casă are povestea lui şi n-am uitat nici una... Pe de o parte, mi-e teamă să nu le uit, dar pe de altă parte, cred că ar trebui să încep alte poveşti pe care să nu le uite Nora.

Stând pe canapea am văzut ascunsă de un picior de masă, o răţuşcă de plastic, una din jucăriile Norei, rătăcită printre atâtea cutii şi bagaje. Am înşfăcat raţăa am vârât-o în buzunar, am luat copilul în braţe şi am plecat „dincolo”. Când s-a pus maşina în mişcare, am aruncat o ultimă privire ferestrelor mele cu guguştiuci şi m-am scuturat repede, să nu încep să plâng.

Am parcurs tot drumul în tăcere şi tristeţe. Când am ajuns în noua casă n-am avut vreme de melancolii. Primul lucru pus la punct a fost camera Norei, să doarmă copilul în linişte. Asta dacă se acomodează şi nu mă trezesc că începe să plângă în mijlocul nopţii. Apoi bucătăria, să am şi eu un loc în care să mă simt bine. Am înghesuit sacii cu haine în dulapurile corespunzătoare şi mi-am zis că e şi mâine zi. Au urmat multe zile de pus la loc chestii. N-am terminat nici azi. Cine s-a mutat măcar o dată ştie ce-a urmat.

Încă nu

Da, de mutat m-am mutat, net însă n-am. Acum am pus mâna pe un modem de la Orange pentru câteva ore. Cică undeva pe săptămâna viitoare vine echipa (a se citi doi şmecheraşi cu un mic modem în braţe) să facă marea instalare.

Long story short - m-am mutat de joia trecută, de atunci tot aranjez, spăl rufe, pun la loc, mut cutii, duc la boxă, strâng la boxă, duc gunoiul la gunoi (adică avem un soi de ghenă la parterul blocului), mai spăl, mai pun la loc, le mai mut de colo colo. În tot acest timp, copilul pe lângă mine, pe mine, după ocazie. Plus mâncare, plus spălat, plimbat, schimbat, etc.

Am multe, multe de spus şi de povestit. Multe rău. Am fost toantă sau doar prea obosită să le scriu în word până acum, că iaca, aveam ocazia să public tot dintr-un clic. Dar aşa o să fac.

Ce-mi vine să spun prima dată este ce face Nora. De ieri a început să meargă de-a buşilea. Cam caraghios, pentru că e pe punctul de a se ridica în picioare. O s-o filmez să vedeţi cum merge fi-mea.

Mi-e drag să pun o poză cu ea de azi, că aşa e când faci ordine în lucruşoare.
Mda. acu văd că nu-i tocmai clară. Una peste alta, suntem bine, Nora s-a adaptat rapid, eu nu tocmai. Eu încă mă simt musafir... Să nu stric, să nu murdăresc, să nu zgârii, etc. Buba la cap.
Mă deconectez şi mă apuc de scris, public azi dacă mai am liber la net.

Mi-e tare dor de voi.

Piua

Mă mut. Gata. Printre alte chestii grele care se vor întâmpla odată ajunsă în casă nouă, cea mai neplăcută e ruptura de lume, că n-o să am net.

Aşa că până îmi revin cu internetul, la bună revedere.

PS. Ieri moş tataie m-a anunţat oficial că vineri e ultima zi de lucru. Tot ieri s-a stricat maşina. Tot ieri am reparat-o. Sper să pornească şi azi, că dacă nu, e o zi pierdută şi mă încurcă îngrozitor.

PPS Pentru orice, de la urgenţe la sporovăială, sunt găsibilă pe mobil.

Baby swing

Fără să-mi fi cerut asta vreodată, mă simt datoare Dianei cu un feedback legat de sling. L-am cumpărat face to face pe 29 iunie, într-o dupămasă vântoasă.
Mi-a plăcut modelul, designul şi am sperat sincer în funcţionalitatea lui. Am fost dezamăgită. Maxim. Mă durea peste tot. Am zis că nu-l mai pun niciodată. Mă durea umărul de sprijin, îmi tăia gâtul. Nora stătea bine, dar eu eram terminată.

A încercat Diana să-mi vândă nişte ponturi, dar nu se lipea nimic de mine. N-am mai continuat corespondeţa cu ea ca să n-o fac să se simtă prost din pricina eşecului meu.

Doare. E grea fi-mea. Nu pot aşa. Mai bine îmi iau un mei tai, că sunt mai obişnuită cu purtatul pe ambii umeri.
L-am cărat cu mine mereu. Era mai degrabă păturică şi jucărie de ros pentru Nora, decât mult aşteptatul ajutor pentru mine.

Îl puneam ocazional, când mă dădeam jos din maşină pentru maxim 10 minute. Într-o zi, când cele 10 minute preconizate s-au transformat în două ore, am realizat că Nora doarme în sling şi că pe mine nu mă doare nimic.

Mi-am spus ca oi fi amorţit de tot şi d-aia nu mai simt. Dar nu. Eram bine. Copilul, montat mai sus ca de obicei, inelele la locul lor, nu pe coaste, cum îmi ajungeau mie de obicei. Mda, cam asta propovăduia Diana atunci când l-am probat prima oară. Io, nu şi nu, că nu pot altfel.

De atunci, suntem perfecte. Şi Nora, şi eu. Când mergem în parc, prefer s-o duc în sling şi să împing căruţul gol. Mi-e dragă până peste poate când adoarme la pieptul meu. Ieri seară am zis că-i chinuită să doarmă popândău şi am coborât-o. Aşa cum se zice că se ţin doar nou născuţii. Iată că se poate şi la 7 luni.

E grozav slingul. M-am învârtit azi prin Ikea şi tot aşa, am uitat că am copilul la gât. Iar ei îi place mult de tot. Mai nou, se lasă pe spate şi priveşte lumea cu capu'n jos. Evident, trebuie s-o susţin la faza asta, dar e maxi-încântată. Dacă o strâng prea tare, se împinge cu mânuţele în mine să-i dau drumul.

Am dus-o şi pe spate, dar nu cu prea mult succes. E încă mică (scurtă) şi nu vede peste umărul meu. Plus că mi se pare că alunecă. Şi dă cu nasul de coloana tare, nu de pieptul mamei cel frumos mirositor.

Am alăptat-o în mers, fără nici un efort. Oricum acum caută şi găseşte singură, lapte să fie.

Ceea ce la început părea un supliciu, acum e un dar. În primele zile nu le puteam înţelege pe cele care spuneau că nu rezistă o zi fără sling. Iată-mă-s acolo. Sunt tare mulţumită şi fericită, zău.

Am totuşi o nedumerire. Nimeni, nimeni nu mi-a zis vreodată că-mi şade bine cu slingul. Toţi se extaziază de copil şi nu se întreabă nimeni ce-i aia şi cum stă ea acolo. Ceea ce la wrap şi mei tai s-a întâmplat deseori. Şi ca fapt divers, a purtat-o şi taxu aşa.

PS Când o să am timp, pun poze.

Moş tataie şi volanul

Am găsit şofer. Am apelat la cineva de la mine de la servici şi mi-a făcut legătura cu Nenea G. I-am zis în mare despre ce e vorba, cât timp am nevoie de serviciile lui şi cam în ce constă jobul şi orele de lucru. Transport Iancului-Jiului, cumpărături şi alte d'astea, 60 de zile, luni-vineri de la 12 până la 6-7, după necesităţi. Ok, ok, batem palma.

Joia trecută am avut probă de traseu şi de luni la lucru. După mulţi ani, am stat în dreapta. Am pus nenumărate frâne imaginare şi m-am ţinut strâns de mâner. Mâner de care nici nu ştiam că există (ăla de sus, de deasupra geamului). Probabil ca să-mi reţin impulsul de a pune mâna pe volan.
Nu pentru ca nenea G. nu conduce bine, ci pentru că din dreapta se vede altfel. Cu totul altfel. Groaznic. Bordurile sunt mai aproape, maşinile sunt la o întindere de mână iar mijlocul drumului pare periculos de în stânga.

Moş tataie e bătrân. E pensionar. N-are decât 63 de ani, dar zău ca bunicul meu, la 83, e mult mai verde ca el. El uită, repetă de 10 ori şi până la urmă tot uită. Traseul e simplu: Piaţa Iancului - Jiului, cu sau fără escală în Aviatorilor. Şi pe unde oi mai avea nevoie. Ruta aleasă de mine nu-i place. M-a bombănit tot timpul ca pe dincolo era mai scurt. I-am explicat că nu urmăresc să fie scurt cât urmăresc să ţin maşina în mişcare, că altfel plânge Nora. Îmi zic că l-am dat gata cu explicaţia asta savantă. La prima răscruce între drumul meu şi al lui, iar mă încearcă: Nu vreţi s-o luăm pe aici? (adică Ştefan cel mare - Piaţa Victoriei), că e mai drept. Încă răbdătoare, îi repet: E aglomerat, mergem bară la bară şi până adoarme Nora, o să plângă rău şi ne face capul ţăndări la amândoi. Acum mergem pe aici, când sunteţi singur o luaţi pe unde vreţi. Am întors capul spre fereastră, semn că dialogul s-a încheiat.

Stă ce stă şi mă întreabă: Şi pe băieţel îl luăm mereu cu noi? Eu, năucită de pluralul instituit ad-hoc şi de băieţelul necunoscut, îl întreb nedumerită: Care băieţel?! Ăsta micu' din spate! Copilul meu e fetiţă, domnule G.

Nu trecuseră 10 minute de când se jucase cu ea şi-mi relatase dintr-o suflare cum că are şi el o nepoţică şi că să-mi trăiască, că fetele sunt altfel, că-s mai frumoase şi mai iubitoare şi alte cele. Aşadar pricepuse că ăsta micu' e o ea. M-am înşelat. De fapt, nu m-am înşelat, pricepuse, doar că uitase.

Are prostul obicei de a-mi face program. În aceste zile, mă mut, finalmente. Eu strâng, pun în cutii şi el le duce în Jiului. Evident, eu strâng mult mai puţin decât poate încăpea în maşină. La fiecare drum mă întreabă: doar atât? Nu mai bine strângeţi mai multe o dată şi le ducem o dată? Eu, plină de praf, ciufulită şi mânjită cu biscuiţi băliţi, cu copilul agăţat de ţâţă şi plină de nervi, îi zic: nu pot mai repede, că mi-e greu cu copilul după mine. Asta e, mergeţi aşa. Păi ştiţi, e cald, e soare, motorina scumpă... Uitaţi aici o sticlă cu apă şi nu vă faceţi griji de motorină. Ne descurcăm aşa, că e foarte bine. Pe hol sunt 6 cutii. Ia două şi mă întreabă: Mă întorc să le iau şi pe astea? Pufneam ca un dinozaur: Nu, lăsaţi că le teleportez eu. Da, sigur, cum să nu, vă aştept. Zâmbet d-ăla fals şi rotocoale din ochi.

Bine, acum sunt eu cârcotaşă, că dacă nu era el, după ce puneam în cutii le duceam singurică în Jiului. Cu băieţelul după mine.

Mă întreabă mereu de ce nu mă ajută nimeni. Dar nu cu tonul acela compătimitor, de bunic amabil. Da' sora de ce nu vă ajută? Pentru că şi ea se mută şi are şi ea copil mic. Pâi şi ce, nu poate să stea cu amândouă? Nu, pentru că Nora e alăptată şi trebuie să fie cu mine mereu. Păi e mare, nu-i daţi şi ei o ciorbă? Nu.

Auziţi, dar mama de ce nu vă ajută? Nu că n-ar întâlni-o pe mama zi de zi, la fiecare transport, în Jiului. Pentru că mama e în Jiului, d-aia. Azi să ştiţi că n-am văzut-o. Cu ultimele puteri, îi spun: Pentru că ea era la etajul 1, iar dvs. aţi urcat la trei. Dar ce-i la unu? Îi spun a cincea oară că acolo este apartamentul soră-mii. Pare că a înţeles că tace îngândurat.

Wrong. Se gândea. Auziţi, dar fostul soţ chiar nu vă ajută? pensie alimentară vă dă? Nu şi nu. Scurt, poate tace. Dar sunt captivă în maşină şi de data asta am luat-o pe Ştefan cel mare. Deci bară la bară. Deci ce ziceaţi că faceţi la noi? (la serviciu adică) Sunt şefă de serviciu acolo, la angajări. Bine, deci doamna directoare. Nuuu. Nu eu sunt director acolo, altcineva e. Pâi şi la serviciu nu mergeţi? sunteţi în concediu? Nu, nu sunt în concediu, doar v-am mai spus. Stau acasă să-mi cresc copilul. Pâi şi cât mai staţi, că-i mare. Stau până împlineşte doi ani.
Măcinat de îngrijorare, revine: dar prieteni, ceva, nu aveţi? A venit azi o prietenă, n-aţi văzut-o? Am crezut că era sora (deşi sunt destul de sigură că eram la un moment dat toate trei sub ochii lui). Nu, nu era sora. Dar de ce nu vă ajută sora? Simt că mă ia cu frigurele.

Întotdeauna înainte de ultimul transport la maşină, vrea la baie. E nasol pentru că mi-a consumat toată hârtia şi asta n-ar fi vreo nenorocire dacă n-aş fi transferat deja pachetul cu hartii igienice în Jiului. El cu mâna lui l-a dus; Lasă capacul ridicat, ceea ce este o noutate pentru mine, întrucât exu' era atent la d'astea. Şi face vreo 4 transporturi pe zi. Deci de cel puţin tot atâtea ori la baie. Când am ajuns în Jiului, ţuşti la baie. De unde trag concluzia că moş tataie suferă cu prostata.

Ce alte suferinţe mai are nenea G. E surd. Nu foarte, dar suficient cât să înţeleagă "stânga" ca fiind "da". În cazul "aici facem dreapta?" - "stânga", el o ia matematic la dreapta, că doar am zis că da.

Moş tataie conduce încet. Foarte încet. Ţine maşina în 1000 de turaţii (pentru cei mai puţin cunoscători, e atunci când maşina se îneacă de disperare şi dă să se oprească; se sufocă şi cu ultimele şoapte, zice: motorinăăăăă, motorinăăăăă, dă-mi nişte motorină că mor pe loc). A trebuit să încropesc o întreagă discuţie despre motoare şi timpi ca să o ridice la 2000 de ture, adică atunci când maşina toarce frumos şi aproape că n-o auzi. A ţinut-o aşa vreo 3 minute, cât am stat eu cu ochii pe turometru. La prima curbă, iar s-a înecat biata de ea şi i-am şuirat printre dinţi: o să vi se oprească motorul! După o sută de metri, evident, am clacat. Şi eu şi maşina.

Nenea G. are un tic. Semnalizează el. Adică dă maneta aia în sus şi în jos în cadenţa semnalului. Ceea ce face un zgomot groaznic, pentru că are un soi de clac, după ce face clic, cum că ar fi la locul ei. Ca nivel de enervare, e asemănător cu ţăcănitul unui pix în timpul unui examen. După prima jumătate de drum cînd am încercat să înţeleg ce face, îi spun: ştiţi, semnalizatorul e automat. Îl daţi în sus sau în jos, ticăie cât luaţi curba, şi când mergeţi drept, revine singur. Plus că mi-e teamă că cei din spate s-ar putea să nu vadă semnalele astea rapide. Da, doamna directoare, aşa fac eu. Mă las directorită, dar nu mă las cu semnalul. Păi nu mai faceţi, că mi-e că se strică. A procedat corect la următoarele două viraje. Eu, plină de mândrie, îi spun: Aţi văzut, revine singur. La al treilea a uitat. L-am lăsat în pace, că mă apucau nervii.

Zilele trecute a venit la 12 şi a plecat pe la 5. Azi i-am reamintit că înţelegerea a fost până pe la 6-7 şi că azi am nevoie să mergem la Ikea. Doar că nu puteam pleca la 4, când a ajuns el după ultimul transport, ci mai târziu, pentru că doarme Nora. Da, dar ştiţi, nu vreau să mă apuce noaptea pe drum. N-o să vă apuce, dar nici nu trezesc copilul.

Pe la 5 fără un sfert, îi mai dau să încarce nişte cutii, trezesc copilul şi plecăm. Montez scoica în spate şi mă întreabă: Auziţi, dar nu mai bine o puneţi invers? Invers cum? Adică cu faţa. Exclus. Aşa se transportă copiii, cu spatele la sensul de mers. Am început un monlog savant despre importanţa transportării copiilor cu spatele la sensul de mers, cu exemple horror din simulări de accidente şi mărturii ale rudelor unor copii accidentaţi rău, poate, poate mă lasă în pace.
Şi unde ziceaţi că mergem? Întâi în Jiului şi apoi la Ikea. Adică unde? Lângă aeroportul Băneasa. La Otopeni??? Nu la Otopeni, la Băneasa!!! Ce facem acolo? Cumpăr o saltea. Şi unde o punem? N-o punem nicăieri, doar o plătesc şi o aduc ei. Păi aţi luat nişte sfoară, s-o legăm? de ce s-o legăm?! Păi nu încape în maşină. Mă simţeam ca-n Caragiale. Păi n-o luam noi, acum doar o plătesc şi o transportă cei de la magazin. O aduc ei mâine.

Îl duc pe moş tataie la Ikea, îl plimb cu viteza luminii, ţintesc salteaua, moale rău. Facem probe. Mă aşez, mă afund. Moş tataie zice: mie-mi place mai tare. Bombăn în gând, dar şi mie mi-ar fi plăcut ceva mai fermă. Mă întind pe ea. Foarte plăcută. Îmi creşte moralul la loc. Se întinde şi tataie lângă mine. Da, merge. O luăm. (???!!!)

Nora fiind în sling nu s-a simţit foarte confortabil să stea lăţită pe mine şi s-a sprijinit. De gâtul meu. M-a lăsat fără aer. 7 kile pe trahee. Nu mai puteam să mă ridic. Haideţi, doamnă, că-i târziu şi mă apucă noaptea. Eu mor aici şi ţie-ţi arde se întuneric. De-proptesc copilul, mă ridic, iau rândul şi secţiunea unde găsesc salteaua, plecăm. Gândidu-mă la sănătatea lui de om bătrân, îi zic: când ajungem la saltele, mergeţi la case şi aşteptaţi-mă acolo. O să rog eu un băiat să mă ajute şi s-o care el. Din acel moment a stat cu 5 paşi în urma mea. L-am chemat de vreo două ori şi i-am zis că-i fac eu semn când trebuie să se depărteze. Nope. Tot în urma mea era.

Ajung la saltele, surpiză. Salteaua era rulată şi vidată. Ochiometric încăpea în Clio (Bicorp, adică cu fundu' tăiat).

La casă mă întâlnesc cu Sabina, a cărei vedere tare m-a mai bucurat, dar stresată de orarul lui nenea G am tulit-o repede şi i-am aruncat tâmp peste umăr un "mi-a făcut plăcere să te văd". Iarta-mă cu ocazia asta. N-a fost cu intenţie.

Am ajuns la vorba lui moş tataie, că luăm noi salteaua. Plătit, înghesuit saltea pe bancheta din spate, copilul excedentar. Cu mare strângere de inimă, mă aşez pe locul din faţă, cu Nora în sling, prinse amândouă în centuri. Am stat tot drumul câş, s-o apăr cu corpul meu de ceva rău. N-a fost să fie nimic rău, că am mers bară la bară. Tatie fiert. Era 7.

Ajungem în Jiului, desfacem salteaua, tataie la baie. Că să nu uităm, are probleme cu prostata.

Pe drumul spre casă, lovit de realitatea faptului că joi mă mut definitiv acolo, a început să se tânguie că pentru el e departe rau de casă, că nu are cu ce să ajungă, că se mai gândeşte dacă să vină sau nu. Că stă până la sfârşitul lunii şi că-mi spune cu o săptămână înainte. Adică săptămâna viitoare, ca suntem deja în 15. Pâi şi banii? că nu daţi înapoi acum. Eu nu dau, doar că luna noastră a început în 13, nu pe 1. Numărăm zilele şi primiţi corespunzător, ca la servici. Nu l-am încurajat să stea. Dacă vrea, bine, dacă nu, nu. Într-un fel ar fi bine, dar parcă prea îmi scoate peri albi. O să vedem.

Pentru orice eventualitate, caut şofer. Dacă pot să am pretenţii, unul mai tânăr, cu prostata întreagă şi cu ţinere de minte.

Ups

A aflat. Fostu'. De blog.

Eu m-am străduit destul de tare să-l ţin "under the radar", dar se pare că nu-s grozavă la contraspionaje de astea.
Mi-a aruncat nişte vorbe grele în seara asta şi printre ele, înţepături cu forumuri şi bloguri. Nasol. Mi-am dorit foarte tare să-l ţin numai pentru mine, fără să ştiu că-şi bagă nasul şi coada. Ca măsură preventivă, voi modera comentariile, ca să nu-i dau ocazia să facă ciorbă şi din asta.

Cât despre cum a aflat, am o bănuială. P. (iubita lui numărul 1) are prostul obicei de a mă urmări prin spaţiul virtual şi cred că i-a şoptit ceva. Nu ştiu. Dacă greşesc, să-mi fie cu iertare.

Dacă vă pricepeţi mai bine ca mine la protejat blogul de nepoftiţi, daţi-mi un semn. Trebuie să existe pe undeva o opţiune de "private".

PS Ada, mă bucur că n-au căzut malurile de pământ peste tine, că de aia m-am şi îngrijorat azi.

LE important: Am cercetat şi eu opţiunile de confidenţialitate, dar n-am putut face nimic aseară, pentru că nu aveam adresele de mail ale tuturor. Aşa că scrieţi adresa într-un comentariu. Vă rog frumos.

De ce am divorţat eu

Titlul l-am împrumutat de la Ada şi dacă tot era să divorţăm, mi-aş fi dorit să fie din motivele acelea.


Sunt tristă. Şi supărată. Şi nervoasă. Şi sătulă de tot. Deşi ştiu că mă expun, am nevoie să scriu ceva. Pentru mine. Să nu uit. Să nu cumva să uit vreodată. Sunt fragmente din ultimul mail scris fostului meu soţ. De care încă mă leagă sentimente. Şi lucruri. Şi Nora. Dar sper să fie cu adevărat ultima scrisoare.

*

Astăzi m-am trezit tristă. Foarte tristă. Mai tristă ca niciodată, poate. Sfârşită de puteri şi sleită de aşteptările infinite. Nu e nimic bun la capătul tuturor acestor aşteptări. De-acum ştiu. Astăzi a trebuit sa-mi iau adio de la tine. Şi nu spunându-ţi ţie, în faţă sau la telefon, ci mie. Faţă în faţă cu mine. Strângând-o pe Nora în braţe, plângând cu lacrimi șiroaie, pe muţeşte, fără nervi, fără ţipete, ci doar lacrimi. Ca atunci când moare cineva. Eşti atât de lipsit de puteri încât la un moment dat, realizezi că nu ai cu cine şi de ce să te lupţi. A murit, nu se mai întoarce. Degeaba strigi de disperare. Doar plângi. Lacrimi râuri râuri, înnodate sub bărbie şi pe creştetul Norei. Ochişorii ei miraţi, calmi şi tăcuţi m-au întrebat de ce.

Pentru că nu suntem potriviţi.

Pentru că vedem altfel lumea şi avem nevoi diferite.

Nu, nu pentru că a existat P. sau pentru că există acum A. Ci pentru că tu ai vrut ca ele să existe. Pentru că, într-un fel neînţeles de mine, nu-ţi eram de ajuns.

Pentru că voiai altceva. Pentru că la un moment dat, ţi-ai dat seama că poţi trăi altfel. Nu neapărat mai bine, dar altfel. Nu are legătură cu mine sau cu Nora, ci doar cu tine. Nu poţi rămâne într-un cuplu normal, firesc. Sau cel puţin, cu mine n-ai putut.

Pentru că ne place altă muzică, ne plac alte imagini, ne plac alte persoane.

Pentru că avem moduri diferite de a trata oamenii.

Pentru că avem moduri diferite de a aborda şi rezolva problemele. În mod normal, această privire diferită ar fi constructivă într-un cuplu, dar la noi nu e cazul.

Pentru că tu faci întotdeauna ce vrei, fără să te gândeşti la consecinţe, spre deosebire de mine, care aproape de fiecare dată, ajung să fac ce trebuie, nu ce vreau eu. Iar acest "ce trebuie" nu înseamnă că fac ce vor alţii, ci că ţinând cont de consecinţe, ajung la concluzia că e mai bine să vreau altceva.

Pentru că încă n-ai terminat de copilărit, iar eu am 30 de ani. Reali.

Pentru că ai plecat la Cluj, la Moldova, la Marrakech şi m-ai lăsat plângând şi implorându-te să nu te duci.

Pentru că de fiecare dată ai promis că atunci când te vei întoarce va fi altfel, şi nu te-ai ţinut de cuvânt.

Pentru că mă minţi dintr-o nevoie pe care nu ţi-o poţi stăpâni.

Pentru că nu-mi dai voie să trăiesc. Mă ţii legată de tine, pâna te lămureşti ce faci cu viaţa ta, sau mai exact, pâna femeile care te înconjoară se lămuresc cu viaţa lor.

Pentru că Nora nu te-a putut face să vrei să te întorci acasă şi să rămâi. N-a fost suficientă. Nici fălcuţele ei bucălate, nici ochişorii albaştri, nici teribila asemănare cu tine. Sincer, apreciez asta. Puteai să vii pentru ea şi să faci ce faci în continuare.

Pentru că nu suntem potriviţi. Ştiu că am mai spus-o.

Pentru că mi-am dorit întotdeauna o familie neconformistă, cu alte reguli şi mod de viaţă. Pentru că tu n-ai inţeles asta.

Pentru că te-am iubit enorm şi ai fost cu adevărat viaţa mea. Pentru că erai universul meu şi eu creeam o lume minunată în jurul tău. Singura condiţie era să stai. N-ai vrut.

Pentru că m-ai lăsat să cred că Nora a intervenit între noi. Pentru asta te detest de-a dreptul.

Pentru că eu sunt un cub de granit, iar tu o formă indefinită de plastilină. Pentru că mie imi plac lucrurile drepte, plane, egale, aliniate, orizontale, verticale, iar pe tine te enervează însuşi cuvântul "rigoare". Pentru că eu găsesc ordinea şi planificarea reconfortante, iar ţie ţi se par corvoade. Cel puţin în prezenţa mea. Că iată, eşti capabil să planifici o viaţă cu P, o vacanţă cu A, şi n-ai căzut secerat.

Pentru că n-ai fost corect.

Pentru că n-ai avut onoare.

Pentru că n-ai avut respect.

Pentru că nu eşti recunoscător.

Pentru că m-am chinuit atât să fac un copil şi n-ai inţeles durerea. Şi nu-mi spune că nu am eu de unde să ştiu ce e în sufletul tău, pentru că la o lună după ce am pierdut a doua sarcină tu erai pe chat şi nu ca să-i povesteşti unei necunoscute durerea ta...

Pentru că n-ai fost un cuplu cu mine. N-ai luptat pentru NOI DOI, nu te-ai zbătut deloc. Şi nu-mi spune că am fost ok până l aun moment dat, că ştii mai bine...

Pentru că nu ţi-ai respectat cuvântul dat la început. Acela prin care, atunci când nu vom mai fi fericiţi, îi vom spune celuilalt.

Pentru că m-ai lăsat să-mi fac vise şi speranţe şi mi le-ai spulberat cu nonşalanţă.

Pentru că acum eşti acolo.

Pentru că nu lupţi.

Pentru că mă uit singură la Prison Break, cu capul sub pătură şi mâinile la ochi.

Pentru că eu scriu mailuri kilometrice şi tu scrii două rânduri. Mie.

Pentru că cele mai frumoase declaraţii de dragoste le-ai facut altei femei.

Pentru că atunci când m-am ars pe spate n-ai fost aici să mă oblojeşti.

Pentru că nu preţuieşti prietenia.

Pentru că mă mut singură într-o casă nouă, concepută pentru noi trei, nu pentru mine şi Nora.

Pentru că nu eşti niciodată când am nevoie de tine.

Pentru că nu ştii ce vrei.

Pentru că ai pierdut verighta. De fapt, pentru că ai scos-o de pe deget.

Pentru că ai vrut sa-i dai Norei numele P.

Pentru că mi-ai furat bucuria sarcinii cu Nora.

Pentru că ştiu că poţi fi un om bun, dar ai încetat de mult să-mi mai arăţi asta.

Pentru că nu te-ai uitat niciodată cu atenţie şi cu duioşie la cum suge la san.

Pentru că plâng incontinuu de un an jumate.

Pentru că ţi-am spus de prea multe ori "te iubesc" şi "mi-e dor de tine", şi tu n-ai spus "şi eu/ şi mie".

Pentru că ai scos din mine ce e mai urât.

Pentru că mi-ai ucis bucuriile şi idealul familiei.

Pentru că poţi fi şi aşa.

Pentru că atunci când vei da primul semn, va fi deja prea târziu.

Pentru că nu pot să uit că ai făcut toate astea.

Pentru că mi-e îngrozitor de teamă că le vei face din nou.

*

Sper să se termine. Cât mai curând. Sper să înceapă să nu mă mai doară. Sper să am curaj să încerc din nou. Sper să vreau. Sper să pot. Sper să nu uit niciodată.

Şapte

Nora a împlinit 7 luni.
În aceste şapte luni a învăţat să facă mai multe lucuri decât ar fi putut să înveţe orice adult.

Astăzi ea ştie să se ridice în şezut, are chiar două tehnici pentru asta.

Se ţine pe picioare. Nu, n-am pus-o eu, pur şi simplu, când a simţit podeaua sub tălpi s-a făcut băţ. Am lăsat-o uşurel şi s-a îndreptat la verticală. A râs fericită şi s-a lăsat moale, s-o pot aşeza în fund.

Are un dinte mare şi unul mic, încă ascuns de gingie, dar care se va iţi în curând.

Ştie să silabisească, zice ma-ma, me-me şi na-na. Şi nu, când zice mama, nu se referă la mine.

Chiuie şi ţipă.

Îşi răsuceşte părul când îi e somn.

Şi-a descoperit urechile. Îniţial am crezut că o deranjează cerceii, dar nu. Are urechi. Şi sunt tare interesante. Şi-s şi două. Poate să se tragă de ambele.

E stângace.

E în continuare izvor de bale, suge degetul, caută singură sânul şi face ca un procuşor căutător de trufe.

Suge din şezut. Eu îi spun "poziţia viţeluşă", pentru că suge când vrea ea. Se joacă, se rostogoleşte, chiuie şi mai ia o gură. Iar se joacă, se lasă, se ridică şi mai ia o gură.

Stă în patru labe, dar nu înaintează. Nu se târăşte. Ajunge la obiectele pe care şi le doreşte prin rostogoliri şi ridicări repetate.

Când mă aplec deasupra ei să o giugiulesc îmi prinde faţa în mâini şi ma iubeşte şi ea.

Se revoltă când îi iei ceva din mână. Ştie unde ai ascuns un obiect.

A desfăcut pasta de dinţi şi a morfolit cu plăcere nişte Blend-a-Med. Tot aşa a mâncat şi nişte Pâte à l'eau de la Avene.

Îi plac telecomenzile mai mult decât telefoanele mobile.

Se bucură imens când o vede pe Sofi şi vorbesc pe limba lor. Sofi îi spune bebe, o mângâie pe păr şi îi dă jucării. I le şi ia, dar Nora nu se supără pe ea niciodată.

Râde şi e mereu veselă. E circumspectă cu străinii aproximativ un minut. După care le râde cu toată gura ei ştirbă.

Stă de-a curmezişul în căruţ să se poată uita în lateral.

Se gâdilă pe burtică şi-i place să o scarpin uşurel pe spate.

Molfăie pâine, covrigi, rondele de orez expandat şi pufuleţi. Iaurt şi fructe.

Bea apa cu paharul.

Încă mănâncă noaptea. Adică eu îi dau să mănânce, că ea ar dormi. Se culcă la 9 seara şi se trezeşte la 10 dimineaţa. Boieroaică.

Creşte şi e sănătoasă.

Prietena mea

Am cunoscut-o acum câţiva ani. Vreo 3-4, nu-mi amintesc exact. Ne ştiam de pe un forum tematic şi ne-am intersectat lucrând la nişte materiale împreună. Din mailuri mi s-a părut rece şi aspră ca un vârf de bici. Din acela care îţi şuieră ameninţător pe la ureche. Eu, care mă cunosc pe mine, mi-am zis că prima impresie e mereu înşelătoare şi ne-am întâlnit.

Ne-am întâlnit în parc, în Cişmigiu. Eu pusă pe vorbă, ea pe fugă. Am înghiţit cu greu cafeaua, sucul sau ce-om fi luat atunci. Mi se părea că nimic din ce spun nu e suficient de bun sau de interesant pentru ea. Conflictul mut s-a declanşat când mi-am aprins ţigarea. O privire de gheaţă. Altfel, o femeie frumoasă, maxi hotărâtă dar aspră în privire. Genul acela "eu ştiu mai bine", dar nerostit şi nesuperior. Pur şi simplu asta respira. Puteam să zic orice, ea ştia mai bine şi vedeam şi eu asta. Nu mai întâlnisem de mult pe cineva aşa ca ea şi-mi era destul de greu, mai ales că de obicei, eu eram aia atotştiutoare. Am plecat cu un gust ciudat. Mi-era greu să mă simt inferioară în faţa ei, deşi luptam din greu să nu las să se vadă asta.

Apoi, multă vreme nu ne-am văzut. Am mai vorbit din când în când dar tot aşa şfichiuitoare era. În mod ciudat, nu m-a depărtat. Am aflat de curând că a trecut printr-o experienţă de viaţă similară cu a mea. Fără prea multă tragere de inimă şi pregătită de refuz, am sunat-o. Nu m-a recunoscut, deşi ea e prima la mine în telefon. Dintr-o suflare i-am spus de viaţa mea şi ea, tot dintr-o suflare, mi-a dat ce aveam nevoie: sfaturi, îmbărbătări, nume, numere de telefon, adrese. Pa, pa, mai vorbim.

Apoi am aflat că trece printr-o perioadă dificilă. Nu grea, dar stresantă şi de nedorit. Într-o discuţie pe mess, am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, pregătită iar de refuz. Nope. Sigur! În ziua de, la ora de te aştept să facem una sau ailaltă. M-am dus încă nesigură că e aievea. I-am cunoscut căminul, copilul şi viaţa de dincolo de cuvinte. Ne-am văzut de treaba pentru care venisem şi am aflat că există măcar un lucru la care sunt mai bună ca ea. Bun şi ăla.

Într-o pauză, am rugat-o să mă lase să fumez. Tacticoasă ca o pisică aristrocrată, şi-a aprins şi ea o ţigară. Uh, am scăpat. Parcă e mai umană. Am vorbit tot felul, am dezbătut probleme, A doua zi nu m-am mai dus din mai multe motive, dar trebuie să recunosc că mi-era teamă. Carapacea mea avea o fisură şi ea o găsise. Tot ce spunea mă atingea într-un fel adânc.

Rare sunt persoanele care au timpul şi răbdarea să crape, măcar puţin, zidul rece pe care îl ridic în jur. Să nimereşti din prima o fisură e parte magie, parte experienţă. Pe mine mă cuprinde spaima când ştiu că există cel puţin o persoană pe lume care ştie mereu ce să spună ca să ajungă exact acolo unde trebuie. Poate ea nu ştie. Sigur nu ştie. Aşa e ea.

E o femeie bună, dar pare dură. Ştie ce vrea şi nu mai face compromisuri. Îi e greu? Azi. Mâine va fi minunat. Organizează, se mişcă, are timp să fie frumoasă, are o rochie roşie, e vie.

În ultima vreme, am surprins-o gândindu-se la mine. De fiecare dată m-a emoţionat până la lacrimi. Pentru că s-a gândit şi pentru felul în care s-a gândit. Evident, de fiecare dată a nimerit cu mare precizie fix în suflet. N-am ştiut că există astfel de oameni. Sunt surprinsă să aflu. Mă simt mică, aşa cum m-am simţit prima dată.

Şi eu mă gândesc la prietenii mei, dar nu le spun niciodată. Nu le fac niciodată bucuria pe care mi-o face ea mie. Ştiu că frica mă opreşte când pun mâna pe telefon, şi ştiu că nu e bine. Dar nu pot altfel. Mi-e frică să nu sufăr. Sunt mulţi cei care ştiu evenimentele din viaţa mea, dar extremi de puţini cei care mă ştiu cu adevărat. Iar eu nu-i ajut deloc.

Eu n-am întâlnit persoană mai altruistă ca ea. Îmi doresc să fiu măcar puţin ca ea. Este prietena mea, femeia care şi-a dăruit visele.

Complot

Eu mă declar învinsă. Nu mai pot. Simt că-mi crapă capul de atâtea belele. Cu siguranţă tot universul complotează împotriva mea.

Totul a început acum vreo două săptămâni. Îmi cade piatra de la inel. Inelul, un model vechi, primit de la bunica mea. Piatra, un diamant de vreo jumătate de carat. Inestimabil(ă) datorită încărcăturii sentimentale. Nu mi-am dat seama că începe potopul de ghinioane, ba dimpotrivă, mi-am spus "ce noroc" atunci când piatra nu s-a dus pe ţeava de la chiuvetă, pentru că, evident, în momentul fatal mă spălam pe mâini.

Plină de elan, mă duc la bijuteria din colţ. Nenea bijutierul, cu nişte degete bune de mânuit fier-beton, nicidecum bijutericale fine, dă sceptic din cap şi zice: Mne, io nu pot să-l repar, că piatra e ţintuită, nu e prinsă în gheare sau îmbrăcată (ţintuită, adică aşa). Da' am io un prieten care ştie să facă aşa ceva. În pasajul Villacros de pe Calea Victoriei. Îi spui că te-am trimis eu şi ţi-l face pe loc. Oftez, dar îmi spun că măcar există o speranţă.

A doua zi purced la drum. Cu inelul orfan de piatră pe deget, diamantul în portofel. Mă învârt preţ de o jumătate de oră să găsesc un loc de parcare. Zâna mea avea liber (eu am o zână a parcării, care îmi găseşte mereu un loc bun, aproape de unde am nevoie). Parchez în faţă la Financial plaza (fostul Bancorex), sub semnul de parcarea interzisă. Pun avariile, dezambalez copilul, ambalez căruţul si traversez. Găsesc bijutierul, alt domn, alte mâini grosolane, de data asta împodobite cu un mare ghiul cu rubin, probabil producţie proprie. Îi spun că mi s-a spus că este singurul din oraş care mai ştie să lucreze aşa, scot inelul, nu mai apuc să scot piatra, că mă loveşte cu verdictul:
- Nu se mai poate, doamnă, că s-a ros materialul Numa dacă vreţi asa, cu cerculeţ, indicând cu fală către ghiulul înrubinat.
- Nu, nici gând, nu se poate. Altă soluţie nu mai e?
- Nu, doamnă, v-am spus, nu se poate. Totul pe un ton răstit, de parcă i-aş fi spart în prealabul toate geamurile prăvăliei.
- Ştiţi, am bătut drumul până aici, sunt cu copilul după mine, am parcat ilegal... începusem eu să ma plâng, sperând să-i trezesc puţină bunăvoinţă...
- Şi io ce să vă fac? Nu e vina mea!
- Păi aţi putea fi un pic mai încurajator...
- N-am cu ce. La revedere!
Atunci chiar că îmi venea să sparg geamurile. Ignorant obosit, cum îmi strici tu mie cheful de tot si toate. Fac stânga-mprejur şi plec. Dau ocol prin pasaj, că nu-l mai văzusem de mult, traversez cătrănită şi-mi stă inima: Maşina ia-o de unde nu-i. Îmi zic că mi-au ridicat-o, dar uite, mai e una, care de altfel, m-a încurajat într-un fel că aş putea s-o las acolo. Doar că asta are număr cu W, iar a mea e BLU. Deci, ce facem acum. După câteva lamentări şi niscaiva lacrimi, o sun pe L. Belea, maşină, ridicare, vino, ia-mă, du-mă, plăteşte tu că io sunt lefteră. sărna şi scuze de haosul provocat într-o vineri după amiază. Mergem, plătesc, recuperez autovehiculul, sărna încă o dată, mă revanşez eu cumva, mă duc într-ale mele...

În zilele următoare, se strică Inglesina. Căruţul adică. Nu se strică rău, doar că una dintre roţile din faţă, alea pivotante, se învârte în aer. Lucru care face imposibilă virarea. Sau nu imposibilă, dar într-atât de anevoioasă încât să înjuri în gând producătorul căruţului, tatăl copilului, viaţa însăşi, pe Oprescu, pe ăştia cu trotuarele lor, că de-aia s-a stricat şi cam ce-ţi mai iese în cale. Încă neştiutoare de complotul ce mi se pregăteşte, sun la service, anunţ cu pompă că vin să se uite la el, purced iar. Cu tot ansamblul: copil în scoică, căruţ în portbagaj, răbdare infinită la purtător. Sediul Inglesina e undeva pe lângă gară, într-o zonă săpată până în rărunchi. Mă orientez în spaţiu şi încerc s-o iau pe ocolite. Ieşind de pe o stradă dintre blocuri, mă trezesc cu un Seat în bara din faţă. Ce rost are să mă mai lamentez acum că n-am avut vizibilitate şi că scosul botului puţin câte puţin până vezi ceva, nu e o soluţie, că moşul mitocan n-a vrut să-şi schimbe declaraţia la poliţie, că Nora urla la mine în braţe şi eu mă simţeam cea mai nefericită şi nedreptăţită făptură de pe Pământ. Am rămas fără permis. După 10 ani. Dintr-un ghinion. Că nu pot să spun data viitoare o să fac aşa şi pe dincolo... poate doar să mă dau jos, mă asigur bine, mă sui în maşină, şi dacă am noroc (vise, taică, vise), nu răsare vreunul dintr-o curte sau de pe nu-ştiu-ce străduţă. În concluzie, din 11 iulie, pieton. Notă Dacă ştiţi pe cineva cu permis, fără job sau în vacanţă, angajez şofer, 60 de zile.

Bănuitoare totuşi că luna neagră îşi face de cap pe la mine prin zodiac (nu ştiu sigur că luna neagră ar fi responsabilă de ghinioane, dar sună destul de vinovată), încerc să înşel acest şir de întâmplări nefericite cu o organizare la minut, atât de strânsă şi corectă încât să nu se poată întâmpla ceva rău. Naivă ce sunt! Luni dimineaţă fac calcule, adun facturile, şi îmi fac planul: mă duc la BCR să transfer banii (indemnizaţia) la Banc Post, că am e-banking, scot cash de la bancomat, mă duc la BRD să plătesc asigurarea şi Orange la automat, la întoarcere îmi iau de la bijutierul cu degete butucănoase brelocul de la chei, rupt şi ala. Pun copilul în Stokke-le sorămii, căruţul OZN, şi plec. La 500 de metri de bloc, sunt una lângă alta BCR, BRD şi BancPost. Mă lupt cu tancul de căruţ, ajung la bănci, casierele afară la ţigări. Mă lasă să mă lupt cu tancul pe rampă, şi mă anunţă trimufătoare că pe partea asta de stradă nu e curent. Mă asigură că aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată de când lucrează ele acolo. Evident, nici nu trebuia să îmi mai spună. Universul e pe fază.
Plec. La 500 de metri de blocul meu în direcţia opusă, aceleaşi bănci, dar despărţite de o intersecţie unde şoferii nu prea se uită. Evident, nu iau brelocul, că nu aveam cash. Trec jinduind pe lângă bloc, ajung la BCR. Tanti de la bancă îmi dă să completez ordinele de plată. La primul mi s-a terminat pixul. La al doilea am greşit o cifră. La al treilea am scris data invers. La al patrulea am cedat. Am transferat banii în BancPost, cu gândul că o să fac plăţile online. Plec val-vârtej. Uit să scot bani de la ATM. Scot de la BRD, dar nu pot să intru la automatul de facturi, că ăştia n-au rampă. Frustrată maxim, mă duc acasă, sa plătesc blestemeatele alea de facturi. Nu mergea fastbanking-ul. Renunţ. Mă culc. Poate până mă trezesc, luna neagră se mută în zodia altcuiva.

De atunci, numai aşa o ţin. Toate sunt pe dos, nimic nu-mi iese, oricâte planuri aş face sau câte telefoane de confirmare aş da. Scap din mână, mă întorc de zece ori din drum, greşesc drumul, uit, dacă îmi scriu şi fac liste, uit listele acasă.

Dacă are cineva o soluţie, oricât de futuristă, să mi-o împărtăşească şi mie. Poate scap.