Am pisică de dat

Speram să nu scriu niciodată acest post. Îl scriu cu lacrimile înnodate sub bărbie şi cu mâţa în cauză în braţe. O am pe Bela de 12 ani. Am plecat cu ea de acasă, m-am mutat de două ori cu ea după mine, m-a însoţit peste tot. Nu m-am gândit niciodată, sau mai bine spus, mi s-a părut de neconceput ideea că la un moment dat, ar putea deveni indezirabilă.

Când am născut, mi-am pus problema ce fac cu pisica. Am educat-o să nu intre în camera Norei şi să nu se suie/aşeze pe lucrurile ei. Dar Nora era mică, nedeplasabilă şi puteam controla în orice moment cât de hair-free e locul în care stă.

Acum două luni jumate, m-am mutat. Am convenit cu fostul soţ că e mai bine pentru Nora să ia el pisica. Nora va creşte, va începe să umble şi va vrea să o smotocească. Iar Bela nu e tocmai genul care să se lase smotocită. Plus că lasă păr, chiar dacă e tunsă, şi nu vreau să-i scot fie-mii din gură fire de păr. Plus celelalte chestii neigienice pe care le face pisica şi pe care copilul nu le înţelege.

În weekendul care a trecut, stimabilul fost soţ s-a mutat şi el. Ca să fiu rea, a făcut cea mai proastă afacere: A plecat de la două camere la o garsonieră cu 25% mai scumpă. De ce a făcut-o? de fiţe, că ăsta e bloc nou, şi de comoditate, să fie mai aproape de iubita lui. Duminică m-a anunţat că proprietarii nu-i permit să vină cu pisica. Că el nu mai poate s-o ţină. Că pe el nu-l interesează, că e pisica mea. Am încercat să-i explic, să îi amintesc de motivele pentru care nu am luat-o eu în vară. Nu. El nu poate s-o ţină, ce dracu nu înţeleg, şi că nu am dreptul să-l forţez. Aşa că astăzi m-am trezit cu pisica la uşă.

Nu vreau să detaliez furia pe care mi-a stârnit-o gestul lui. Dezamăgirea, neputinţa, disperarea. Asta e. Ăsta e. Nu poate mai mult de atât. Doar că încă mi-e greu să accept limitările lui.

Am cântărit şi recântărit situaţia şi am ajuns la o amară concluzie. Nu pot s-o ţin. Trebuie s-o dau. Lasă păr, nu mult, dar prea mult pentru Nora. Nu e rea, dar nu stă la smotocit şi tras de coadă. Reacţionează prompt. Nu pot să pun alarma când plec de acasă. Nu pot s-o încui undeva, pentru că deschide uşile. Are nevoie de afecţiune pe care eu nu pot să i-o ofer.

Prin urmare, am pisică de dat. Cuiva care s-o iubească. Atât cere. Şi mâncare. Dietetică, că-i castrată şi grasă. Şi nisip curat în tăviţă. Şi un colţ de pat unde să doarmă. Oferă la schimb afecţiune şi tors în poală. Şi frecat de picioare. Şi mieunat simpatic.

Dacă mă puteţi ajuta să-i găsim o casă nouă, unde să fie dorită cu adevărat, fără compromisuri, vă mulţumesc. Nu încercaţi să mă convigeţi s-o ţin, pentru că mă doare imens simpla dorinţă de a o da. Să nu mă acuzaţi, vă rog. Mi-e cumplit de greu.