Copilul, clanţa, cheia

Acesta este un post despre ce se poate întâmpla când (nu) sunteţi acasă. 

Eu cu sora mea locuim în acelaşi bloc, una deasupra celeilalte, la etaje diferite. Amândouă fetele au bone şi pe mine acasă pentru încă vreo două săptămâni.

În această dimineaţă, onor Sofia (2 ani şi 3 luni) a închis-o pe Marga, bona ei, pe balcon, uşa de la balcon neavând clanţă decât pe dinăuntru. Situaţia se prezenta aşa: uşa de la casa încuiată cu cheia, cheia în uşă, copilul în casă, bona exilată pe balcon. Tuşi, aka eu, două etaje mai sus, în partea cealaltă a casei, imposibil de auzit biata Marga cum striga de pe balcon. 

Nu uitaţi să vă bucuraţi

Mai am puţin şi mă întorc la serviciu. Foarte puţin. A mai rămas mai puţin de o lună. Dacă acum un an sau doi mi se părea infinită perioada asta de doi ani, astăzi mă întreb când au trecut atâtea zile şi mă uit cu groază cât de puţine au mai rămas.

Nora la un an şi 10 luni

Am început să scriu asta în ziua în care Nora împlinise un an şi 10 luni. Nu l-am terminat şi nu l-am mai publicat. Dar ar fi fost păcat. Azi e altfel. 

N-am mai scris de multă vreme ce face Nora. Poate prea ocupată cu rutina asta zilnică care a ajuns să-mi tocească nervii şi răbdarea...

Să începem cu lucrurile bune. A început să vorbească. Cuvinte clare: mama, apa, papa, miau, ham, ou, ceai, baie, caca, bebe, dă-mi, mie, jos, braţe, şosete şi poşetă. În rest, a dezvoltat un vocabular paralel, fără prea mare legătură cu obiectul denumit: petite - portocală, au - telefon (probabil o formă de alo), gluglu- lingură/ linguriţă, pepe - pepene sau pipi, după caz, Deia - Vera, Totia - Sofia, Bui - Buni (dar numai uneori), cece - ţiţi, Nenia/Nona - Nora (cred că asta înseamnă, deşi dacă îi arăt o poză cu ea spune că acolo e bebe)  piiţi - pufuleţi, brum-brum - maşină sau avion şi o mulţime de sunete ireproductibile care denumesc banană, pâine,  periuţă de dinţi, şi cam orice altceva ce recunoaşte.

E frustrant şi pentru mine şi pentru ea că nu reuşim să ne înţelegem omeneşte. Dar am reuşit să-i prind cât de cât limbajul ăsta şi mă descurc, chit că le iau prin încercări. Deşi încerc să o corectez şi să-i pronunţ cât mai clar cuvântul, ea o ţine pe a ei. Nu că n-ar putea să reproducă toate sunetele, pentru că pe limba ei, când vorbeşte, le spune pe toate, dar nu-i ies în cuvânt. Puterea exemplului nu funcţionează pentru ea: în condiţiile în care Sofia vorbeşte aproape perfect, fiind cu 4 luni mai mare, de Nora nu se lipeşte nimic.

Apoi, lucrurile care nu s-au schimbat. Este în continuare lipită de mine ca marca de scrisoare. Tot timpul. În braţe de preferat. Dacă mă las pe vine şi o îmbrăţişez, se trage, mă apucă de mână şi mă face să mă ridic să o iau în braţe. Când mă revede după vreo 5 minute de lipsă, se bucură şi chiuie de parcă nu m-a văzut o săptămână. Asta are părţi bune şi părţi rele. Uneori mă bucură şi mă flatează ataşamentul ei, alteori mă oboseşte cumplit. 

Doarme în continuare fără probleme toată noaptea şi ziua cam 3-4 ore. Rar de tot are zile când nu doarme dupămasa dar şi zile când se culcă la 17.00 şi se mai trezeşte a doua zi dimineaţă la 9.00.

Avem aceleaşi probleme cu mâncarea. Nu mănâncă şi pace. De vreo lună a făcut pasiune pentru ouă. Când se trezeşte, după ce semnează condica la Bela, se duce glonţ la frigider şi repetă ou, ou, ou, obsesiv. Ia două ouă din carton şi le dă drumul uşurel în ibricul cu apă. Şi cât aşteaptă să se fiarbă, o schimb, se spală pe dinţi (e un fel de-a spune, că de fapt mănâncă pasta de dinţi şi roade periuţa). Apoi la masă ea decojeşte un ou, iar eu pe-al doilea. Îi place să-l mănânce cu linguriţa direct din coajă. Dacă îl tai, nu mănâncă gălbenuşurile. Le aruncă la gunoi. Şi cam aşa face cu orice nu vrea să mănânce. 

Tot nu mănâncă lactate; mai scapă din greşeală câte o linguriţă de iaurt, o bucăţică de mozzarela, dar destul de rar. Mănâncă cu mare plăcere cam orice fructe, mai ales astea de sezon acum: prune, struguri, mere. După ce vreo săptămână a înghiţit sâmburii de prună, acum a învăţat să-i scoată şi să-i arunce la gunoi.

Înţărcare ca la carte

Deşi a trecut ceva vreme de atunci, mă tot ţin să povestesc cum s-a înţărcat Nora.

Pe la un an şi patru luni a început să refuze masa de dimineaţă, singura mai consistentă în lapte. Când o duceam în braţe spre dormitorul meu, se agita, voia jos din braţe şi striga papa, papa. Ok, fără lapte, atunci. După micul dejun, sugea puţin, sau sugea combinat cu banană sau fructe.

Vulcanul - continuare

De aici.

Femeia s-a trezit buimacă de visul ameţitor ce-l avuse. Stătea ghemuită la rădăcina unui copac şi încă nu se dezmeticise prea bine.

Nu visase chiar tot: în jurul ei erau tot fum, cenuşă, lavă, abur, fulgere, pucioasă. 

Nu-i era clar dacă visase sau chiar fusese acolo sus. Senzaţia aceea de cunoaştere a tuturor sentimentelor din lume era extrem de reală şi o tulbura cumplit. Acum ştia, văzuse, dar nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva este doar imaginaţia ei. Nu, nu şi-ar fi putut imagina niciodată aşa ceva.

S-a ridicat şi a plecat. Primii paşi i-a făcut repede, să nu cumva să se răzgândească. Apoi s-a oprit brusc şi a început să calce cu paşi mărunţi, în ritmul lacrimilor ce cădeau domol spre pământul încins. Plângea de dor, de teamă, de ciudă, de furie, de neputinţă. Simţea că-l trădează. Simţea că se trădează pe sine. În sufletul ei era un vârtej infernal. Şi totuşi mergea mai departe. Cu paşi mici, că poate el o va vedea şi o va opri. Dar destul de mari ca să se depărteze. 

S-a uitat în urmă de câteva ori, întâi doar o privire, apoi s-a întors cu totul. Ca să-l mai vadă o dată, să nu-l uite, să îi râmână imprimată imaginea lui. A tot sperat  că o va vedea şi el şi va încerca să o oprească. Dar printre norii de fum nu se vedea nimic. Cu fiecare speranţă deşartă plângea mai tare şi ritmul paşilor creştea.

De-acum alerga. În mintea ei se învălmăşeau toate: şi pădurile verzi, şi aburul dintre pietre şi cântcele  păsărilor şi imaginile acelea fantastice din inima vulcanului şi conversaţiile nesfârşite şi cenuşa şi lava şi tunetele...

În urma ei, vulcanul exploda. Printre zgomotele de infern, i s-a părut că îl aude spunând Îmi pare rău. A tresărit o clipă, dar în haosul acela, nu putea fi decât imaginaţia ei...

Un copil fără curaj e ca o noapte fără stele

E o replică din filmul Annie, dar e o vorbă de-a lui Buddha. Doar asta mi-a venit azi în gând când am văzut-o pe Nora în apă. 

Până astăzi, Nora nu intra în apă decât în braţele mele. Se ţinea strâns şi se încolăcea în jurul meu. Chiuia, bătea apa cu mânuţele, se lăsa pe spate, gusta apa de mare, dar nu şi-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. Am încercat s-o fac să plutească, pe burtă sau pe spate, am încercat cu colacul, nimic. Lipită strâns de mine şi orice încercare de a o dezlipi era taxată imediat cu ţipete şi încordare.

Vama Veche după 7 ani

Da, suntem în Vama Veche. Nu pot să spun că suntem în vacanţă, că cine a fost cu copilul mic la mare ştie că numai vacanţă nu poate fi. 

Am vrut să vin aici pentru că dintre toate staţiunile pe care le-am încercat de-a lungul vremii, aici m-am simţit cel mai bine.

We strive. But keep failing

Noi, femeile, adică.

Eu cred că feminismul e praf în ochi. Toată viaţa ne străduim să demonstrăm că putem. Nouă însene, părinţilor, prietenilor, femeilor din jurul nostru şi duşmanilor ancestrali, bărbaţilor.

Vulcanul

A fost o dată un vulcan. Frumos, măreţ, ca toţi vulcanii. Avea păşuni înverzite la poale, păduri dese pe abrupturi, pârâuri limpezi printre pietre, izvorând parcă de niciunde. Doar sus, spre vârf, era golaş, neprimitor, doar bolovăniş şi stânci ascuţite.

Toate-s vechi și nouă toate

De fapt, nimic nu e vechi. Totul e nou. 

Știu, n-am mai scris de mult și nu prea am scuze. Să zicem că am avut alte preocupări :D.  

Să încep cu Nora. Nora mea face tot ce mă îngrijoram eu că nu face destul de devreme sau de bine. 

Merge. Pe 10 martie, la un an și trei luni, a pornit. A străbătut toată bucătăria, vreo 5 metri cu tot cu curbe, așa, dintr-o suflare, ca și când ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Fără încurajări, fără "hai, mami", fără urale de teamă să n-o sperii. Încă merge cu mâinile în sus ca să se echilibreze. La început râdea cu totă gura când pornea în excursie.

Vorbește. Vocabularul ei nu e deloc bogat, în afară de Bela, pisi, miau, au apărut mama, hopa, pa și bravo. Și oia, care e ori Nora, ori Sofia, nu-mi dau seama încă. Dar vocalizează. Vorbește bebelușească veritabilă toată ziua. Vorbește cu intonație și expresivitate. Mă aștept ca încet, încet, să mai spună câte un cuvânt. De fapt, cam așa și face. Îi spun acum un cuvânt oarecare, uneori îl repetă imediat, alteori deloc, și peste ceva vreme, pot trece și zile întregi, o aud măcănind brusc.

Mănâncă. Nu se omoară, dar e mai bine. I-am făcut analizele și au ieșit bine, i-am făcut și o geardia preventiv că a lins mulți papuci și roți de căruț până acum și iar n-are nimic. Are 74 de cm și 9 kg la un an și patru luni. Și i-a crescut piciorul fantastic. Până nu demult avea o lăbuță mititică și îngustă, avea la un an pantofi de 0-6 luni. Acum se lăfăie în 19 ca o prințesă.

E o iubitoare și o alintată. A început să pupe, cam cu dinți și bale, dar reacționează când îi ceri un pupic. Vine, se bagă în brațe, se lipește toată de mine sau de alții, râde și se joacă. Îmi dă de mâncare, îmi înghesuie în gură diverse obiecte, comestibile sau nu. 

Scorbolește în buzunarele sacourilor, pune lucruri prin sertare, (cine știe pe unde o fi cablul meu de transfer de date din telefon), știe să pună la loc ce-i ceri, știe denumirea majorității obiectelor, le caută dacă nu sunt chiar la vedere. E spaima tuturor obiectelor cu filet, pixuri, șuruburi, cosmeticale de-ale mele. Nimic nu-i scapă. Toboganul din parc e interesant doar pentru că are șuruburi mari, lucitoare. Trage fermoare. Nu mai vrea să mănânce decât în scaun. Evident, nu al ei. Scaun normal, de adulți. Când ii e foame, se agață de scaun s-o urc. Chiar dacă eu încă pregătesc, ea stă cuminte acolo. Bea din pahar normal de sticlă, fără să verse pe ea și îl pune și pe masă. Știe să bea din sticlă. A început să nimerească mâncarea cu furculița. Cred că e ambidextră. Furculița sau pixul le ține cu dreapta, dar atunci când îi ofer ceva, ia cu stânga, deși nu-i e tocmai comod. 

În continuare gustă toate ale, adică bagă tot în gură ca bebelușii. Acum e în perioada soluții de curățat. A băut din toate gelurile de duș și acum se dă lupta pentru Cif și alte produse de curățat. Să nu credeți că o încurajez în demersurile ei, dar la baie își linge spuma de pe mâini. Ia de pe corp și bagă în gură. Ce pot să-i fac? Știe că n-are voie s bage chestii în gură și atunci a dezvoltat mișcarea rapidă din cot. Duce mâna la gură cu super viteză că știe că nu-i bine ce face, dar să nu mai ai timp să o ții. Așa făcut cu nisipul din parc. S-a uitat, l-a studiat și pac, l-a îndesat în gură cu o privire semivinovată și ghidușă.

Ce să mai, face în fiecare zi câte ceva nou și mi-e dragă până peste poate. E fetița mea.

Iar eu... ce să zic... Bijutericale n-am mai facut, pe net n-am mai intrat, am fost o leneșă. De fapt, n-am fost. Am preferat să-mi petrec serile cu o persoană din ce în ce mai dragă mie. Cu care mi-e bine, mi-e călduț de primăvară. 

Deci numai noutăți.

Help 1 și help 2 - alăptare și pantofi

Sunt la nevoie. 

Am nevoie de un sfat și de un serviciu. Desigur că aș putea apela la forumuri să găsesc soluții, dar am cam depășit faza aceea. Prefer să îmi întreb prietenele mai apropiate, care știu mai mult despre mine, copilul meu și legătura dintre noi.

Să începem cu sfatul, că ăsta mă doare cel mai tare. Dacă ați mai citit, mă plângeam că Nora nu mănâncă. Mai nimic. Toate ale le ascund prin mâncăruri pe care le agreează, o fugăresc prin casă cu mâncarea, uneori mă enervez, alteori plâng, dar de cele mai multe ori o iau de la capăt. Mă așez lângă ea, ne jucăm cu ceva și reușesc să-i mai strecor ceva în gură. Preferă să sugă. Ceea ce mă aduce la problema mea. Nu vreau s-o înțarc, dar nu sunt convinsă că laptele meu îi mai ajunge la ceva. Poate de sete, dar uneori îmi lasă impresia că nici setea nu și-o potolește, pentru că apoi poate să bea și o cană întreagă de  apă/suc. 

Programul ei de supt e următorul: dimineața, la primul trezit suge bine și apoi încă o repriză de somn. Când se trezește, suge iar. Ce-o mai găsi pe-acolo numai ea știe. Apoi, în timpul mesei de prânz, când nu deschide gura nici cu rugăciuni, vrea în brațe și caută sânul. Dacă o las, suge de 2 ori și gata. Dacă n-o las, face un scandal monstru. Trebuie să precizez că n i-am refuzat sânul niciodată până acum. Am mai amânat-o cu apă, gândindu-mă că îi e sete. Dar dacă nu sunt acasă cu ea o zi întreagă, nu face scandal că n-are țâță. Și a mai fost o zi când n-a vrut să sugă deloc. Am fost cu ea la birou și deși era obosită maxim, n-a vrut să sugă deloc. De abia când am ajuns acasă, după 8 ore, a vrut lapte. 

Să reluăm. După prânz, dacă mă prinde, adică dacă o iau în brațe și o iubesc puțin, nu doar o transport, suge iar, semn că-i e somn. Când se trezește, suge iar. Peste ceva vreme, la masa de seară episodul de la masa de prânz se repetă. Am ajuns să fug din bucătărie când mănâncă (!) doar ca să nu mă mai vadă și să nu vrea la mine. Întrucât nu se omoară cu masa de seară, stă grămadă pe mine și suge la răstimpuri. Până la ora de culcare, nu cred că mai e nimic în sâni, că doar a lipăit toată ziua.

În concluzie, ar suge tot timpul. Dacă nu suntem acasă, nu face așa. Caută sânul doar când îi e somn.  În rest e cuminte și civilizată, nu trage de haine cu disperare, cum face acasă. 

Știu că nu e ok, dar nici nu știu cum să procedez să o reglez cumva. Nu m-ar deranja comportamentul ei dacă ar mânca peste zi. Așa, mă gândesc că își ostoiește foamea cu 3 picături de lapte și nu-i mai trebuie mâncare. Aș vrea să îi dau numai dimineața și seara, iar în timpul zilei să mănânce mâncare. Bine, hai, și înainte de somnul de prânz :D. 

Întrebările mele sunt: cum să fac să reglez copilul și credeți că e necesar să-i bag formula? Adică atunci când îi dau să sugă, să îi completez cu formula. Din experiența de până acum, nu îi place nici laptele de vacă nici formula lu' Sofi. Se joacă cu tetina, dar nu se omoară cu laptele din sticlă. Mă gândesc să-i suplimentez ca să fiu convinsă că bea măcar lapte calumea. Nu știu, sunt tare încurcată. 

Repet, nu vreau s-o înțarc și demersul meu nu este o cale ocolită de a ajunge în acel punct. Acum, dacă din experiențele voastre, credeți că asta ar fi soluția, voi spuneți-o, nu mă menajați, și oi găsi eu cale de mijloc. 

Problema numărul doi - serviciul. Am nevoie de cineva cu rude/prieteni/cunoștințe în Franța. Nu vreau să se îndatoreze nimeni pentru mine, că nu face. Nu io nu fac, ci pantofii de care m-am amorezat (alții) nu merită un lanț al slăbiciunilor. 

Pârdalnicii care mă țin pe jar:

Sunt de pe www.laredoute.fr, unde costa 11 euro. Sunt și pe site-ul românesc, dar costă 170 de ron, adică de 3,5 ori mai mult. De banii ăștia mi-am luat cizme! Plus că e principiul la mijloc. Prefer să plătesc transport decât să dau cât nu face pe o pereche de pantofi.

Și cum cei din Franța nu livrează în România, nu pot decât să găsesc pe cineva de-acolo care să mi-i trimită. Că mi s-a pus pata rău. I-am văzut din toamnă, dar mi-a fost jenă să scriu pe blog. Am mai stat, i-am mai admirat, am găsit alții și mai scumpi, m-am codit, m-am învârtit și până la urmă am scris, că poate am noroc și pe urmă aș fi regretat că n-am făcut-o.

Deci doamnelor, dacă aveți posibilitatea, vă rog eu, ajutați un biet suflet de mamă al cărei copil  nu mănâncă să-și aline suferința cu o pereche de balerini. Vă mulțumesc.

Inelul de regină

Așa cum am promis, inelul de regină. Zis și inelul de operă. Mie-mi place foarte mult, dar nu toată lumea agreează genul.

E făcut după un model de Eni Oken din sârmă argintată, mărgele de nisip mov, charlotte (adică mărgele fațetate) din argint și Fimo ("piatra").

Ce mai facem

Nici nu știu cu ce să încep mai întâi.

Cu Nora. E la fel de frumoasă și de veselă și în ultimul timp, cam plângăcioasă. Încă nu merge singură, dar merge din ce în ce mai bine ținută de mânuță. Merge agățată de picioarele mele. Dacă mă opresc, mă împinge să pornesc din nou.

E în greva foamei. Mănâncă puțin și rar, iar eu mă oftic de mor pe lângă ea. Încă suge.

Are 8.600 kg și 72 de cm. Asta pentru mamele complexate de copii babani. Ia poftim, a mea e cea mai mică. Are 8 dinți și 4 măsele.

Ieri a căzut în nas în tipul operațiunii de îmbrăcare și acum are o dungă vânătă pe față. Bănuiesc că știți ce cantitate imensă de mustrări de conștiință mi-am făcut și încă îmi mai fac.

Tot nu vorbește. Nu repetă nimic și uneori mă ignoră cu desăvârșire când o strig. Totuși înțelege ce îi spun, pentru că execută comenzi simple, de genul dă-mi jucăria, închide ușa, pune lucrurile la loc, pune aici, vino și alte d'astea. Spune nu, un soi de ne, de fapt și miam miam la mâncare. Nu zice mama.

Se joacă de pleznește toată ziua și a început să interacționeze mai mult cu Sofi. De fapt, amândouă s-au schimbat și se joacă împreună. Se aleargă și se ascund și râd cu gurile până la urechi.

Iar eu... eu sunt cam tristă. Dacă mă uit în toate postările de pe blog, în toate am fost tristă/ depresată. Deci nu am doar perioade, ci așa sunt eu, doar că uneori sunt mai adâncită în tristeți și nefericire. Dacă mă întrebi, nu știu să spun ce mă supără sau mă face nefericită. Am încercat să aflu și mi-am dat seama că aș fi exact la fel, chiar dacă s-ar rezolva sau schimba diverse lucruri.

Toate bucuriile pe care le am sunt efemere. Mă bucur o clipă și apoi revin la starea mea de absență. Să nu vă imaginați acum că lâncezesc toată ziua pe canapea și privesc deznădăjduită în gol. Nu, doar că nu am o stare generală de bine. Nu mă trezesc zâmbind că a început o nouă zi.

Fac cu disperare bijutericale, țopăi de una sigură când îmi iese ceva frumos și spun că ma las atunci când nu-mi iese cum am vrut sau primesc critici negative. Am o mulțime de gânduri când fac ceva pentru altcineva (adică majoritatea) - o să-i placă cu adevărat sau o să fie doar politicos? Dar mă chinui, nu așa, superficial... Apoi sunt într-o căutare continuă de complicățenii. Nuuuu. Nu mă mulțumesc cu lucruri simple, îmi trebuie cele mai complexe proiecte. Care u sunt însă și cele mai frumoase, și dup'aia iar sufăr că n-a ieșit frumos...

Uneori n-am chef nici de astea. N-am chef să scriu pe blog pentru că simt că nu am nimic de spus. Iar să mă plâng că-s deprimată? asta vreau eu să rămână consemnat? Nu. Și atunci prefer să nu scriu. 

Nici măcar sfânta terapie prin shopping nu funcționează. Azi mi-am luat pe pereche de cizme pe care mi le-am dorit toată iarna. M-am bucurat atunci, apoi încă puțin și cam gata... Și o poșetă. În care n-am făcut încă transferul. Asta ca să vă dați seama cât de gravă e situația.

Ce-am mai meșterit:

Brățară cu Fimo mov cu sclipici și sârmă argintată 

  Inelul tip bomboană

  Strugurașul tip dudă. A ieșit foarte frumos, doar că mai degrabă semăna a dudă decât a strugure, pentru că am făcut bobițele prea mari și prea egale.

Gogoșică.

  Inelul meu preferat, cu Fimo perlat și sârmă argintată.

3 inele colorate, Fimo perlat și sârmă aurită.

P.S. M-am amorezat de o pereche pe pantofi, dar nu-și merită prețul. Sunt 270 de RON și sunt de satin roșu. Zici că sunt condurii lui Dorothy.

30

Gata, am schimbat prefixul. Anii 20 s-au dus. Cum ziceam acum câteva zile, mă simt mai degrabă tristă. Motive, multe.

Am avut mereu o teamă de anii 30. Zugrăviți ca fiind "floarea vârstei" unei femei, mie mi s-a părut că nu sunt altceva decât o mare gogoașă, glazurată frumos cu "cei mai frumoși ani", "floarea" sus numită și alte d'astea.

Absent motivat

Mi-am pierdut mințile, recunosc. De când cu vizita la târgul de handmade, ăia cu MacBookurile, m-am gândit eu că nu se poate să fiu io chiar așa netalentată la nimic.

Și a fost...

La mulți ani tuturor! Asta întâi de toate.

Iar acum să încerc să-mi aduc aminte cum au fost sărbătorile din anul ăsta.  Ca primă impresie, nu-mi place perioada asta pentru că mă ține departe de Nora. Alergătura, cumpărăturile, goana după cadouri, gătitul, nebunia generală, curățenia, și tot restul îmi răpesc din timpul de stat cu ea. Iar atunci când stau, sunt cu gândurile vraiște și preocupată de ce mai am de făcut.